„Când din miile de morţi anonimi unul poartă un obraz pe care îl cunoşti, un zâmbet pe care l-ai văzut, moartea redevine ceva înfiorător de concret.”, Mihail Sebastian, „Jurnal: 1935-1944”, (Humanitas, 2016, p.542)

Cât de mult m-am temut de această carte! Și cât de demult voiam s-o citesc! În primăvara lui 2018, atunci când vedeam cartea pe standul ICR-ului la Salonul internațional de carte „Livre Paris”, nu am ezitat nicio frântură de secundă și am cumpărat-o. Dar s-o citesc parcă tot nu aveam curajul.

Am încercat să-mi explic acea frică... Jurnalul lui Mihail Sebastian anunță de pe copertă o perioadă sumbră din istoria Europei și a României: 1935-1944.

Iar eu am obosit...

De mulți ani deja, iar ultimii zece – destul de intens, caut și răscolesc prin multiplele cămeruțe ale netului, cărțile care sunt publicate, documentarele care sunt difuzate, informație și mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat în secolul 20. Pentru a înțelege cum a fost posibil. Pentru a înțelege prin ce anume a fost posibil. Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi...

Și am obosit. Nu mai pot duce în cârcă toate aceste morți... Devine de-a dreptul insuportabil. Probabil, dacă am fi mai mulți care să le poarte, ar fi mai ușor. Dar parcă și morți devin din ce în ce mai mulți... Și din acei care i-ar pomeni – din ce în ce mai puțini... Ori poate e doar o chestie de vârstă? Devin insuportabil de sentimental. Devin insuportabil cu acei din jur cu morții mei... De aia și mă temeam de acest jurnal.

Până la urmă, l-am citit. Fiindcă nu se poate de nu citit. Fiindcă cu fiecare lectură a acestui Jurnal povara devine, pentru unii, puțin mai mică... Există o povară pe care o așteptam și care a venit. Dar există și una care lipsește cu desăvârșire din acest Jurnal: raptul Basarabiei! Sunt paginile pe care le așteptam atât de mult... Și ele nu-s! Oare de ce? O omitere deliberată a lui Sebastian, care, precum mulți alții, au văzut în URSS o forță capabilă să se opună ciumei negre, rinoceritei, care învăluia Europa? De dragul acestei „speranţe” i se ierta Moscovei acapararea unui teritoriu al țarii? Dar în Jurnal deseori apar fragmente care critică deciziile României care pot duce la pierderi teritoriale!... Ori poate că respingerea viscerală a hitlerismului și legionarismului oficial, speranțele legate de URSS, nu au reușit să se încadreze în acel eșichier al lumii din mintea lui Sebastian alături de pactul semnat în ’39 și pierderea Basarabiei?... A preferat să tacă? În Jurnal absența acestei perioade este destul de sumar și expeditiv explicată...

Această omitere poate fi înțeleasă. Lipseau elemente importante din puzzle și anume informație credibilă despre regimul stalinist, căci ceea ce venea, venea din partea autorităților pe care Sebastian nu putea să le creadă, prin definiție. Acest puzzle s-a reconstituit abia în 1944, atunci când, după o încercare timidă de a justifica atrocitățile armetei roșii, Sebastian, cu aceeași onestitate intelectuală, devine la fel de nemilos față de noua orânduire.

Ori poate că explicația acestui vid – anul 1940 – e mult mai trivială? Poate că acel caiet pur și simplu „a dispărut”? La fel precum a dispărut și autorul Jurnalului în 1945?... Noul regim putea accepta orice (Securitatea angaja fără mari scrupule legionari reconvertiţi), în afară de onestitate şi refuz de a i se supune. Poate că anume aceste pagini-lipsă şi l-au aruncat sub roţile unui camion?...

Ar fi o mare nedreptate să scrii un text despre Jurnalul lui Sebastian și să vorbești doar despre ceea ce el... nu conține. Căci ceea ce ne-a lăsat autorul este un document absolut edificator! Pentru biografii lui Sebastian care vor descoperi multe despre autor şi despre felul în care-și scria (și publica sau mai degrabă „nu publica”!) cărțile; pentru sociologi care vor fi capabili să remodeleze cum funcționa lumea pe atunci; pentru economiști care vor afla câte ceva despre economie și relațiile economice din acea vreme; pentru istoria literaturii, căci aflăm câte ceva nu doar despre Sebastian, dar și despre Eliade, Petrescu, Ionesco și mulți alții; pentru istoriografi care vor culege date și evenimente...

După ce veți citi acest Jurnal, nu veți mai putea găsi scuze și eschive. Nu veți mai putea ascunde atrocități și reduce tot la statistici manipulatorii. Nu veți mai putea ridica paravane din idei mărețe și opere glorifiante pentru a masca mârșăvia și mizeria umană...

Lumea este cum este și ca lumea suntem noi... Dar unele cărți precum Jurnalul lui Mihail Sebastian au forța să o schimbe. Dacă sunt citite, bineînțeles.

Origine imagine

Der Hauptmann (rom: Căpitanul. GER, FRA, POL), 2017: Filmul lui Robert Schwentke m-a luat puțin prin surprindere. De aceea țin să va preîntâmpin : nu vă luați după descriere! Filmul este mult mai dur decât ați putea anticipa. O pregătire psihologică se impune... Scenele de violență sunt la limita suportabilului și ele nu sunt, ca în multe filme înecate în băi de sânge, un șiretlic pentru a epata sau scandaliza publicul, ci o continuitate firească și banală a șirului de evenimente prezentate.

Acțiunea se desfășoară în 1945. Ultimile săptămâni ale războiului, deznodământul căruia este deja evident pentru toți, inclusiv pentru soldații germani, ce încearcă disperat să-și salveze pielea. Mulți din ei dezertează și sunt vânați de unități SS. Filmul povestește istoria unui simplu soldat dezertor. Grupul ce-l urmărea este nimicit de un tir de artilerie. Soldatul recuperează uniforma unui căpitan SS și îi uzurpeaza identitatea. Foarte repede el adună un mic grup din dezertori și se prezintă tuturor drept un trimis special al lui Hitler, investit de o misiune specială... Vă las să descoperiți ce a urmat...

Robert Schwentke explorează într-un mod practic experimental mai multe piste odată: Ce rămâne din om atunci când își vede universul reprezentărilor despre lume ruinate? Care sunt acele norme care ne reglementează relațiile și cât de temeinice sunt aceste „reguli”? Ce faci și cum faci când știi că vine sfârșitul? Ce face dictatura și frica din om? Ce poate fi acceptat de către om și ce nu și în care condiții? Vast domeniu de cercetare, nu-i așa?... 

P.S.: În acest context, recomand și filmul Experimenter (2015) despre cercetările lui Stanley Milgram din 1961, absolut reale de această dată. 

Je ne pense pas être le seul qui ait jamais été dans cet embarras : expliquer à un étranger certaines traditions, légendes, voire même des faits réels de chez nous, La Moldavie ou la Roumanie (parfois, pour expliquer quelque chose on est obligé de recourir à un véritable cours d’histoire intensif, descendant jusqu’au Moyen Âge, sinon jusqu’à Trajan et Decebal!). Et je suis convaincu que ce n’est point une spécificité qui nous soit propre, car d’innombrables fois j’ai pu observer la peine des autres essayant de m’expliquer à moi certaines bizarreries traditionnelles.

Il existe quand-même dans un espace homogène et familier un sol fertile de notions qui s’apprennent depuis l’enfance. Elles s’installent dans les têtes sans efforts, sans trop d’explications, s’organisent dans une sorte de contexte implicite culturel. Ces notions sont si bien installées et si parfaitement comprises et assimilées que la plupart d’entre nous seraient incapables de les expliquer par une définition claire comme dans un dictionnaire. Et lorsqu’on a un conte à raconter on ne fait que tresser un fil épic, lier d’une manière ou d’une autre ces notions dans une trame autant dramatique que possible. Et c’est là que le conte prend vie, les personnages se complètent et expient son destin tout en bâtissant un univers fabuleux en harmonie avec le monde réel qui nous entoure, s’alimentant réciproquement.

Mais comment faire lorsque ces notions n’existent pas ? Quand tu dois expliquer ce que Mère Dochia, Făt-Frumos, Zmeu ou encore Mărţişor veut dire ?...

A la fin du mois de décembre de l’année dernière j’ai emmené mes enfants voire un spectacle réalisé et présenté par Victoria Stefaniuc, « Le Dragon et le Porte-bonheur moldave ». J’y suis allé pour les enfants avant tout, mais j’avais ma propre curiosité, je l’avoue, un peu vicieuse. Le spectacle de Victoria n’est autre chose que la légende du Mărţişor. Mes mômes savent ce que c’est et avec quoi on le mange, c’est-à-dire ils maîtrisent les notions et jusqu’à certains fils épiques. Ma fille m’a même demandé laquelle des variantes de la légende allait être présentée précisément. Ce qui m’intriguait beaucoup c’était comment allait Victoria résoudre le problème des « notions » sans s’embrouiller dans des explications ennuyeuses et sans ruiner « la magie » de l’histoire, nouant entre elles des notions qui ne sont pas comprises par le public.

Victoria a trouvé une solution à première vue surprenante, mais probablement la seule valable : elle a conservé le conte, son squelette, tout en adaptant les notions. C’est ainsi que Făt-Frumos devient « le plus téméraire garçon du village », le « zmeu » devient dragon, le sang versé devient de la braise (même si dans ce cas c’était une obligation plutôt légale, d’après ce qui m’a été dit par l’auteur-même).Le conte, pour quelqu’un qui est habitué avec sa variante traditionnelle, devient un tantinet étrange, mais j’étais conscient du fait que je ne détenais pas la mesure adaptée pour l’évaluer. Par conséquent, j’ai suivi attentivement la réaction des enfants et, tout particulièrement, la réaction des enfants français présents dans la salle. Et eux, ils étaient heureux ! Ils ont vibré et crié de joie ou de peur tout au long du spectacle ! Quant au mot-clef – le Mărţişor – il a été présenté tout à la fin, pour couronner le tout.

Victoria Stefaniuc a usé d’un large éventail d’artifices et de techniques propres aux conteurs : des couleurs vives, des figurines, des jeux et des projections d’ombres, des marionnettes. Une bande son exceptionnelle avec de la musique roumaine de flute de Pan appropriée et, bien évidemment, la narration et la voix de Victoria, très émotionnelle et bien dosée, correctement repartie sur tout le long du conte sans vides, sans ruptures de rythme, avec des petites sessions interactives avec les petits, ce qu’ils adorent, sans hics d’ordre technique, et ceci m’a vraiment impressionné, car changer de décors, de poupées, de figurines, de moyens de présentation, sans incidents sur le déroulement de la représentation est une performance en soi !, bref, le spectacle fascine, entraîne et captive !

Mais les meilleurs évaluateurs restent les enfants, qui à leur âge ne savent pas encore ce qu’est l’hypocrisie ou la complaisance. Et eux, ils étaient absolument heureux !

Nous attendons avec impatience le mois d’avril et le nouveau spectacle qui en pleine préparation, « Far-West Tzigane ». Victoria Stefaniuc y travaille avec le violoniste bulgare Velizar Assenov. Avec tout ce qu’on a vu dans la légende du Mărțișor et un violoniste avec de la musique live en scène en plus, nous nous attendons à un conte vraiment fascinant !

(Accédez au texte en roumain)

Una din primele cărți „pentru adulţi” despre care îmi aduc aminte cât se poate de conștient și care mi-a plăcut enorm de mult a fost o culegere de nuvele de O. Henry. Unele istorioare le țin minte până și astăzi! Nu știu dacă există vreo legătură directă între acea carte și faptul că-mi plac westernurile. Aștept cu nerăbdare și pândesc fiecare film nou-apărut!

Ceea ce au realizat frații Coen cu „The Ballad of Buster Scruggs” este un mix fantastic între O. Henry și westernul cinematografic. După ce am privit filmul chiar am căutat să văd dacă nu o fi vreo ecranizare într-atât de mare este similitudinea epică. Șase povestioare adunate într-un lung metraj de două ore, complet deconectate una de alta, fiecare explorând un domeniu anume din universul westernului. Sunt acolo și indieni, și dueluri între cowboi, și caravane cu pionieri cucerind Vestul, și căutători de aur, și peisaje mărețe americane, și șerif, și spargeri de bancă, și diligență, și multe alte mărunțișuri care alcătuiesc acel univers al vestului sălbatic, în care nimeni nu mai știe ce e mit și ce e realitate... Frații Coen au rămas fideli stilului din Old Man în care violența este banalizată și dedramatizată, ei reușind prin acest procedeu să obțină efectul invers: asistând la această devaluare a prețului vieții spectatorul se răzvrătește și conferă el însuși dramatism scenelor de pe ecran. Emoțiile sunt generate de absența emoțiilor.

În rest, o realizare hollywoodiană de cea mai înaltă probă. Totul este perfect: imagine, sunet, performanța actorilor. De privit neapărat, chiar dacă nu vă plac westernurile: o mică bijuterie cinematografică!

Filmul lui Paweł Pawlikowski, „Razboiul Rece” („Zimna wojna”, Pol.), s-a bucurat de un succes remarcabil în acest an, el fiind chiar recompensat pentru cea mai bună regie la Cannes și selecționat în short-list pentru cel mai bun film străin pentru Oscar. Este exact cazul când parcă îți pare că nu-i suficient, căci pentru autorul acestor rânduri a fost, probabil, revelația anului. Este bineînțeles și o doză mare de subiectivism regional, o sensibilitate mai acută la un subiect dureros pentru est-europeni, dar, repet, pentru mine a fost o revelație în primul rând cinematografică. Filmul descrie o poveste de dragoste care începe în Polonia de după război, în epoca când stalinismul se instala durabil în Europa de Est. O realizare extrem de precisă şi migăloasă, de o acurateţe deosebită pentru fiecare detaliu și imagine, în alb-negru, cu mult negru, de fapt (de parcă utilizarea culorilor ar fi total inapropriată), cu o bandă sonoră absolut excepțională (devine o specialitate poloneză deja!: remarcam exact același lucru și pentru „The Lure” („Córki dancingu”)). Regăsim bineînțeles în film toate ororile și absurditățile sistemului totalitar, dar e mult mai mult decât atât. Există și subtilități pe care nu prea le-am întâlnit, decât poate în texte literare (ex: „Sindromul de panică în orașul Luminilor”, de Matei Vişniec), cu un occident tern, la fel de rece, indiferent într-un fel, în care personajele, maiestuos interpretate apropo, nu-și regăsesc nici pacea, nici alienarea, chiar dacă, în aparență, totul le merge bine... Merită o atenție deosebită și partea pe care o vom numi-o convențional „dramă psihologică” cu o paletă vastă de caractere care evoluează și ele de-a lungul timpului, malaxate de roțile istoriei... Un film despre o dragoste într-o perioadă în care totul i se opune. Un film despre dragostea care învinge istoria!