Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
26 mars 2019 2 26 /03 /mars /2019 00:34
Le Sturmbannführer de la Brigade de choc prolétaire sur les murs du métro parisien

Imaginez le jour où vous entrez dans le Métro parisien et sur le quai d’en face - quatre énormes panneaux publicitaires vous annonçant une exposition d’envergure au Grand Palais portant le titre suivant : «  Art et Utopie (là, il faudrait choisir une couleur – noir, brun, vert, voir même le rouge – car les national-socialistes n’ont pas été aussi regardants et pointilleux quant aux symboles, les nationalisant au lieu de les internationaliser). Au pays du III-ème Reich ». Et à gauche de cette annonce une image de la propaganda de l’époque avec un sturmbannführer couvrant de son étendard avec une croix gammée le monde pour lui inséminer de « vraies valeurs ». Par ailleurs, sur un des trois autres panneaux on pourrait bien retrouver une des toiles de la main du führer en personne (eh oui, lui-aussi, il était peintre !).

Je vous vois déjà scandalisés, sauter de vos chaises, pour les plus colériques, je vois vos sourcils se lever, pour ceux qui êtes plus cyniques, ou vous demander si la moquette à fumer produit ce genre d’effets, pour les plus railleurs d’entre vous… Bref, je vous entends me dire que ceci est impensable, impossible, et je vous répondrais qu’il est bien qu’il en soit ainsi ! Hier, aujourd’hui et pour de longues années à venir !

Il me serait difficile de vous décrire la gamme de sentiments qui m’ont envahi ce dimanche lorsque je descendais sur le quai de la ligne 1 et qu’en face, occupant quasiment tout le mur, j’ai retrouvé le fruit de cette misérable collaboration entre les managers en communication de la titanesque exposition et la régie publicitaire de la RATP… Choc, honte, humiliation, peine…

Ce n’est pas un hasard si j’ai commencé ce texte par une analogie aussi lugubre. Si parmi mes lecteurs il y en a de ceux qui voudraient me convaincre qu’il n’y a pas lieu de comparaison, que la nature des deux régimes (nazi et soviétique) est profondément différente en me renvoyant vers des concepts philosophiques ou des « textes écrits » - ah, mais voyez-vous, l’idéologie était différente ! – c’est peine perdue. Vous prêchez un convaincu. Et c’est là toute la question ! C’est là où le bât blesse !

Car il ne s’agit ni de comparer, ni de mettre en opposition ces principaux maux du XX-ème siècle. Mais si par rapport au régime d’Hitler et de ses acolytes il n’existe pas et plus de poids de mesures possibles, celui des soviets est toujours à l’affiche… Mieux encore : on retrouve une certaine forme d’intérêt morbide pour cette période, presque attendrissant, avec des événements « artistiques » à travers le monde, et notamment à Paris. Derniers exemples : le projet DAU et cette exposition du Grand Palais... Que le public parisien soit avide du neuf et surtout d’impressionnant c’est concevable. Le « petit bourgeois », pour utiliser un vocabulaire approprié au contexte, cherche toujours du sensationnel. Étonnez-le et il vous ouvrira sa bourse ! Apportez-lui un peu de « sensations fortes », car il s’ennuie à mort dans son quotidien dodu, et il vous laissera jusqu’à sa dernière chemise ! Torturez-le (mais doucement), rabaissez-le et il en redemandera, il reviendra le lendemain avec ses amis ! Que de plus merveilleux qu’une « dictature » douce-amère de velours pour la lui servir en apéro ? Il s’en suivra toujours un repas avec des huîtres et un verre de blanc… On souffre un peu pour le fun, on étudie l'ampleur utopique de l'art soviétique et on se retire dans sa niche: quoi de plus naturel?

De l’autre côté on a une génération de jeunes loups sans vergogne ni scrupules, prêts à tout pour se faire une place (et de l’argent, tout en passant) parmi les élites du mainstream culturel, talentueux, sans aucun doute, ayant pu bénéficier de tout ce que l’Occident et sa démocratie décadente pouvait leur offrir de mieux, qui vous créent à tout va des « concepts novateurs » et des œuvres monumentales sur demande. D’autant plus que leurs critiques, des quinquagénaires qui se sont faits un nom en attaquant le système soviétique et en s’érigeant comme défenseurs de valeurs libérales, se découvrent subitement un « sens critique » qui n’est autre qu’une forme de nostalgie envers leur jeunesse à jamais passée, mais dont ces adolescents mal vieillis n’arrivent pas à se séparer, tombent sans résister dans le panneau. Dès lors tous les ingrédients sont là pour le grand « succès » ! Vous vouliez de l’art ? Ne cherchez pas, car il n’y en a pas…

Le pire est que cette société n’est même plus capable d’en dégager davantage (je dis bien « dégager », pas « produire ») qu’un débilisant cœur empalé à la Porte de Clignancourt ou un plug anal géant sur la Place Vendôme, payés à prix d’or par les pouvoirs publics, cela va de soi…

Si on revenait aux quatre affiches géantes de la station Bastille il y aurait autre chose à dire. Cette histoire ne date pas d’aujourd’hui, ni d’hier d’ailleurs… De toute la clique de criminels sanguinaires bolchéviques seul Staline a été incriminé d’une certaine façon. A mon arrivée en France je découvrais abasourdi une rue portant le nom de Lénine aux portes sud de Paris. J’apprenais plus tard qu’il y a 48 localités en France qui en auraient une ! On me faisait également découvrir de vrais trotskistes, espèce dont j’ignorais l’existence-même, menant leur « combat » sans trop d’entraves, comme si l’assassinat de leur gourou par un autre criminel l’absolvait de tout sang versé…

Faire porter le chapeau à Staline, c’était une idée du « politbiouro » soviétique après la mort du « maître », mise en pratique par Khroushchev, celui qui signait quelques années auparavant des condamnations à mort à la chaîne de sa propre main. Là-encore, on risque de se tromper de jugement : ils avaient tous les mains en sang jusqu’aux coudes et l’éviction de Béria du pouvoir n’était que le reflet d’une banale bataille de palais…

Mais ils ont réussi un coup magistral : dorénavant il n’existe qu’un seul bouc émissaire en Occident, et c’est Staline. Des dizaines de millions de tués ? C’est Staline ! Le GOULAG ? Staline ! Déclenchement de la II-ème guerre mondiale ? Ah non, là c’est Hitler, Staline est à peine mis en cause… Génocides ? Il y en a que deux dans l’histoire : celui des Arméniens, et l'holocauste. Les Kalmuks, les Tatares, les Tchétchènes, à nouveau les Juifs en 1953 (celui-ci, heureusement, Staline n’a pas eu le temps de le mener à terme), pour ne parler que des exterminations à caractère purement ethniques perpétrées par les soviétiques, ne comptent plus ou très peu dans l’imaginaire du bobo parisien se baladant avec un T-short flanqué d’un Tché ou de CCCP…

Par miracle, tout ce qui s’est passé avant et après Staline devient « porteur d’espoir pour l’humanité » pour citer un de mes profs de l’Université Paris Dauphine… Cependant… Voilà juste quelques exemples, très-très-très loin d'être exhaustifs :

A la fin de l’année 1918 le nombre de victimes de la « dictature du prolétariat » proclamée par Lénine s’élevait déjà à environs 2 millions de personnes! Trotski sillonnait le pays en train blindé ayant comme mission d’étouffer les révoltes et les soulèvements populaires et il le faisait avec une cruauté inouïe ! C’est aux bolcheviques de Trotski qu’on doit le premier gazage de la population civile de l’histoire lors de l’opération d’étouffement de la révolte des paysans de Tambov ! En août 1918 Lénine ordonnait la pendaison de 100 paysans les plus aisés de la région de Penza : « Les pendre ! (les pendre obligatoirement) pour que le peuple le voit ! ». En décembre 1919 Dzerzhinski envoie une lettre à Lénine lui annonçant que les rouges détenaient un peu plus de 700.000 prisonniers et demandait une décision. Lénine décréta sèchement : « Les fusiller tous jusqu’au dernier ! ». Rien que la guerre civile du 1917-1922 a fait selon divers historiens 22 millions de victimes !

Mon but n’est pas de vous faire un cours d’histoire du communisme, de la construction du socialisme, ni même du national-socialisme… Ignorer l’histoire ne peut être un argument que pour justifier la paresse d’esprit (car des données et des informations existent aujourd’hui en libre accès) ou la bêtise. On peut excuser le petit bobo prétentieux, car il ne s’élèvera jamais au-dessus de son état actuel. L’école ne lui a appris que l’ennui et la méthode de la performance à brasser du vent dans des beaux bureaux. On peut excuser les anciens militants gauchistes : ce serait trop dur de leur faire abandonner leur monde basé sur des injustices sociales dans lequel ils combattaient pour l’égalité dans les salons parisiens, tandis que la misère s’amassait année après année dans les tours des cités devenues peu fréquentables…

Mais il est impardonnable, lorsqu’on est en charge de la politique culturelle d’un pays, lorsqu’on dépense un argent public fou, de faire preuve du même degré d’ignorance!

On est entré dans une phase hilarante d'irresponsabilité et de bagatélisation générale que je trouve extrêmement dangereuse. L'incapacité d'établir les frontières de… l'inacceptable, l'atomisation de plus en plus visible et marquante des grilles conceptuelles, des façons de voir le monde...

Ces-mêmes « jeunes loups » dont je vous parlais plus haut n’hésiteraient pas une seconde à vous inviter à un jeu du type « Une journée à Auschwitz » ou « Prenez d’assaut le ghetto de Varsovie ». Que diriez-vous d’un récital des poèmes de… Staline ? Eh oui, c’était un poète ! Comme cadre: un vernissage des tableaux d’Hitler. Pas mal, non ? Mon intro du début vous plait-elle ? Relisez-là… Pouvez-vous l’accepter ?

Et quand le petit bobo parisien commencera de nouveau à s’ennuyer on pourra passer au level next : « Reconnais le goût de tes enfants ! » avec un vernissage-photo de la famine de Povolzhyé (1921-1922), du Holodomor (1932-1933) ou encore de la famine en Moldavie (1946-1947)… Vous en voulez encore ? Je déborde d’idées !

Nous sommes de plus en plus déconnectés de la réalité. Notre relation à cette réalité objective est devenue une piètre abstraction. Ce n’est plus la réalité qui nous intéresse, mais le discours sur cette réalité… Ce ne sont plus les faits qui nous intéressent, mais la "bonne" attitude à avoir pour ne pas décevoir le mainstream. Il n’est pas accepté de faire des expos sur l'"Art du IIIème Reich", de dessiner des croix gammées ou des officiers SS sur des affiches ? Pas grave, nous avons les brigades de choc de l’URSS ! C’est tellement rigolo !

On est en pleine décomposition idéologique et on s'enfonce... Cela ne nous annonce rien de bon. Vous voulez qu'on parle d'une nouvelle idée pour l'Europe?  

Partager cet article
18 mars 2019 1 18 /03 /mars /2019 12:25
"Knight Approached by Death", Theodor Baierl (1881 - 1932)

"Knight Approached by Death", Theodor Baierl (1881 - 1932)

Nu aveam de gând să scriu ceva în această noapte. De fapt, nici acum nu am de gând.

Există gradualitate în orice desfășurare a realității. Și fiecare eveniment capătă greutate doar în funcție de receptivitatea noastră…

Săptămâna care a trecut a purtat semnul morţii…

La Chișinău, lumea și-a luat rămas bun de la Viorel Mardare… Dacă citiţi aceste rânduri, nu aveţi cum să nu știți cine a fost.

La Paris, a decis să plece în lumea celor drepți Alexandru Leviţchi. Poate că-l cunoașteți, poate că nici nu ați auzit de el, dar să știți că în mare parte faptul că vă scriu pe Deschide.md în fiecare vineri i se datorează.

În rest, noutăți nu-s…

La Nord – furtună. La Sud – pojar. În Parlament – circ.

Românii salvează vieți. Rușii plămădesc coaliții împotriva românilor. De la Râbniţa ne vine radiație. Ori zvonuri despre radiație.

Iar noi murim.

Should this show still go on ?...

Partager cet article
15 mars 2019 5 15 /03 /mars /2019 23:47
Rene Magritte, "Le Château des Pyrénées (The Castle of the Pyrenees)"

Rene Magritte, "Le Château des Pyrénées (The Castle of the Pyrenees)"

Pentru Alex

Poți trece prin viață în mai multe feluri… 

Poți îmbrăca zale de oțel, încăleca o mârțoagă răpciugoasă și porni la luptă împotriva morilor de vânt. Fără grijă, chiar dacă suntem în plină epocă a interconectării globale, întotdeauna se va găsi cineva să te îmbrace în zale, să-ți aducă mârțoaga și să-ți construiască o moară la îndemână.

Îți poți inventa un destin apostolic, semănând lumină, multiplicând pâini și transfromând apă în vin. Dând și cămașa de pe tine celor care o vor cere. Și ei tot vor veni, și tot vor cere... Chiar și atunci când unica cămașă ce-ți va rămâne va fi pielea de pe corp...

Poți lua o secure în mână și avansa în această junglă tăind în dreapta și în stânga, trecând peste capete, făcându-ţi scări din spinări încovoiate în fața puterii tale, construindu-ți palate de cristal cu beciuri pline de comori și înconjurându-le cu cetăți de netrecut...

Poți, la urma urmelor, urma unul din ăștia cu securea în mână, sperând că îi va cădea și lui ceva printre degete, lingând cu aviditate fărâmiturile de la ospățul domnesc, gudurându-te și făcând sluj pentr-un os...

Te poți ascunde de ea, ca un câine speriat, și privi, din cușcă, cum trece pe alături, fără a zice măcar ”ham”, de teamă să nu te zăpsească careva că... trăieşti.

Poți s-o arzi, căci e un produs inflamabil, ca un piroman sadic, privind cum arde totul în jurul tău: clipe, zile, case, oameni...

Poți trece prin ea ca un idiot diafan, punându-ți ochelari roz, inspirând heliu, umflând cu heliu tot ce se apropie de tine, să fie dus de vânt cât mai departe, să se spargă undeva de-asupra altora...

Poți să te lași ușor purtat de valurile ei, că tot curge, te va scoate ea undeva până la urmă... 

Te poți lăsa purtat de alții, în calitate de bagaj... 

Poți face un coctail din oricare ingredient de mai sus. 

Dar mai poți decide că toate poverile sunt doar ale tale. De regulă, nimeni nu poate duce o lume în spate de unul singur...

Partager cet article
14 mars 2019 4 14 /03 /mars /2019 13:13
Scenariile lui Alexandru

Nu vă pot spune când anume a fost, dar cu certitudine înainte de 2014, prin 2011, poate 2012... Eram în plină „poveste de succes” a Republicii Moldova în drumul ei spre UE... Totul era limpede și frumos, calea bine trasată și trubadurii țării se iubeau cu mai marii ei descriind realizările întrecerii euro-integratoare și perspectivele viitorului luminos al poporului moldav... 

M-am întâlnit atunci cu Alexandru Leviţchi la o bere. Și am început „să punem țara la cale”, așa cum se face la o bere, dezinvolt, fără reticențe și rețineri... Îmi aduc foarte bine aminte de acea discuție. Și nu-i de mirare, veți vedea imediat de ce anume. Am pornit de la o constatare: „Totul e prea frumos ca să fie adevărat”. Și am început să inventăm scenarii pentru Republica Moldova.

Nici eu, nici Alex nu credeam că Moldova va putea continua mai departe la fel de obraznic și victorios, ținând cont de numeroasele vulnerabilități pe care guvernanții de la Chișinău nici nu se gândeau să le înlăture. După multe „modelizări” și câteva beri am ajuns la două scenarii: unul pesimist și unul verosimil. Veritabile scenarii de tejghea de bar, fără pretenții la mai mult, care, bineînțeles, nu au fost făcute publice până acum. Pentru noi era doar o farsă, o glumă, și nu a fost vina noastră dacă...

Am să vi le aduc pe ambele aici. Am încercat să ne punem în pielea unor „strategi” de la Kremlin și să vedem ce se poate face...

Scenariul Pesismist: Un nou război cu Transnistria

Scopul principal: o ciopârțire definitivă a Moldovei, crearea unei zone de non-drept care ar cuprinde tot teritoriul actualei RM și nu doar Transnistria. Drept urmare a acestui nou război trebuia să fie tăiat Nordul (cam de la Bălți mai sus) și Sudul (actuala Găgăuzie) de Chișinău, care ar rămâne să controleze doar raioanele din centru. Pentru asta erau necesare două lucruri: intensificarea propagandei pro-ruse și antieuropene la Nord și la Sud și trecerea acestor raioane la nivel de putere locală în mâinile forțelor filo-ruse. Centrul nevralgic al acestei operațiuni trebuia să fie orașul Bălți. Motivul? Același că și cel care a declanșat războiul în 1992. Obiective strategice: aeroportul de la Mărculeşti, aeroportul de la Corlăteni și unitatea militară de la Bălți. Unitatea militară trebuia să fie luată de către forțe „para-militare”, un fel de miliție locală alcătuită din polițiști bălţeni și din acei care au drept la port de armă din diversele firme „de pază”, surpinzator de numeroase în această urbe. Aeroportul de la Mărculeşti urma să fie luat concomitent, printr-un atac fulgerător, de către transnistreni, care ar fi sărit în ajutorul „fraţilor” de la Bălți. Cel de la Corlăteni cade în paner singur ca un măr răscopt. După aia se crează o nouă frontieră de-a curmeziș, undeva pe la nivelul Fălești – Sângerei – Râbniţa.

La Sud e și mai ușor. Formațiunea există deja, pur și simplu trebuie puțin „încălzită” atmosfera și declarată vre-o nouă „independenţă”. Acest scenariu ni se părea destul de fantezist atunci. Cam la fel de fantezist precum, să zicem, anexarea Crimeii... Ținând cont de costurile care sunt generate de o eventuală operațiune militară, inclusiv reputaţionale, iar pe atunci Putin încă nu era sfădit cu toată lumea, am zis că mult mai probabil va fi realizat altceva.

Scenariul Realist: Colapsul economic prin prăbuşirea sistemului bancar

Ceva trebuia să fie pus la cale așa încât să fie declanșată o criză financiară fără precedent. Trebuia generată pe de o parte o hiper inflație, poate chiar mai galopantă decât în anii 90, iar economiile moldovenilor în valută trebuiau „să dispară” din bănci. Aceste fenomene urmau să stârnească în mod firesc o răscoală populară (bine alimentată de propagandă și „ghidată” de instigatori, desigur), un fel de revoluție împotriva „puterii hoţilor”, cu un puternic mesaj antieuropean drept fundal după modelul testat cândva și resuscitat: „Aţi vrut limbă, alfabet (a se înlocui cu „integrare europeană”)? Iată rezultatul!”. În acest scenariu Transnistria nu ar inrterveni deschis, iar Rusia ar insista prin diversele organisme internaționale, inclusiv europene, să se revină la pace socială și la alegeri „democratice”, poziţionându-se drept salvatoare a unei situații care ar putea degenera în război la orice moment.

xxx

Ce s-a întâmplat de atunci și până în prezent o știți și singuri, dacă aveți niscaiva ținere de minte... Repet, eram prin 2011, poate 2012... Toți în jur erau optimiști, iar noi ne jucam de-a pronosticarea... 

De ce vi le scriu pe toate astea anume astăzi? Fiindcă Alexandru nu mai este printre noi... Mi s-a părut oarecum obscen să ating detalii care țin de viața lui intimă sau să mă lansez într-un panegiric inutil și plin de patos vulgar. Și atunci mi-am adus aminte de acea seară etilică și acel joc al nostru care, probabil, explică destule din atitudinile sau luările de poziție publice prin care poate că l-ați cunoscut. Apropo, tot de la el am auzit în 2009 întrebarea devenită clasică (nu știu dacă îi aparține), adresată unui politician care tocmai câștiga scrutinul: „Voi vreți să schimbați sistemul sau doar să-l preluați?”...

Pace ție, suflet zbuciumat! Mintea ți-a fost mai lucidă decât la majoritatea celor care știu să-și înșire cu iscusință și stil cele trei idei care se bat în cruce în cutia lor craniană...

Partager cet article
11 mars 2019 1 11 /03 /mars /2019 12:19
Săptămâna în care ni s-a cerut să uităm

Azi e „opt martie”, dar eu nu am să felicit pe nimeni cu această sărbătoare sexistă. Subsemnatul este împotriva discriminărilor pe categorii de gen. Iată când va exista o sărbătoare, să-i zicem „a egalității de gen” (recunosc că ar trebui de mai lucrat asupra denumirii) atunci să-mi dați de știre, poate mă răzgândesc. Pentru moment rămâne precum ziceam: opt martie este o sărbătoare sexistă, chintesență a unei societăți machiste în care femeii i se acordă dreptul să-și revendice... masculinitatea (!) o dată pe an, iar bărbaților le dă posibilitatea să se întreacă în virilitate și să-și etaleze calitățile de mascul libidinos.

Să revenim însă la evenimentele săptămânii trecute:

BIBLIOTECI RENOVATE În pofida oricăror mofturi din partea mai marilor noștri, România continuă să ne ajute: 100 de biblioteci din Republica Moldova vor fi renovate și dotate cu cărți pe banii României!

POSTELECTORALA Republica Moldova își revine încet după marasmul campaniei electorale, dar inerția este încă mare și vom mai avea încă să-i suportăm consecințele. Cu atât mai mult că prostii au fost făcute multe, mințile au fost sucite rău și încă rămâne de văzut cum se poate ieși din situația patologică creată. Mă refer aici la termenul din jocul de șah, chiar dacă în cazul nostru și terminologia medicală s-ar putea aplica fără dificultate. În câteva cuvinte situația se rezumă la următoarele: PDM cheamă ACUM la discuții, iar ACUM, prin diverși membri activiști, refuză, pentru moment, orice apropiere. Și chiar dacă Sandu declară sus și tare că nu va face acord cu PSRM, Dodon lasă de înțeles că nu se va da în lături. Din păcate, erorile celor de la ACUM nu fac decât să-l avatajeze pe Plahotniuc, lăsându-l să arbitreze cum vrea el situația ulterioară. Nu degeaba a ieșit el la rampă.

Dacă ACUM continuă să se încăpățâneze copilăros și mai departe viitorul lor va fi la fel de incert că și perspectivele anunțate de Năstase referitoare la discuțiile cu „partenerii” Republicii Moldova. Eu unul aș vrea să înțeleg: cum fac totuși ei cu acea luptă împotriva „oligarhiei”, dacă toate acțiunile lor favorizează concentrarea puterilor în stat în mâinile celor pe care tot ei îi acuză şi dacă permanent le servesc mingi la fileu? Despre „geopolitică” nici nu mai vorbim... vedeți ce zice Năstase! Clarvăzător om! A trecut demult vremea când umbla cu batista, acum e coge ogheal de lână!

REFERENDUMUL VALIDAT Despre referendum nu prea se discută, dar să știți că el a și fost validat de CEC. Vă aduceți aminte despre ce a fost, da? Ambele întrebări au fost validate cu „DA”. Dacă despre reducerea numărului de deputați încă s-a mai pomenit epizodic, atunci despre posibilitatea rechemării deputaților – mai puțin. Aproape deloc. Dar ar trebui. Dacă trece în lege, un eventual Şor ar putea merge într-o circumscripție, hrăni băbuţele cu „grecikă și tuşonkă” și... hop! Iată deputatul rechemat! Șmecher, nu?

27 DE ANI DE LA RĂZBOI Moldova a comemorat un război pe care l-a pierdut rușinos... Și nu l-a pierdut pe câmpul de luptă, ci prin tot ce s-a întâmplat timp de 27 de ani după acel război. Iată de exemplu ce a declarat ditamai Președintele Statului independent R. Moldova, stat care a pierdut aproximativ 300 de combatanți în acel conflict: „Deceniile ce s-au scurs confirmă o dată în plus că aceste amintiri, cu certitudine, nu sunt suficiente pentru a construi un stat și a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor.”Cu alte cuvinte, Dodon ne îndeamnă să uităm. Nici mai mult, nici mai puțin. Trecem peste idiotismul semantic al acestei fraze. Asta cum ai zice că luna de pe cer nu este suficientă pentru a construi o centrală electrică! Păcat că sunt puțini care mai încearcă să apeleze la sensul cuvintelor... Și Transnistria a comemorat războiul: „Combatanții moldoveni au intenționat să elimine statalitatea transnistreană cu tancuri și avioane, operând grupuri teroriste”, ne-a zis Crasnoselski. Şi armata rusă din Transnistria a comemorat. În stilul ei: împuşcând peste „200.000 de muniţii”.

Iar după ce vom uita definitiv, la îndemnul președintelui, vor veni rușii să ne învețe istoria noastră, așa cum o văd ei, „nefalsificată” (probabil versiunea lui Krasnoselski este acea corectă). N-a rămas mult. Senatorul rus, Konstantin Kosacev, el și președinte al Comitetului pentru afaceri externe al Federației Ruse, a anunțat următoarele: „Trebuie să ne ocupăm de pregătirea specialiştilor în istoria Moldovei, Belarusului, Kazahstanului şi Ţărilor Baltice. Acestea sunt sarcini extrem de actuale”.

DODON- ANTISTATALISTUL Apropo, Dodon a sărit în apărarea separatiștilor din Gagauzia săptămâna trecută. Aceștia doresc ca în Constituția Moldovei să scrie negru pe alb, că ei au dreptul să se desprindă de Moldova. Eu nu știu dacă separatismul și statalismul sunt sinonime. Să-l lăsăm pe Năstase să decidă?

OSCE ÎI DĂ DIN BALALAIKĂ Cam cu de-a sila, cam scremut, dar OSCE a recunoscut că alegătorii transnistreni au fost aduşi organizat, deci ilegal. „Noi am văzut transport organizat pentru deplasarea populaţiei, însă nu am putut stabili că a fost organizată de cineva anume, pentru a favoriza sau defavoriza o anumită forţă politică”, dixit herr Claus Neukirch. Ce să zic? Este foarte complicat să accesezi situl CEC-ului... Din păcate, acest mister va rămâne încă mult timp neelucidat... Pentru OSCE.

LOCUL 83 DIN 126 Un ONG internațional, World Justice Project (WJP), a plasat Republica Moldova pe locul 83 din 126 de ţări la capitolul „Indicele Statului de Drept”. Eu nu știu cât de multă încredere poți avea într-un clasament în care Rusia se ridică cu tocmai 6 (!) poziții în ultimul an. În principiu, depinde foarte mult de angajamentul politic al celor din Moldova care fac raportul. Iată eu, fiindcă veni vorba, am înțeles destul de repede de ce a scris Benoît Vitkine în „Le Monde” că în Moldova au câștigat „pro-ruşii” (e suficient să-i studiezi atent profilul de pe rețelele sociale). Cam așa și cu clasamentele ONG-urilor internaționale... Cu toate acestea, să fim onești: care ar fi marja de eroare? Chiar dacă am adăuga și 20 de puncte la studiu (scenariu absolut fantastic) tot mai sus de 63 nu ne-am ridica...

„ЭХ, ТРОЙКА! ПТИЦА ТРОЙКА, КТО ТЕБЯ ВЫДУМАЛ?” Cu o deosebită satisfacție am citit materialele diverse despre Troïka Capital și despre laudromatul rusesc (încă unul!). În primul rând fiindcă sunt direct vizați nu doar „spălătorii”, dar și acei care au furnizat „spălătoriile”, adică instituții financiare din Occident prin care au tranzitat banii! Întotdeauna m-a scandalizat acest lucru. Hai că „ai noştri” sunt bandiți, dar de ce se fac ăia de prin scoții, anglii și suedii că plouă!? Sunt multe de spus la acest capitol, inclusiv de folosit drept răspuns la acea adresare pompoasă pe care o făcea Macron europenilor, dar am consuma prea mult spațiu... Iar un al doilea motiv de satisfacție este acela că materialele cuprind o perioadă inclusiv de până la 2010, or eu întotdeauna am afirmat că așa numitul „furt al meleardului naţional” a fost un eveniment pur mediatic. Dar despre asta am scris deja în trecut, hăt în 2015...

12 COPII AU AJUNS LA SPITAL Se pare că din scandalul recent cu alimentația copiilor la Chișinău nu a învățat nimeni nimic... La Tohatin, o suburbie a Chișinăului, 12 copii au ajuns la spital, cel puțin 2 – în stare gravă... Noi putem desigur discuta despre alegeri, coaliții, statalitate... Și eu sunt convins că fiecare din acei care au participat direct la această „otrăvire” are o opinie despre aceste subiecte, că, dacă ar fi întrebați, s-ar pronunța împotriva corupției, ar găsi câte uin „ţap ispăşitor”, un „păpuşar” ori o „mână a moscovei”, ori poate „gayropeni” din cauza cărora trăim aşa de rău...

Cam atât. Cireșica de pe tort din această săptămână am s-o trimit unui bărbat de 51 de ani din Baimaclia, raionul Cantemir. Acesta s-a plâns la poliție precum că i s-au promis bani pentru a vota cu Şor, dar că nu i-a primit. Poliția a pornit un proces penal pentru... escrocherie! Corect! Nu se poate să amăgești în asemenea hal cetățeanul! Apropo, eu aș propune poliției să-i sancționeze pe toți acei care au primit bani pentru vot (cică ar fi cam 50 de cazuri examinate) pentru evaziune fiscală! Fiindcă legea e mai presus decât tot, iar la indicele „Statul de Drept” nu stăm deloc bine!

Partager cet article
6 mars 2019 3 06 /03 /mars /2019 23:36
Ei nu au nevoie de tren...

« Сколько мы ни пели - всё равно, что молчали

Поэтому мёртвой стала наша святая вода »

Борис Гребенщиков , « Праздник Урожая Во Дворце Труда »

 

În noiembrie 2016 publicam un text, ”Cum „statul capturat” îi aduce pe dodoni la putere”. Au trecut mai mult de doi ani de atunci. Să fiu înțeles corect, nu am intenția să vin cu un mesaj jubilator, ceva de genul: „Vedeţi, aveam perfectă dreptate!”... În primul rând fiindcă e mauvais ton. Pa care l-am și comis lamentabil, începând textul, fără pic de modestie, cu o trimitere spre propriul text... Nu există și nu poate exista nicio glorie în a revendica o premoniție anunțătoare de catastrofă, mai ales când e ca și produsă. Dimpotrivă, rămâne un arrière-gout de ceva vulgar, laș și fără sclipiri de inteligență, eufemistic vorbind.

Dar nu dubioasa și trista performanță de mai sus mă face să scriu aceste rânduri... Iată închipuiți-vă așa un tablou. Aproape cinematografic:

Stai într-o gară de tren și îi aștepți pe ai tăi să vină cu acceleratul. Și iată că vezi trenul cum vine cu viteză. Și realizezi că el e pe o cale greșită. Că avansează cu viteza lui accelerată pe o cale condamnată, un impas. Și oricât nu ai panica, nu ai striga, sări în sus, mătăhăi din buchetul de flori, trenul se duce drept în perete fără a diminua din viteză. Adică tu faci isterii, mori de zece ori, câțiva de pe același chei, poate din acei care așteaptă și ei trenul, par să-ți dea dreptate, dar creierul deja a procesat informația și a înțeles ca nu-i nimic de făcut... Desigur, omul este un animal straniu și speranța mai pâlpâie undeva...

Iată întindeți această scenă pe o distanță de vre-o doi ani, adică, ce zic eu?, toți patru! și-mi veți înțelege pornirea... Căci eu despre acest zugzwang scriam încă în 2015...

Acum, stau și mă gândesc: de la mașiniști nu ai ce să mai aștepți. Ei sunt primii responsabili de această situație. Toţi fără excepţie. Ai impresia că au acţionat concertat. Dar chiar nu se găsește niciunul din pasageri să tragă frâna de urgență? Să știți că acei care conduc nu vor păți nimic. Ei nu au nevoie de tren. Orice nu s-ar întâmpla de acum înainte, ei au la dispoziție câte o posibilitate, poate chiar mai multe, de a părăsi garnitura.

Voi nu o aveți.

Partager cet article
5 mars 2019 2 05 /03 /mars /2019 14:24
Asasinii virtuali

Assassination Nation (2018) de Sam Levinson nu este un film cotat foarte înalt pe siturile specializate. Cursorul este pe undeva pe la jumătate în toate grilele de apreciere pe care le-am văzut. Cu toate acestea, 78% din utilizatorii Google „au apreciat” acest film. Cu toate acestea, filmul îmi pare mult mai bun decât multe altele care au primit note mari și comentarii elogioase, sau chiar au fost premiate! Asta ca să înțelegeți cât de mult înseamnă în această industrie publicitatea și main-stream-ul, filiera corespunzătoare.

Faptul că am privit filmul e o pură întâmplare. Se mai întâmplă să dau click la nimereală într-o listă, cu gândul că nu voi urmări foarte atent ce se întâmplă într-un colț de ecran în timp ce lucrez la altceva. Și dacă prima jumătate a filmului parcă corespundea cu lipsa mea de așteptări, evenimentele au căpătat un tempou și o intensitate cu totul vertiginoase începând de la o împușcătură și o primă moarte... Ah, ce păcat că eroina anunță chiar din start că se preconizează un masacru!... E unul din puținele rateuri ale scenariului. Dar poate că realizatorul, conștient că nu „dă lovitura” din chiar primele clipe, a încercat să țină spectatorul în alertă, care altfel ar fi abandonat după primul sfert de oră?

Da, acel sfert de oră care ne prezintă din ce anume este compusă viața a patru adolescente într-un orășel provincial american, Salem (trimitere deloc întâmplătoare, dacă vă osteniți să căutați, ca mine, informații despre această localitate!). Chat, rețele sociale, mesaje la limita decenței... O lume virtuală fără limite și o realitate care încă se supune anumitor conveniențe. Dar apare un hacker care începe a pirata conturile individuale ale cetățenilor, începând cu primarul, și le face publice. Acea împușcătură despre care vă vorbeam mai sus este glontele pe care și-l trăgea în propria țeastă edilul...

De acum încolo totul devine o nebunie şi un măcel sângeros...

Filmul ridică foarte multe întrebări: de la influența virtualului asupra cotidianului până la relațiile părinți – copii în această nouă realitate. Iar ultima frază din film, chiar dacă e lipsită total de originalitate, îmi pare o găselniță foarte bună. Hackerul este până la urmă prins. E un copil. Iar la întrebarea „De ce?” nu știe ce să răspundă. Zice doar, neîncrezut: „Pentru like-uri?”...

Per ansamblu va fi greu să găsim „noutate” în acest film. Dacă îl descompui în elemente, totul pare a fi deja spus, deja văzut de zeci, sute de ori... Dar asamblate launloc efectul produs este destul de neaşteptat. Filmul trebuie privit. Măcar şi pentru acel arrière-goût ori setul de întrebări pe care ni-l lasă.

Partager cet article
4 mars 2019 1 04 /03 /mars /2019 12:43
Săptămâna în care a câştigat un moldovean

Se cuvine să începem acest text cu celebrarea unei victorii de proporție pentru un moldovean și pentru echipa lui! Nu are legătură cu alegerile. Radu Albot a câștigat un turneu ATP la tenis de câmp! Felicitări, Radu! Măcar unul din noi a ieșit învingător din acest week-end...

De asemenea se cuvine să vă felicit, dragii mei compatrioți cu venirea primăverii! Cu ocazia Mărțișorului. Iar eu iată la ce mă gândesc: suntem unica țară din arealul Mărțișorului care încă mai rămâne în afara civilizației europene.

Și acum despre alegeri: așa dar, alegerile au avut loc ! Nu cred că au existat alte noutăți decât alegerile parlamentare care ar merita comentate. Să vedem ce se poate spune astăzi.

Dar voi începe cu o „ţeapă” pe care o voi trimite renumitului, inclusiv prin lipsa cronică de competență, cel puțin în ceea ce privește Republica Moldova, cotidian francez „Le Monde”. Acest coditian îl numea, în îndepărtatul an 2005, pe Voronin (atenție, aici francezul ar zice: „roulement de tambour!”)... proeuropean! Ei bine, astăzi „Le Monde” anunță impetuos printr-un ditamai titlu următoarele: „Législatives en Moldavie : la victoire des prorusses marque l’échec de la stratégie européenne”! Sunt de acord cu autorul acestui titlu în constatarea eșecului strategiei europene, dar acesta este un alt subiect. Vast subiect, în treacăt fie spus... Însă a considera că partidul care a obținut cel mai mare scor electoral (într-un sistem mixt!), dar care este departe de a deține majoritatea în Parlament, drept învingător la alegeri... Dar poate că Benoît Vitkine, acel care în 2018 ținea o conferință cu titlul „Rusia, de acum încolo – inconturnabilă?” cunoaște ceva ce noi încă nu știm? Are acces la insiduri? Și dacă le are, atunci de la cine?

Iar ca să nu fiu acuzat de „parti-pris” excesiv, am să vă spun că eu am ascultat conferința lui Vitkine (din 2018) în întregime și conținutul ei a fost destul de neutru. Dar iată cum să treci peste textul introductiv al conferinței de pe Youtube: „Malgré des difficultés économiques réelles la Russie est plus que jamais incontournable sur la scène internationale.”?

Tot în această săptămână am fost contactat de o doamnă, jurnalistă franceză, care a început interviul cu următoarea întrebare: „Cum comentați victoria pro-rușilor la alegeri?”. Bineînțeles, conversația a fost mai mult un eșec, căci răspunsul meu se pare că i-a dat peste cap tot planul interviului, ea nemaiștiind ce să întrebe mai departe...

Anticipând, vom recunoaște că există totuși o mare doză de adevăr în titlul din „Le Monde”... Rusia încă nu a învins, dar e foarte aproape și asta nu rezultă din rezultatele scrutinului (la care a pierdut dacă nu lamentabil, cel puțin fără precedent), ci se datorează inteligenței politice peste măsură de clarvăzătoare a politicienilor de la noi. La blocul ACUM mă refer: detalii – mai târziu.

Vom începe de la PREZENŢĂ Doar 49,22% alegătorii trecuți în catastiful CEC-ului au participat la alegeri. Ceea ce reprezintă 1.453.013 persoane. O cifră care este chiar mai mare decât acea din primul tur al alegerilor prezidențiale din 2016 – 1.440.733 (drept că atunci asta însemna 50,95% (?!)). La turul II în 2016 au participat 1.614.023 alegători. În 2014 la alegerile parlamentare se prezentau 1.649.402 alegători ceea ce a constituit 57.28% din numărul lor total.

Cum interpretăm aceste cifre? Nu cred că cetățenii din Moldova sunt într-atât de indiferenți. Această cifră reprezintă mai mult situația demografică din R. Moldova și colapsul emigraţional, plus calitatea registrelor electorale (cred că putem lesne adăuga vreo 10%). Aflați în străinătate, oamenii votează mai puțin... Iar când autoritățile din R. Moldova mai și limitează, intenționat, dreptul la vot...

În străinătate au votat 76.601 persoane. Ceea ce înseamnă 55% din numărul record de 138.720 câți au votat la turul II în 2016. Diferența îmi pare cam mare. Această cifră este doar puțin mai importantă decât în 2014 (atunci au votat 73.311). Cred că povestea cu pașapoartele expirate a însemnat cam 20.000 de voturi, ceea ce ar însemna o pierdere (rezonabilă?) de cam 40.000 față de prezidențiale. Presupuneri... Ce altceva putem face?

Ceea ce rămâne cert este că un mandat pe liste de partid a valorat 29.060 alegători în 2019. În 2014 un mandat valora 16.331 de voturi.

Altfel spus: emigrații în 2019 au însemnat 5,6 deputați (cu acele 20.000 ipotetice ar fi fost 6,3!). În 2014 – 4,5.

Mai departe, calculați și singuri ciferele care vă interesează mai mult. Foarte curioasă matematică, v-aș spune eu...

PREZENŢA TRANSNISTRENILOR Chiar dacă e o ilegalitate strigătoare la cer, și în mod firesc CEC ar trebui să sancționeze dur responsabilii pentru încălcările legislației electorale, voi menționa și un lucru pozitiv. Este doar pentru a doua oară când se întâmplă. Chiar și cu această „mobilizare” partida pro-rusă a luat un scor fără precedent de jos. Putin aruncă în războiul electoral ulmtimile „rezerve strategice”... Dar aici ar trebui să fim foarte atenţi. Știți ce fac copiii când pierd la un joc? Schimbă regulile jocului!

REZULTATE Aici vom fi lapidari şi factuali: PSRM – 35 mandate; PDM – 30; ACUM – 26; Sor – 7, Independenti – 3. Niciun concurent electoral nu obtine majoritatea. Dar alegerile încă nu sunt validate oficial.

CE URMEAZĂ? Dacă am fi noi o țară sănătoasă la cap și la minte lucrurile ar fi fost simple de tot. În pricipiu coalizează forțele politice cu cele mai apropiate platforme ideologice. Program social, economic, politic nu are nimeni în Moldova și nici nu a avut vreo dată, dar e firesc să considerăm că din această listă acei care au un discurs cel mai apropiat sunt PDM și ACUM. La o adică, nici alianță nu e necesară. Important e să-și împartă scaunele din Guvern, Parlament, ori ce ar mai avea ei de împărțit acolo și n-au decât să guverneze mai departe, hârâindu-se precum au făcut-o până acum. Dar asta desigur dacă am fi o țară civilizată și normală...

Teoretic am avea 30+26+3 versus 35+7.

Nu, nu suntem. ACUM a ars toate podurile, construindu-și campania exclusiv prin diabolizarea continuă a PDM-ului (Printre altele, dezlegându-le mâinile, pentru orice fel de mașinării și scheme. Subminând permanent reputația partidului de guvernământ, ei le-au legitimat acțiunile: nu poți ține la ce e ruinat oricum de alții, iar susținătorii PDM-ului îi susțin din cu totul alte motive decât cele reputaţionale, și acest lucru se datorează în mare parte celor de la ACUM). Ultimile zile spațiul virtual vuiește de propuneri pentru a coaliza ACUM cu PSRM... Adică un partid cu un pedigree corupţional mare cât Palatul Poporului de la București (care din câte se știe se vede de pe Lună), care și-a făcut campania exclusiv utilizând argumentul geopolitic, care propune federalizarea RM, ar fi mai acceptabil decât PDM? Hai că Maia Sandu a zis că nu va coaliza cu Dodon, şi Slavă Domnului, dar în capul celor care cheamă la acest fel de coaliție oare ce se face?... Și cine, dacă nu liderii de partid sunt responsabili de această situație?...

Mai pe scurt, ne așteaptă câteva luni vesele înainte. Și nu-i deloc exclus să-i scriu lui Vitkine la un moment dat pentru ca să-l felicit pentru clarviziune...

Partager cet article
1 mars 2019 5 01 /03 /mars /2019 13:06
vine, vine priiimăvaraaa

„vine, vine priiimăvaraaa

se aşterne-n toaaată ţaraaa

 

zbieram în cor

cu vreo 30 de alde mine

iar părinţii induioşaţi

îşi ştrergeau pe ascuns

câte o lacrimă

 

„floricele pe câmpiiiii

hai să ne jucăm, cooopii”

 

jocul a cam luat-o razna de atunci

acei care pierdeau

mai mult

au schimbat regulile jocului

acei care au fost fruntaşi

au devenit codaşi

şi au început a-l iubi pe Eminescu

 

zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă!”

 

şi au zdrobit

şi au dat cu zarurile de pământ

 

unul, al meu probabil, 

s-a și pierdut chiar atunci

rostogolindu-se 

într-o crăpătură

fără fund

a pământului secătuit

când va ploua

și peste acest pământ

dar va ploua negreșit

va încolți probabil

și abia atunci se va vedea clar

dacă a fost o combinație

câștigatoare

 

celelalte

au sărit ca mingile de baschet

trântite de asfaltul

fierbinte

al cuștii de oțel

 

unul, al meu probabil,

aşa şi nu a mai căzut înapoi

s-a înălţat tot atunci

ori a fost prins de o pasăre

mai chioară

crezând că-i o nucă

ori i-au crescut aripi

şi a zburat în ţări

mai calde

misterul va rămâne

neelucidat

 

adevărul e că nu a mai căzut

înapoi la fel de jos

 

celelalte s-au împrăştiat

peste tot

şi acum echipe de experţi

numără

şi calculează

cui şi cât îi revine

 

unul zice că patru e mai mare

decât şase

nu există mai multe

direcţii cardinale

altul afirmă

că în sistemul unitar

unu este unitatea de bază

dar sunt şi adepţi ai lui trei

invocând sfânta treime

ici-colo se aude şi

câte doi, câte doi, hai la hora noastră

hai, băieţi, să facem roată,

neamul să trăiască!

adepţii lui cinci dau palme

şi pumni celor care nu acceptă

gimme five!”...

şi steaua care-a răsărit

după o cale-atât de lungă

tot cinci colţuri are...

 

Socoti-m-aş

Şi n-am cui

Socotim-aş

Codrului

 

„Мы наш, мы новый мир построим,

Кто был никем — тот станет всем!”

 

vine, vine primăvara

se aşterne-n toată ţara...

Partager cet article
28 février 2019 4 28 /02 /février /2019 00:38
Le GOULAG n’est pas qu’une affaire de l’URSS

Alexei Marinat a une nouvelle, „Né en R. S. S. Belge” („Moi et le monde”, Ed. Cartier, 2017) où il parle d’un... Belge, Albert Hezenbrouk. 10 ans pour espionnage.

Et Varlam Shalamov, dans ses „Récits de la Kolyma”, d’une manière beaucoup plus anatomique, si je peux m’exprimer ainsi, parle de ces détenus „exotiques”... Il paraît qu’ils mourraient en premier, ils n’étaient pas suffisamment habitués à... Ils étaient plus grands aussi... Une question de mathématique, disait Shalamov: la norme de nourriture était la même pour tous. Et c’est une chose de repartir 600g de pain sur 40kg de masse corporelle et une autre sur 60, par exemple...

xxx

J’ai eu aujourd’hui un échange de messages sur un chat virtuel avec une amie française... Tout est parti d’une blague... Avec son accord, je reproduis ici son message:

„Je me souviens de mon tonton, « malgré-nous » enrôlé de force dans la Wehrmacht en 1939, capturé en Finlande par les Russes 4 mois après le début de la guerre et qui a testé toutes sortes de colonies de vacances soviétiques. Il a en particulier adoré la pédagogie de celle de Tambov, où il a notamment été envoyé, et a pu se refaire une santé. Il en est revenu en 1946, au milieu de quelques centaines (à l'origine ils étaient 15 000) d'autres qui avaient subi le régime amaigrissant, avec 32 kg....

Mon oncle est mort il y a une dizaine d'années, c'était un taiseux... Il ne parlait pas beaucoup mais quand, petite, je m'étonnais de le voir, en Alsace, alors que dehors il gelait à pierre fendre, puiser l'eau au puits en petit marcel alors que Maman m'interdisait de sortir sans le trio „bonnet gants écharpe”, tonton Oscar me disait : oh tu sais, Nikki, quand on a passé plusieurs hivers, nu, à tirer des troncs d'arbres dans la forêt gelée, à creuser des trous toute la journée pour un quignon de pain rassis, on supporte tout dans la vie. J'avais 7 ans et je comprenais, il suffisait de regarder ses yeux bleus noyés de larmes. Il ne parlait pas beaucoup, il n'en parlait que très peu.”

Le reportage suivant résume bien ce dont l'Histoire ne se souvient que trop peu...

https://www.ina.fr/video/I00012440

xxx

Aujourd’hui encore, 48 localités en France ont une rue qui porte le nom de V.I. Lénine.

 

Versiunea în limba Română (RO)

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher