Nu, moldovenii nu vor trăi mai bine în viitorul apropiat sau cel puțin mintal palpabil.
„Dezoligarhizarea” ori, dacă e să folosim un termen mai puțin propagandistic, lupta împotriva corupției, de dragul căreia se fac coaliții abracadabranteşti (pentru a aduce prin acest cuvânt un omagiu ex-președintelui francez, Jacques Chirac) nu va face decât să perenizeze starea de fapt actuală din Republica Moldova, și asta în cel mai bun caz!
Dar să amintim, înainte de a intra în miezul acestui text, și doar în linii mari, care este postulatul de bază călare pe care au ajuns la putere actualii guvernanți și care le servește drept scuză pentru a constitui „coaliţii temporare” fără durată limitată în timp: „Republica Moldova a fost un „stat capturat” de către un singur oligarh și pentru a trăi „ca europenii” trebuie să scăpăm cu orice preț de „pӑpuşar”. Orice argument de ordin „geopolitic” nu este decât un instrument pentru a „dezbina societatea” și ne împiedica să trăim în armonie și să construim un prezent și un viitor luminos”. Variate modulații sau registre de limbaj pot fi folosite pentru a reproduce teza resectivӑ, de la istericale agramatice pe rețelele de socializare până la rapoarte „tehnocrate”, cât se poate de oficiale, sau considerații sofisticate și savante cvazi-filozofice.
Acest discurs, alimentat copios de o mașinărie impunătoare propagandistică, a funcționat de minune. Nu voi mai stărui asupra mecanismelor sau actorilor care au făcut posibilă „coaliţia situațională sau temporarӑ”, precum o numesc acei care o justifică, sau „coaliţia monstruoasă sau Kozak”, precum o consideră acei care nu o acceptă.
Convingerea mea despre „imposibilitatea fericirii” în ceea ce ne privește nu-și are, însă, originea în argumentări de ordin naționalist sau „geopolitic”, ideologic sau pragmatic, tehnocrat (termen consacrat astӑzi), deși toate acestea, oricum nu le-ai suci, același lucru spun. La baza ei stă ceva mult mai profund, mai funtamental, ontologic chiar.
Istoria umanității își are legile proprii, dure și implacabile, care nu tolerează excepții, și ea nu are capăt, oricât de multe volume despre sfârșitul ei nu ai scrie. Iar locul oricărui popor în această poveste a umanității se merită. Și dacă galoanele și gradele de noblețe se câștigă în jocurile cu ceilalți (fără îndoială, la această masă se trișează mult!), de respectul acestor legi depinde existența însăși a unui popor.
Istoria este o placă de vinil infinită care își cântă simfonia indiferent dacă are ascultători ori ba. Vinilul este, din câte se știe, o materie fragilă. Deseori, nesăbuința oamenilor lasă urme adânci în această placă și atunci acul istoriei se împiedică, sare și reia turul... Căci această doamnă, istoria, este mărinimoasă și ne mai dă o șansă. Pentru a continua trebuie să ridici acul și să-l treci peste defect. Dacă n-o faci, nu ai cum avansa. Numai că tururile la un moment dat nu se mai repetă. Acul se satură și o ia pe altă pistă, jucând altă melodie.
Iar noi suntem un popor cu defect... Unul adânc și profund. Și acul sare. Nu e nimic peiorativ aici, ci doar factual. În doar 10 ani, între 1940 și 1950, acest teritoriu a pierdut a treia parte din populație! Nici nu mă încumet să caut echivalențe pe mapamond... Căci ar exista și riscul să ne complacem în acest dulce rol de orfani și victime ale destinului... Fatală autocontemplare!
Și nici nu ar fi adevărat, nu ar trebui să considerăm că suntem unicii cu „traume”... Ziceam, vinilul e o materie fragilă, iar lumea – sucită și neîndemânatică de când e ea. Totul e în capacitatea fiecărui popor de a muta acul mai departe! Evident – cu cât mai profund defectul, cu atât mai greu gestul... Iar a noastrӑ zgârieturӑ a fost adâncӑ, pâna la os...
Dar alții au știut! Și o fac în fiece moment! Chiar în aceste clipe! Iată, poate cel mai grăitor exemplu: primul război mondial din care nu s-a învățat mare lucru (era și acela un defect) a generat regimuri totalitare în Europa, holocaustul și al doilea război mondial... Și atunci europenii și-au zis: „Plus jamais ça!” și au creat Uniunea Europeană. Da, UE este în primul rând despre securitate și despre pace, așa a fost ea concepută, UE nu este despre economie! Simplific, dar anume astfel s-a ieșit dintr-o buclă defectată și s-a sărit peste un defect. Europa își continuă simfonia!
Dragă bătrină Europa, dragule vechi continent, curvă autoritară,
aristocrată şi libertară, burgheză şi muncitorească,
purpurie şi înzorzonată cu secole mari şi coloşi clătinîndu-se.
Priveşte-ţi umerii gîrboviţi, nicio şansă să scuturi dintr-un gest,
unul singur, mătreaţa veche, pielea moartă de ieri şi tabula rasa…
De aici am putea crede în putregai nobil şi în suspensie.
el mai pluteşte încă în acest iz de pucioasă. Crasă şi bătrînă Europa,
cea care între două războaie şi chiar pînă şi în timpul mîngîia pentru binele său
burta ţărilor din ale sale îndepărtate locuri şi cu pula în mînă
iriga cu propria-i spermă sexele autohtone.
Poti să-ţi revii după asta ? Poţi să-ţi revii din orice chiar şi din căderi fără fund.
Noi am ştiut să urcăm noi am ştiut să coborîm, noi putem să ne oprim
şi noi putem reîncepe…
Europă a luminilor ori poate a întunericului
de-abia nişte licurici în teatrele umbrei.
De-abia o scînteie în noaptea care se lasă şi apoi se dumireşte,
şi apoi un nou răsărit, după crimele din copilărie,
erorile din tinereţe nu se mai rup aripile libelulelor de aur.
…
Ne-a stat ceva în gît şi noi dorim să scuipăm
este puţinul elementar dar puteţi, stimată doamnă,
să vă adresaţi nouă căci nu totul este pierdut nu nu totul este pierdut
din miturile dumneavoastră de zori de ziuă aici soarele străluceşte pentru toţi şi noi mai credem.
(Noir-Désir, L’Europe în traducere proprie din franceza: http://www.vitalie-vovc.com/article-europa-123034555.html)
Ajunși aici, întrebarea întrebătoare e mai mult decât evidentă: Și, în caz de se strică pista, cum să treci peste? Cum se face?
Aparent, simplu de tot. Două reguli de aur! Legi pe care nu poți să le ignori. Și nu sunt teoreme demonstrabile, ci axiome (!) fără de care nu poți trece acul istoriei mai departe:
- Recunoașterea și asumarea trecutului în totalitatea sa : nu se poate omite nimic, nu se pot accepta jumătăți de adevăr. (Da, în acești zece ani de exterminare sistemică în Basarabia a existat și holocaust, și „repatrierea” nemților în Germania hitleristă, și exodul băștinașilor în fața Armatei Roșii, și executări ale NKVD-iştilor, și deportări, și foamete organizată, și deznaționalizare!)
- Elaborarea de tabuuri, consacrate ontologic la nivel de definiție societală a binelui și a răului : Nazismul e rău! Comunismul e rău! Și nu pot exista discuții în societate la acest nivel. Ca exemplu elocvent: nu poate astăzi exista în Europa o forță politică sau mișcare (oricât de extremist nu i-ar fi discursul) care să poată arbora simbolistica nazistă! „Plus jamais ça” face parte din această paradigmă!
Am putea aduce o multitudine de exemple de terapii similare sau încercări de terapie colectivă. Și doar dacă aceste două condiții sunt respectate, e posibil de mutat acul istoriei mai departe. În caz contrar, istoria o ia de la capăt. Până la uzura definitivă a pistei...
Așa că nu ar trebui să se mai mire careva ori să caute milioane de justificări pentru a explica „succesul” țărilor baltice și, ca o polaritate opusă, acel noroi vâscos din care tot nu reușim să ieșim... Nu mai țin bine minte cine o zicea, poate Solzhenitsyn ori poate altcineva din marii ruși, dar a existat așa o zicală cândva: „Rusia nu va putea să se schimbe cât timp nu este scos și înmormântat Lenin din mauzoleu”...
Revenind la noi și la acea „coaliţie situaţionalӑ” vom mai spune doar următoarele: acea înțelegere cu socialiștii nu este despre corupție sau calitatea aliaților (o fi Ţopii sau Dodon mai breji ca Plahotniuc?), nu este despre geopolitică (cu cine e mai bine, cu UE ori cu „Russkii mir”?), ci despre noi ca entitate în istorie.
Am apucat-o pentru încă un tur... Și dacă nu înțelegem că nu poate exista acea „bunӑstare” sau „normalitate” a populației fără efortul necesar de a ne pansa și linge rănile, atungi degeaba. Istoria are legile ei. Ea este mărinimoasă, dar implacabilă cu acei care nu le respectă.