Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
27 février 2024 2 27 /02 /février /2024 19:57
Oscars 2024 : anul monumentalismului cinematografic

Pe 23 ianuarie au fost anunțate cele 10 filme din care se va alege marele câștigător al anului 2023. Toate celelalte premii au fost deja decernate. A rămas doar el: cel mai, cel mai… Cel mai râvnit. Consacrarea supremă a breslei!

Și anul 2023 a fost unul de-a dreptul mănos! Îndrăznesc să afirm că, în sfârșit, Hollywood-ul (și nu doar) și-a revenit după criza COVID-ului. Nu știu dacă și-a revenit și din schizofrenia ideologică (iar crize au tot fost: „Me too”, „BLM”, ș.a.m.d.), dar calitatea filmelor selecționate anul acesta, anume din punctul de vedere strict cinematografic, e de cea mai înaltă probă (poate cu o singură excepție). După mine, am revenit la nivelul lui 2020, atunci când „Parasite” de Bong Joon-ho a fost marele învingător. În topul individual, similar cu cel pe care vi-l propun astăzi, îi acordam în 2020 întâietatea filmului lui Taika Waititi, „Jojo Rabbit”.

Pe 10 martie vom afla cum vor fi distribuite statuetele anul acesta și care film va fi oscarizat. Până atunci însă vă propun un clasament propriu, de la cel mai bun spre cel mai... puțin apreciat (să nu uităm că totul e doar o chestie de gust).

1. Poor Things (Yorgos Lanthimos): Dacă e să considerăm cinematografia drept una din arte și s-o eliberăm pe cât e de putință de arcanele utilitariste (didactice, ideologice, propagandistice, distractive, etc, etc.), vom constata că filmul lui Yorgos Lanthimos este cea mai desăvârșită operă din cele 10 (în opinia autorului acestor rânduri, evident)! Realizatorul grec a reușit să mobilizeze toată paleta artificiilor tehnice posibile, începând cu trama epică (vom menționa că filmul este o ecranizare a unui roman de Alasdair Gray), decorurile onirice și costumele bine lucrate, lucrul meticulos și original cu imaginea, atât la nivel fotografic, cât și cel al planurilor și al secvențelor, sunetul și, evident, prestația actoricească de cea mai înaltă probă! Emma Stone, Mark Ruffalo, Willem Dafoe sunt briliantisimi! Trama filmului este următoarea: un medic excentric transplantează în craniul unei tinere care tocmai s-a sinucis creierul propriului ei prunc nenăscut. Avem deci debutul unei povești inițiatice transpuse cu brio de Lanthimos pe ecrane: inocența cognitivă a unui prunc asociată capacităților și posibilităților unui corp adult. Am putea dezvolta foarte multe aspecte, dar una din întrebările fundamentale la care încearcă să răspundă filmul este următoarea : Oare ce ar fi lumea cu adevărat și cum se vede ea de la o parte, dacă ne-am debarasa de convențiile societale pe care le adoptăm pe măsură ce ne maturizăm? E filmul anului, fără mari dubii, și va ramâne cu siguranță în istoria cinematografiei la fel precum a rămas „The Lobster” (2015), o altă realizare fabuloasă a lui Yorgos Lanthimos.

2. The Zone of Interest (Jonathan Glazer): Greu poate fi încadrat filmul lui Glazer în topuri sau competiții... „A scrie poezie după Auschwitz e barbar”, zicea Adorno. Dar cum e să faci filme despre Auschwitz?... Glazer a reușit! Și este probabil cel mai puternic film despre lagărele de exterminare hitleriste realizat vreodată. Rudolf Höss, comandantul lagărului, trăiește „după zid”. Are casă mare, dar relativ modestă, soție, copii, gradină, piscină, puțin gust estetic, dar compensat de aspirații... „Banalitatea răului”, au spus majoritatea criticilor. Pare-se că e mai mult decât atât: e povestea răului imposibil de stăvilit de un zid. E răul pe care-l stirpești de tot sau care te sugrumă și nu există „cale de mijloc”. „The Zone of Interest” este o capodoperă. Un film insuportabil. Jonhatan Glazer ne supune unei veritabile torturi, presa cinematografică ne stoarce de seva vitalității fără a ne prezenta o singură imagine „violentă”... Lucru fotografic impecabil, atât la compoziție cât și la nivel de paletă cromatică; coloană sonoră care, lucru rarisim, este unul din elementele primordiale constitutive ale filmului; prestații actoricești de cea mai înaltă probă ale lui Christian Friedel și Sandra Hüller... Și scena aia cu echipa de tehnicieni care fac curat la muzeul Auschwitz în zilele de astăzi...

3. Oppenheimer (Christopher Nolan): „Oppenheimer” este un candidat serios la Oscar căci corespunde foarte bine spiritului acestui premiu, poate cel mai bine din filmele nominalizate. Chiar dacă panoul monumental al lui Nolan gravitează în jurul vieții lui J. Robert Oppenheimer, filmul e mai mult despre crearea bombei nucleare cu toate implicările și consecințele aferente. Nolan ne-a obișnuit cu asemenea producții cinematografice, putem spune că este un elev model al casei (la Hollywood mă refer): trilogia cu Batman, „Inception” (2010), „Interstellar” (2014), „Dunkirk” (2017) au marcat spiritele și cinefilii. Este oarecum inutil să descrii o mega-producție de acest gen: absolut totul e la cel mai înalt nivel tehnic posibil și fiecare detaliu este cizelat cu meticulozitate. Rezultaul e și el corespunzător: filmul lui Nolan este „perfect”. Dar geniul este puțin despre altceva. În „Interstellar” Nolan a fost pe aproape, nu și în „Dunkirk” sau „Oppenheimer”. Dar poate că genul abordat e mai impermeabil la genialitate?…

4. The Holdovers (Alexander Payne): Pentru autorul acestor rânduri filmul este surpriza anului! El face parte dintr-o categorie specifică, cea a filmelor „de Crăciun”. E greu să aștepți ceva care ar sfida banalitatea sau depăși starea de beatitudine de mivină cvazi obligatorie genului, dar din când în când și la această categorie apare câte un film cu adevărat remarcabil, ceea ce a și reușit Alexander Payne cu „The Holdovers”. Trama filmului ne duce la o scoală-internat de lux, acolo unde proful de civilizație clasică, Paul Hunham (cu reputație autoritară inflexibilă) este obligat să rămână tutore la internat pentru câțiva elevi care nu pleacă în familii de Crăciun. Până la urmă acei câțiva elevi ramân unul: Angus. Filmul este despre singurătate, despre cauzele singurătăților și efectele provocate de coliziunea acestor singurătăți. O mică bijuterie, ținută în palme în mod special de prestația actorilor: Paul Giamatti, Da'Vine Joy Randolph și Dominic Sessa. Nu vom fi surprinși dacă careva din ei se va alege cu o statuetă.

5. Killers of the Flower Moon (Martin Scorsese): Așteptările au fost mari, povestea reală care a stat la baza filmului – de un dramatism incredibil și prea de tot cinematografică, mijloacele – ca la Hollywood, realizator și actori – spuma spumelor (Scorsese, DiCaprio și De Niro) la care am putea adăuga o adevărată descoperire pentru publicul larg – Lily Gladstone (să nu fim prea mirați dacă va lua premiul pentru interpretarea feminină), iată deci toate ingredientele pentru un film memorabil. Ceva însă îi lipsește. Ceva imperceptibil, care să-l treacă din categoria „memorabil” la categoria „capodoperă”. Exact ca la Nolan, dar cu puțin mai puține mijloace. În cazul acestor două filme e cinematografie industrială perfect previzibilă: știi cât bagi și știi cât scoți! S-a băgat mult în acest film și a ieșit un thriller bun de tot!

6. American Fiction (Cord Jefferson): Realizatorul care trăiește o adevărată poveste de succes legată de ediția 96 a premiilor Oscars este Cord Jefferson! „American Fiction” este primul său lung metraj și iată-l în lista celor 10! Indiferent de ce se va anunța pe 10 martie, e o victorie de proporții pentru Jefferson care a reușit o intrare răsunătoare în lumea mare, căci filmul a luat deja premiul spectatorilor la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în Septembrie 2023 și un premiu la Golden Globes. Vom menționa, desigur, că vorbim și aici despre ecranizarea unui roman, „Erasure”. În linii mari, filmul este o satiră socială foarte finuță, care ia în derâdere câteva din clișeele societale de cea mai fierbinte actualitate. Thelonious "Monk" Ellison este un universitar care scrie romane lăudate de critici și specialiști, dar pe care nu le cumpără nimeni. Monk este afro-american, dar el luptă cum poate împotriva clișeelor rasiale. Exasperat, Monk crede că va face o diversie, un act de hooligan, și propune editorului un roman despre afro-americani, construit în exclusivitate din clișee, pe care îl numește „Fuck” pe de-asupra, și prezintă autorul drept un criminal asasin afro-american fugitiv. Spre marea stupoare a lui Monk, romanul este acceptat de către editură, publicat și chiar ia și un mare premiu literar! Pe bune, dacă era nevoie de o dovadă a faptului că Hollywoodul e în plină convalescență, „American Fiction” ne-o prezintă! Și nici succesul filmului la public nu-mi pare întâmplător.

7. Maestro (Bradley Cooper): Dacă privim atent la lista producătorilor acestui film (cu Martin Scorsese, Bradley Cooper și Steven Spielberg) înțelegem imediat din care cauză nimeni nu va căuta rentabilitate economică (cifre catastrofice la acest capitol cu peste 10 mln.$ investiți și doar câteva sute de mii recuperați la moment) și că filmul este un tribut pentru un tip din gașcă. Încă un biopic, de această dată unul pur-gen, dedicat lui Leonard Bernștein, considerat de mulți drept unul din cei mai mari compozitori și dirijori americani ai secolului XX. Tradițional, succesul unui biopic depinde în mare măsură de prestația actorilor. Rolul lui Lenny Bernștein a fost interpretat de același Bradley Cooper, iar acel al soției lui, Felicia Montealegre, de Carey Mulligan. Ambii – sensațional de buni. Dacă, pe de asupra, sunteți și pasionați de muzică, filmul lui Bradley Cooper vă va încânta cu siguranță. Un detaliu nesemnificativ, dar peste care nu am putut trece: pe durata a tot filmul eroii fumează. Credibil, evident, dar mă întreb dacă nu o fi și acesta un marker al non-conformismului.

8. Barbie (Greta Gerwig): Ar fi probabil greșit să-l excludem pe Noah Baumbach din tandemul de realizatori, într-atât cei doi sunt indisociabili. Filmul, până la urmă, este mult mai bun decât ne-am fi putut aștepta. „Barbie” a fost lansat practic concomitent cu „Oppenheimer” și ambele filme au benefciat de promovarea antagonismului de gen. Din „Barbie” ne va rămâne cel puțin un cântec: „What Was I Made For?”, pentru care Billie Eilish a și luat deja un Grammy, și o scenografie, inclusiv cromatică, greu de uitat. În rest, „Barbie” lasă o sensație de nedesăvârșit. Gerwig și Baumbach au vrut foarte mult să ne spună ceva, dar se pare că nu au avut curajul să meargă până la capăt. Ceva i-a ținut în frâu... Filmul, la nivel conceptual, pare destul de dezlânat, cu o mulțime de porți și ușițe întredeschise, dar nici un prag trecut. Chintesența lumii de azi. Cum să nu-ți aduci aminte de „Poor Things” în acest context?

9. Anatomie d’une chute (Justine Triet): Vom saluta prestația Sandrei Hüller. Filmul a fost învingător la Cannes anul acesta, dar subsemnatul consideră că „Fallen Leaves” de Aki Kaurismäki (premiul juriului la Cannes), spre exemplu, îi este net superior. Golden Globe pentru scenariu este deja o recompensă prea mare pentru acest documentar justițiar artistic. Bănuiesc că acest gen cinematografic e pe gustul multora, la fel precum există amatori care frecventează la nesfârșit varii procese publice, dar această „curiozitate” nu ține de arta cinematografică. Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că Franța a propus alt film pentru competiția celui mai bun film străin, „La Passion de Dodin Bouffant” de Trần Anh Hùng. Și ce păcat că acesta nu a fost nominalizat!... Nici „Fallen Leaves” nu a fost, de altfel, deși ambele mi-au părut la nivel. Dar vorbim deja despre cinema, nu despre „Anatomie d’une chute”...

10. Past Lives (Celine Song): Este unicul film care nu prea are ce căuta în această listă... am putea lesne adăuga 3-4 filme net superioare acestui produs fără mare noimă, dar așa se întâmplă în mai fiecare an. Povestea e de o banalitate rudimentară. Doi copii se iubesc. Unul pleacă cu părinții în altă țară. Anii trec. După ani ei se regăsesc pe una din reţelele sociale și se revăd. Dar fiecare are viața lui. C’est la vie. Past is past. Filme din astea sunt produse cu zecile, dacă nu cu sutele, în fiecare an. Cum de a nimerit anume acesta printre cele 10 nominalizate va rămâne un mister. Dar dacă e să ne aducem aminte de învingătorul de anul trecut, parcă nu ar trebui să ne mire o simplă nominalizare. Că doar nu va fi „Past Lives” învingătorul?...

Partager cet article
5 février 2023 7 05 /02 /février /2023 01:30
Aşteptându-l pe Oscar. 2023

Pe 12 martie vom afla care film a luat Oscarul anul acesta. Orice nu am crede, oricât de mult nu am critica selecțiile și filmele premiate, Oscar ramâne în continuare cel mai important premiu cinematografic. Precum este Premiul Nobel în literatură. De altfel, e curios să constați o anumită similitudine în atitudini față de aceste două distincții de breaslă. Să revenim însă în vasta albie a cinematografului: pentru moment cunoaștem lista celor 10 filme nominalizate pentru marele premiu. Suntem încă destul de departe de 2020 (A fost un milesim de-a dreptul excepțional pentru Oscars! Când învingător a fost „Parasite” de Bong Joon-ho) filmele selecționate în 2023 sunt, per ansamblu, lejer peste cele din 2022 (când „Nomadland” de Chloé Zhao lua Oscarul), chiar dacă suntem nevoiți să concluzionăm că Hollywood e încă în convalescență psihologică după șocul Covidului... Unele realizări au rămas inexplicabil în afară, precum Babylon de Damien Chazelle sau Glass Onion de Rian Johnson, ceea ce ne face să gândim că e o problemă de selecție și nu de realizare. Să sperăm că ne va veni tuturor mintea la loc degrabă.

Am privit pentru cititorii fideli ai rubricii „Film” toate cele 10 filme nominalizate pentru premiul major al anului – Oscar – și vi le prezint succint, în ordinea preferințelor personale, de la cel mai bun spre cel mai puțin valoros. Pe primele cinci le recomand fără rezerve! Celelalte – la dorința și discreția fiecărui.

1. The Banshees of Inisherin, Martin McDonagh.

Este de departe filmul anului! Adică în 2022 a fost filmul lui McDonagh și toate celelalte! Perfect din toate punctele de vedere. Colin Farrell și Brendan Gleeson – magistrali, la fel precum și ceilalți protagoniști. Povestea în sine pare absurdă : Colm (Gleeson) decide subit să nu mai prietenească cu Padraic (Farell) fără vre-un motiv aparent. Decizia lui Colm e la fel de fermă precum și eforturile disperate ale lui Padraic de a înțelege ce se întâmplă… Nu vom dezvălui trama filmului, dar vom nota că McDonagh a reușit o capodoperă cinematografică!: o poveste despre bunătate și prietenie, despre singurătate și omniprezența comunității, despre creație și despre năzuințe năruite, despre omul mic, putere și lumea mare, despre fatalitate și imposibilitatea de a te sustrage destinului și câte și mai câte alte fire de depănat... De privit neapărat!

2. Im Westen nichts Neues, Edward Berger.

Despre ecranizarea celebrului roman al lui Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, vă scriam în unul din numerele precedente ale revistei Timpul. Este unul din cele mai ambițioase și riscante proiecte ale difuzorului Netflix din ultimii ani, pe care trebuie să-l recunoaștem drept o reușită incontestabilă. Un panou de amploare, executat perfect, la dimensiunea romanului, despre absurditatea și oroarea războiului, despre acea mașinărie nemiloasă care consumă vieți omenești și care, și astăzi, continuie să huruie pe harta Europei...

3. The Triangle of Sadness, Ruben Östlund

Filmul lui Ruben Östlund a luat deja unul din premiile majore ale anului, Palme d’Or de la festivalul de la Cannes. Este o comedie socială care în multe aspecte aduce aminte despre „Parasite” de Bong Joon-ho, chiar dacă îi ramâne inferioară. Povestea e destul de simplă: o navă de croazieră naufragiază. Mai multe persoane, diferiți reprezentanți ai jet-setului social (clienți) și oameni simpli (personalul însoțitor) reușesc să se salveze pe o insulă. În fața unei realități în care supraviețuirea nu mai depinde de milioanele din contul bancar, ci de abilitatea de a găsi de mâncare, ierarhiile sociale tradiționale, convențiile societale, sunt date peste cap. Prezintă interes și galeria caricaturală a personajelor, absolut hilară. Această realitate situațională este inepuizabilă pentru un realizator de comedie și vom constata că Ruben Östlund nu a știut să reziste ispitei. Din păcate, puțin în detrimentul fulmului propriu-zis...

4. Elvis, Baz Luhrmann

Nu-mi plac biopicurile. Dar în acest „Elvis” Luhrmann reușește să depășească plafonul genului filmelor biografice (ceea ce nu a reușit „Bohemian Rhapsody”, spre exemplu) și ne prezintă un film despre epoca Elvis, despre stilul Elvis, despre starea de spirit Elvis, despre muzica Elvis, despre locurile Elvis și eroii epocii Elvis. Cu alte cuvinte, filmul este despre tot ce poate fi asociat cu numele Elvis și reușește să rămână relativ departe de personajul real Elvis Presley. Iar banda sonoră e probabil cea mai bună din toate filmele prezentate (și nu doar grație pieselor lui Elvis)!

5. The Fabelmans, Steven Spielberg

Steven Spelberg ne prezintă o saga presupus-autobiografică despre cum devii „Steven Spielberg”. A ieșit un film simpatic, destul de liniar, cu o doză de melancolie proprie filmelor autobiografice, cu ceva epizoade dramatice și tentative de psihoterapie. În mare însă, este un film despre dragostea față de film și despre puterea cinematografiei. Spielberg crede că un film bun poate schimba și influența lumea din jur și încearcă să ne dovedească, prin film, că anume astfel se prezintă lucrurile

6. Tár, Todd Field

Un film făcut pentru Oscarul lui Cate Blanchett. În fiecare an sunt prezentate filme care sunt totalmente construite în jurul unui personaj principal. Obiectivul e simplu: Oscarul pentru rol. Nu știu dacă anume această încercare va fi o reușită pentru Cate Blanchett, dar presupun că filmul nu va rămâne în memoria cinefililor mult timp. „Tár” nu este neapărat un rateu, dar nu prezintă nici barem o platformă suficient de puternică pentru Oscarul de interpretare feminină. Și nu e vina lui Blanchett. Rolul e scris slab: Lydia Tár est un dirijor de orchestră talentată și celebră. Are principii care dau bine pe ecran, justă și cu un simț al corectitudinii supradimensionat. Ceea ce nu pare să fie pe plac instituțiilor cu „tradiții”. Lydia Tár este acuzată din cauza unui suicid și astfel asistăm la prăbușirea unui destin și a unei cariere. Cam puțin pentru un film mare. Cam plat pentru un Oscar...

7. Everything Everywhere All at Once, Daniel Scheinert & Daniel Kwan

Prezența filmului respectiv în lista niminalizaților este justificată, după mine, doar de banii băgați în producție. E o cacealma fantastică prezentată drept comedie, dar trebuie să ai un simț al umorului foarte întortocheat pentru a schița barem un zâmbet la acest film. Din păcate, filmul începe abia după 1h 40min. Cam lung pentru o uvertură. Vom uita și noi cât mai rapid posibil această incongruitate cinematografică, în pofida faptului că a fost nominalizat la cele mai multe categorii.

8. Women Talking, Sarah Polle

Încă un „12 Angry Men”, dar de această dată unul angajat pentru cauza feministă. Încă un film în alb-negru (Apropo, fapt curios: în competiție a mai fost un film angajat, „Emancipation” cu Will Smith, realizat în aceeași paletă a-cromatică, care nu a fost nominalizat. O fi un nou marker tematic?). Filmul prezintă o discuție lungă între câteva femei dintr-o comunitate religioasă, mai bine zis – sectă, care trebuie să ia o decizie după ce e descoperită o crimă perpetrată de-a lungul timpului cu bărbați care violau femei... Filmul este despre curajul de a lupta pentru demnitate. Din păcate însă, nu prea prinde...

9. Avatar: The Way of Water, James Cameron

Prea mulţi oameni albaştri, prea multe imagini de sinteză, prea – prea – prea. În afară de efecte vizuale (ceea ce nu-i puţin lucru pentru cinema, trebuie să recunoaştem), nimic de scos din acest film. Primul Avatar a fost o noutate. Al doilea nu mai este.

10. Top Gun: Maverick, Joseph Kosinski

Film cu avioane şi Tom Cruise. Atât.

Partager cet article
6 septembre 2022 2 06 /09 /septembre /2022 19:25
Pandemia noastră, cea de toate zilele...

Industria cinematografului nu a fost vreodată foarte dezvoltată în spațiul dintre Prut și Nistru. Vorbesc desrpre industrie în primul rând, nu despre artă, căci artiști talentați (și actori, și regizori) am avut și mai avem, char dacă mulți trăiesc mai mult în și prin teatru. Dar cinematografia, dacă e s-o apreciem drept industrie, presupune o infrastructură și o armată întreagă de specialiști în ale imaginii, sunetului, decorațiilor, costumație, și multe altele. Titrele interminabile de la sfârșitul filmelor produse în țări cu solidă tradiție cinematografică sunt o ilustrare perfectă a acestui fapt.

Existența studiolui Moldova-Film pe timpuri nu ar trebui să ne inducă în eroare, căci o simplă comparație cu studioul de film de la Odesa, spre exemplu, ne plasează imediat la locul nostru în această grilă valorică. Dar și din Moldova-Film s-a ales pulbere și praf după anii 90 ai secolului trecut...

Astea fiind spuse, înțelegem din ce cauză orice film care apare în Republica Moldova trebuie salutat și considerat drept un adevărat eveniment!

La sfârșitul lunii septembrie va fi prezentată publicului larg o nouă creație cinematografică: filmul PANDEMIA.MD de Valeriu Jereghi. Despre istoria apariției acestui film vă va povesti realizatorul, dacă va considera necesar. În ceea ce mă privește, îi voi aduce Maestrului sincere mulțumiri și felicitări pentru curaj și tenacitate. Pentru curajul de a fi abordat subiecte într-atât de dureroase și ample, dar și de a fi dus proiectul până la capăt în condițiile în care o bună parte din co-producători (din Ucraina) au fost nevoiți, după 24 februarie, să se retragă...

Autorul acestor rânduri este printre puținii care au avut norocul și privilegiul să privească filmul în avant-premieră. Voi căuta neapărat să văd și varianta care va ieși în sălile cinematografice, căci, din câte am înțeles, cu o lună înaintea priemierei oficiale echipele mai lucrau asupra unor detalii de finisare.

Valeriu Jereghi ne prezintă un film extrem de ambițios. Acei care se așteaptă la o poveste despre Covid vor fi dezamăgiți. De altfel, pandemia reală pe care am traversat-o este ultima cheie de lectură a filmului posibilă, dacă nu ar trebui exclusă de tot, pentru a nu ne polua câmpul referențial semantic. Jereghi caută alt „virus”, altă molimă, cea care ne bântuie de 30 de ani și care ne-a adus în realitatea de astăzi. Eterna întrebare care frământă toate firile sensibile de-o eternitate: oare cum de s-a ajuns „aici”?..

PANDEMIA.MD nu are fir epic. Unitatea filmului este asigurată de către și prin personajul principal, „regizorul”, (superb interpretat de Nicolae Jelescu) și familia sa. Cu, sau fără participarea eroului central, filmul este o succesiune de „tablouri”, pure alegorii cinematografice. Prin densitatea alegorică PANDEMIA.MD amintește de „Underground”-ul lui Kusturica. Dar Kusturica avea o poveste de relatat și asta a făcut. Valeriu Jereghi a ales să ne pună în fața unui univers și nu avea altă soluție decât să ne prezinte o paletă vastă de personaje care, fiecare în parte, constitue un portret colectiv. Desigur, pentru a dezvolta personajele ele sunt „puse în situație” ceea ce și crează multitudinea de „tablouri” despre care pomeneam mai sus.

Nu putem trece cu vederea nici caracterul autoreferențial al filmului, începând cu imagini apocaliptice din ȘI VA FI (Cannes-93, Selecţie oficială Un certain regard), cu proiecții inserate sau cu participarea actorilor din ARRIVEDERCI (2008), etc. Lesne ghicim în personajul „regizorului” o tentativă de autoportret cinematografic, acel „eu liric” despre care se discută mai mult în literatură decât în cinema.

PANDEMIA.MD este, în pofida burlescului abundent, o adevărată tragedie cinematografică. Spectatorul atenționat primește o răsunătoare palmă cognitivă. Valeriu Jereghi nu doar chestionează realitatea, ci ne avertizează cât se poate de direct despre iminența unei catastrofe (dacă nu am fi fost în plina ei desfășurare deja...)

PANDEMIA.MD ne trimite înapoi la marea cinematografie a secolului XX, atunci când cineaștii nu căutau spectatori, rating și like-uri, ci creau în funcție de convingerile proprii. Atunci când publicul era oarecum snobat și pus la încercare, obligat să se ridice, să urmeze nivelul filmului și nu inversul.

Valeriu Jereghi

Valeriu Jereghi

Pandemia noastră, cea de toate zilele...
Partager cet article
2 février 2022 3 02 /02 /février /2022 01:00
Om de-ar fi, că dosar se găseşte

Dosarul (Alexei Gherman - junior, RUS, 2021 („Дело”)): Alexei Gherman e mai degrabă un „client” fidel al festivalului de la Berlin decât al celui de la Cannes, dar anul acesta filmul său s-a pomenit în programul „Un certain regard”. „Dosarul” e un film tipic de pandemie. Ţinând cont de restricțiile sanitare, Gherman - junior a pus în stand-by proiectul cinematografic asupra căruia lucra și a scos din sertar un scenariu mai vechi, scris împreună cu Maria Ogneva. Filmul e din categoria celor care se derulează în huis clos („The Father”, spre exemplu, cu Anthony Hopkins în rolul principal, e din aceeași categorie). Toate filmările au avut loc într-un apartament și în curtea unui bloc delabrat de două etaje (destul de comod în condițiile când călătoriile și deplasările sunt problematice), tipic pentru orășelele provinciale din Rusia. În acest apartament se află în arest la domiciliu un profesor universitar, David Guramovici, specialist în literatura secolului 19 (așa numitul „secol de argint”), acuzat de delapidarea fondurilor acordate pentru organizarea unei conferințe științifice internaționale.

Dar chiar de la începutul filmului spectatorul e pus la curent cu faptul că adevărata cauză a problemelor lui David este postarea acestuia pe o rețea de socializare în care îl acuză pe primar de deturnare a banilor publici. Alexei Gherman încearcă o imersiune în calvarul cotidian al unui cetățean care a îndrăznit să se ia la harță cu sistemul, cu „verticala puterii”. Nu vom insista enumerând toate încercarile prin care a trecut „acuzatul”, dar vom spune că realizatorul mai că nu și-a omorât personajul. Filmul este unul foarte realist, aproape de reportaj, fără niciun fel de fiorituri cinematografice, bazat în exclusivitate pe geniu actoricesc și acumularea actelor de hărțuire și presiune pentru a-l face pe profesor să renunțe, să „se culce”... Iar ceea ce uimește cel mai mult în acest film este anume faptul că nu prea găsești în el elemente de ficțiune... Era, cred, și timpul ca publicului din Occident să i se pună în față calvarul opresaților regimului putinist. Nu știu dacă există o aluzie directă la soarta lui Serebrennikov, dar similitudinile sunt evidente. Un film de privit și de recomandat tuturor prietenilor (mai ales europeni)!

Partager cet article
26 janvier 2022 3 26 /01 /janvier /2022 07:00
Petrovii au intrat în gripă

Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 („Петровы в гриппе”)) : Cu "Ucenicul" (film despre care vă scriam aici) Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată „rockului rus” al anilor 80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului „Rock-club de la Leningrad”. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împacat Boris Grebenşcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat că o operă artistică.

Filmul care a urmat, „Petrovii în vremea gripei”, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit...

Este unul din cele mai bune filme din competiția de la Cannes, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat „Palme d’Or” anul acesta.

Partager cet article
23 janvier 2022 7 23 /01 /janvier /2022 20:05
Margareta nimănui

Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență.

Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant.

La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de discomfort…

Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea drept protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune.

Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parcă așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă...

Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa...

Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă...

Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Sașa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune...

Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă...

Partager cet article
5 janvier 2022 3 05 /01 /janvier /2022 22:32
Romanul omului intergalactic

Ce este Omul din eprubetă (mai bine zis, Embrionul)? Un experiment al profesorului Brauner? Un extraterestru materializat pe Terra? Un geniu? Un suflor ratat? Un magician? Un psihanalist? O dovadă materială a constantei Psi? Un șarlatan?...

Dar stați!, că noi despre carte scriem, nu despre personajul ei!

Cartea „Omul din eprubetă” ne este prezentată drept un roman de-al lui Nichita Danilov! A încerca să storci în câteva rânduri un presupus fir epic din această scriere monumentală (mă refer la cel puțin un sens al acestui cuvânt, căci cartea are peste 500 de pagini!) este un exercițiu ingrat și cvazi imposibil. Poate că am și reuși, dacă nu era afurisitul de Cronovizor care dă peste cap orice continuitate narativă, spațială, temporală, dimensională...

Unde ești, sacră unitate a timpului, spațiului și acțiunii? Cum unde? Acolo unde a plasat-o istoria literaturii: în epoca clasicismului francez. S-o lăsăm deci unde stă şi să revenim la tipurile noastre!

Și totuși ce este „Omul din eprubetă?”

Un delir! În cel mai direct sens al cuvântului (vom insista și aici asupra sensului cel mai pozitiv al cuvântului respectiv)! Câteva artificii – cronovizorul, constanta Psi, experimentul unui savant nebun, deplasarea unei părți a acțiunii undeva aiurea, pe Andromeda, – îi permit autorului să nu mai țină cont de nicio convenție (scripturală, de la sine înțeles). Aceste propteli narative sunt un alibi suficient pentru florilegiul de reflecții și fantezii din cele mai neverosimile, curajoase, provocatoare pe alocuri, zeflemitoare deseori, despre... despre aproape tot! Prezent, trecut și viitor, condiția puterii și exercițiul ei, religie, filozofie, stări existențiale, conștient și inconștient, fatalitate și liber arbitru (și încă multe alte bazaconii) sunt prezentate cititorului de-a lungul acestei odisei lecturale absolut delicioase.

Vom pune și noi punct aici (ori puncte de suspensie) acestei note de lectură, invitându-vă să vă alăturați periplului intersideral, plonjând în lectura acestei scriituri fantasmagorice!

Partager cet article
28 décembre 2021 2 28 /12 /décembre /2021 20:18
De la un skinhead spre un francez

(Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.

Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.

Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins...

Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?

Partager cet article
19 décembre 2021 7 19 /12 /décembre /2021 19:45
Ucenicie

Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)) : În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la festivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realizatorului Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluias an Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse pentru pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl conducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în iunie 2020 este condamnat la 3 ani cu suspendare.

S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebrennikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o corelație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bolnăvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivitatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă puroindă, în nervul dezgolit. Și atunci reacția e pe măsură chiar dacă la moment poate să ne pară drept supradimensionată.

Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consideră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omniprezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți, indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, directoare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți, Veniamin consideră că poate decide de soarta lor.

Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și monstruozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica) și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât, unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată... Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident care poartă hainele ideologiei oficiale.

Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai bună înțelegere a lumii de azi.

(film recomandat în Revista Timpul din România, ediția Republicii Moldova (nr. 7))

Partager cet article
27 octobre 2021 3 27 /10 /octobre /2021 23:20
And so what, Aida ?

Quo vadis, Aida ? (2020, Jasmila Žbanić): Într-un text anterior îmi exprimam indignarea pentru faptul că juriul nu a acordat Oscarul acestui film bosniac. Este, fără mari îndoieli, unul din cele mai curoajoase și mai incomode filme din ultimii ani. Gusturile nu se discută, dar subsemnatul îl consideră filmul anului. De departe!

 

Filmele despre război sunt întotdeauna puțin suspecte din punctul de vedere al unui evaluator cinefil. Ele exploatează cumva facilitatea epică a unei catastrofe umane... În cazul dat, însă, Jasmila Žbanić ne-a prezentat o tragedie cinematografică de cea mai înalta probă!

 

Acțiunea filmului se desfășoară în 1995, la Srebrenica. Aida, o profesoară de limbă engleză din oraș, este angajată în calitate de traducătoare pentru unitatea de „căști albastre”. Armata lui Ratko Mladić înaintează și căderea orașului devine iminentă și evidentă. Mladić propune evacuarea civililor spre Kladanj, un alt orășel bosniac. „Căștile albastre” acceptă, deși par unicii care cred în sinceritatea generalului sârb. Spre marea surprindere a tuturor, femeile și copiii sunt separate de bărbați și toți sunt urcați în autobuzele aduse de oamenii lui Mladić. Majoritatea bărbaţilor au fost executați. Numărul celor masacrați doar la Srebrenica este evaluat la 4000 – 5000 de persoane...

 

Pe toată durata filmului, Aida încearcă disperat să-i salveze pe cei trei bărbați ai ei: soțul și cei doi feciori. Degeaba: „căștile albastre”, o unitate olandeză, respectă „à la lettre” acordul cu Mladić și refuză să-i adăpostească sau să-i ascundă... Tribunalul de la Haga a considerat mai târziu că statul olandez e direct responsabil de moartea a 300 de persoane.

 

Peste ani, Aida revine în oraș... În apartamentul ei locuiesc persoane care încărcau oameni în autobuz...

 

Primul meu reflex a fost să caut informații despre film și despre veracitatea evenimentelor prezentate. Pare că echipa a fost foarte maniacă la acest subiect și evenimentele au fost reproduse meticulos, până și intonațiile discursului lui Mladić...

 

Așadar, avem un mare film despre o tragedie care a avut loc cu 25 de ani în urmă. Protagoniștii acelor evenimente mai sunt mulți în viață... Filmul se privește foarte greu, la limita suportabilului, fiindcă deznodamântul este evident din start. De ce anume nu a luat filmul Oscarul, am scris cumva în numărul trecut și de la bun început: e un film dureros, curajos și incomod.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher