Lista completă a trofeelor care au fost decernate la gala Oscar 2021.

Cel mai bun film: "Nomadland"

Cel mai bun regizor: Chloe Zhao ("Nomadland")

Cel mai bun actor în rol principal: Anthony Hopkins ("The Father")

Cea mai bună actriţă în rol principal: Frances McDormand ("Nomadland")

Cel mai bun actor în rol secundar: Daniel Kaluuya ("Judas and the Black Messiah")

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Yuh-Jung Youn ("Minari")

Cel mai bun lungmetraj internaţional: "Another Round" (Danemarca)

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: "Soul"

Cea mai bună scenografie: "Mank"

Cel mai bun scenariu adaptat: "The Father"

Cel mai bun scenariu original: "Promising Young Woman"

Cea mai bună imagine: "Mank"

Cel mai bun montaj: "Sound of Metal"

Cea mai bună coloană sonoră: "Soul"

(ACEST TEXT A FOST PUBLICAT ÎN REVISTA CULTURALĂ « TIMPUL », Nr. 5)

Occidentul a abdicat! De-abia de i s-a presărat puțină sare pe coadă și s-a retras speriat în propria-i cochilie... Iată impresia generală pe care mi-a lăsat-o lista premiaților. Să detaliem puțin:

Ediția “Oscar” din 2021 mi s-a părut una din cele mai sărace, cinematografic vorbind, din toate cele pe care le-am urmărit. În mod special, îmi pare enorm decalajul față de paleta filmelor din 2020. Adevărul e că 2020 a fost unul somptuos și excepțional: „Parasite”, „Joker”, „1917”, „Jojo Rabbit”, „Marriage Story”, „Once upon a time… in Hollywood”: ce florilegiu! Cred că fiecare din aceste filme e peste oricare din cele prezentate în 2021...

O fi Covid-ul de vină? Nu cred. Un film nu se face în doar câteva luni. Cred că adevărata cauză rezidă în altă parte: ideologia omoară orice artă, nu doar cinematografia... Hollywood-ul, servind alte cauze decât arta cinematografică, își taie creanga pe care stă. Hollywood nu știe să facă propagandă. Mai bine zis, știe, dar niciodată nu a băgat un convențional „Rambo” în vitrină. Trădându-și propria esență își va pierde inevitabil din lustru...Mai mult decât atât: Hollywood-ul a devenit fricos. Subiectele pe care le tratează sunt mărunte și secundare. Drept rezultat obținem un fel de angajament „politic corect”, care sună fals și pipernicit: niște filme de mucava...

Doar trei filme mi s-au părut că ar merita cu adevărat atenția cinefililor: "Sound of Metal", „Nomadland” și „Minari”. Până la urmă juriul a scos, cu o excepţie (dar strigătoare la cer), ce a fost mai bun de scos din lista nominalizărilor prezentată.

„Sound of Metal” de Darius Marder a fost preferatul meu film din cele nominalizate, iar Riz Ahmed a meritat incontestabil distincția pentru cel mai bun actor! Filmul ne prezintă povestea unui toboșar care-și pierde treptat auzul. Iar odată cu această „pierdere” trece inevitabil într-o altă lume, într-o altă viață, cu codurile și personajele sale. Filmul este despre rezistență și eforturile disperate ale eroului de a reveni în lumea lui obișnuită, eforturi care, vă dați bine seama, sunt sortite să ramână vane. O sagă despre resemnare şi acceptarea inevitabilului. Dar și multe alte fire epice subtile (care și fac un film cu adevărat bun!) pe lângă trama principală: film despre un sacrificiu ratat, despre încastări sociale, despre micro-comunități și presiunea cvazi-dictatorială din sânul lor, desre curaj... De privit!

„Nomadland” de Chloe Zhao a fost câștigatorul oficial al anului. A luat premiile pentru cel mai bun film, regie, iar Frances McDormand - pentru cel mai bul rol feminin și acesta din urmă îmi pare incontestabil. Nici premiul pentru cel mai bun film nu este scandalos, de fapt, fiindcă el corespunde mult mai bine spiritului premiului „Oscar” decât „Sound of Metal” (scriam anul trecut că „Joker”, și nu „Parasite”, ar fi trebuit să ia Oscarul, anume din această cauză). „Nomadland” e un road-movie somptuos și poetic care se desfăşoară pe fundalul unei drame sociale și individuale. E o adevărată panoramă cinematografică care, chiar dacă recurge deseori la un instrumentariu prea ușor – somptuozitatea peisajelor Statelor Unite -, este multidimensională și plină de dramatism. În copilărie citisem undeva că un mega-meteorit ar putea „dezbate” Pământul de pe traiectoria sa gravitațională... Nu știu cât de fondat științific este acest scenariu-catastrofă, dar e cert că mult timp am trăit cu această frică. Într-un fel, exact asta se întâmplă cu personajul principal din „Nomadland”: un accident industrial o aruncă pe eroina filmului din câmpul gravitațional al unei vieți sedentare de oraș provincial pe drumurile Americii de Nord și, după cum o vom contsata pe durata filmului, într-un mod ireversibil.

„Minari” de Lee Isaac Chung: ah, dacă s-ar fi învrednicit acest film de un adevărat final! Filmul ne prezintă povestea unei familii de coreeni (tata, mama, o fiică și un băiat) care se instalează undeva în Arcansas și care încearca din răsputeri să-și facă o stare. Visul tatălui e să pună o livadă și o gradină. La scurt timp li se alătură și bunica care vine direct din Corea (Yuh-Jung Youn a luat Oscarul pentru cel mai bun rol secundar feminin, perfect meritat). Locul pare însa să fie blestemat: băiatul suferă de inimă, izvorul seacă, comerciantul refuză să cumpere roada, bunica are atac cerebral și dă foc la hambar, femeia nu acceptă visul bărbatului... Numai că boala băiatului dispare aproape misterios, iar undeva în pădurea din vecinătate crește luxuriant o plantă aromatică adusă din Corea de bătrână și semănată acolo împreună cu băiețelul. Planta se cheamă Minari. Un imn vieții, muncii și perseverenței. „Visul american” există și va mai crea încă multe capodopere, inclusiv cinematografice!

Pentru celelelalte filme ne vom limita la câte o frază – două, atât cât merită:

„The Father”: Anthony Hopkins a făcut tot ce i-a stat în puteri. I s-a dat și un Oscar pentru chin, dar i s-a dat mai mult pentru nume. Degeaba. Filmul e mediocru și sună fals. În rest, o oră alături de un bătrân e o investiție mult mai bună și mai utilă.

„Mank”: Dacă doriți să vedeți un film bun în alb-negru, vă recomand „L’Artiste” de Michel Hazanavicius. Dacă doriți să aflați ceva despre Mankiewicz, căutați mai bine biografia pe net. Filmul lui lui David Fincher e plin de clișee și prejudecăți stângiste, deseori frizând ridicolul. Și la ce i-a trebuit lui Fincher să-l facă alb-negru?...

„Judas and the Black Messiah”: Filmul parcă e finanțat de mișcarea BLM. Probabil după ce și-a cumpărat vilă de milioane, doamnei i-au mau rămas bani și de-un film... În afară de orice glumă, filmul nu prezintă niciun interes, chiar dacă-i făcut meseriaș, ca la Hollywood.

„Promising Young Woman”: Acesta e pus pe altarul feminismului. Povestea unei tinere care se răzbună mulți ani după ce în tinerețe prietena ei a fost violată la o petrecere cu mult alcool. Meseriaș și acesta, dar plat. De duzină.

„The Trial of the Chicago 7”: Încă un film din competiția pentru marele titlu. E din categoria filmelor despre procese de judecată. Multe personaje, dar prea extravagante pentru genul respectiv și pentru a fi credibil. Dacă vă interesează un film bun din această categorie, vă recomand „Dark Waters” de Todd Haynes.

Dar cel mai scandalos mi-a părut totuși premiul pentru cel mai bun lungmetraj internațional. Este de fapt decizia care a generat și intonația acestui text. Cum?! Cum poți acorda acest premiu pentru “Another Round” (un film, cert, bunicel, dar care rejoacă o placă despre ravagiile alcoolismului, uzată demult) când ai în competiție “Quo Vadis, Aida?” (dar acest FILM e atât de mare încât merită un text aparte)?!

Pe bune, Occidentul a obosit... și a abdicat.

De la Cehov încoace orice salon de spital care are ceva lăgătură cu nebunia și este cumva pomenit într-o carte sau text literar trebuie neapărat să poarte numărul 6! Dan Ciupureanu nu avea cum să scape acestei tradiții, chiar dacă face o tentativă rebelӑ și mai adaugă unul, cu numărul 3. Numai că Dan (sau Ian?) reușește să extindă frontierele instituției penitenci-demențiale la un Univers întreg, ajungând prin intermediul unor personaje și dincolo de stratosferă!

Lumea descrisă de Dan este o lume dementă din care ai dori să te trezești mort, cu numeroasele ei saloane: Craiova, București, trenul care leagă aceste două orașe, Parisul, crematoriul, hotelul la care lucrezi, compartimentat și el în camere pe care cineva trebuie să le saneze, să le curӑţe de deșeurile vieții locatarilor, autobuzele și trenul RER, ascensoare cu coduri infinite, dar pe care le memorizezi din prima și un enorm Centru de criză care pare să gestioneze toate aceste celule existențiale cu ale lui birouri nenumărate dintre care și „Biroul de Întrebări Ridicole”, scris cu majuscule, de la sine înțeles, precum și se cuvine unei instituții importante, în care este interzis să spui „Mulţumesc”. (Aici, autorul acestor rânduri trebuie să recunoască că a fost lovit drept în țeastă: această interdicție de a spune „mulţumesc” s-a transformat într-o cheie care mi-a deschis definitiv ușile cărții și m-a lăsat să intru. Mai mult decât atât: m-a făcut să mă simt în acest labirint ca acasă... Adevărul e că am crescut într-un oraș (și o țară!) în care chiar nu se spunea „mulţumesc”! În acea țară (și orașul ei) în care m-am născut se spunea „За «спасибо» бьют красиво” (Pentru „multumesc” ești bătut frumos)...).

Cartea lui Dan Ciupureanu este o continuare foarte organică (deși fiecare roman își merită existența independentă, chiar și cu trimiterile directe) a primului său roman, „Omar și diavolii”. Până și forma romanului este aceeași, nemaivorbind de continuitate stilistică. Regăsim același delirium tremens continuu, gravitând în jurul unei morți (mama s-a trezit moartă), unei permanente căutări existențiale, apriori fӑrӑ finalitate, oricare tren, autobuz, RER sau ascensor nu ai lua, și acea încercare continuă de evadare din lumea absurdului, acest salon nr. 6, imposibilă și asta, oricâte beri nu ai bea, căci frânghia se rupe inevitabil, iar de cealalata parte totul și toți sunt împietriți, nimeni și nimic nu mișcă...

Marea noutate și diferență față de „Omar” o constituie monologurile copilului, dar care nu fac decât să accentueze absurditatea lumii adulților prin sinceritatea și inocența observațiilor infantile. 

Nu știu dacă Dan a epuizat cu acest secund roman filonul primului, dar cu certitudine ambele sunt un fel de OZN-uri detunătoare în flota scrierilor actuale!

„Jocul lui Vikenti, unde mor patruzeci şi nouă de evrei, se petrece aici şi acum. Suntem prizonierii propriului stil? Vreau să încercăm mai multe combinaţii, mai multe trucuri, dar Vikenti nu se grăbeşte. Îşi întinde oasele în pat. Ministrul Pleve nu-l sună. Nimeni nu opreşte acest măcel. Generalul Beckman vine neanunţat la vilă. E alarmat şi plin de noroi: ordonaţi, îi cere lui Vikenti.

VIKENTI. Nu pot, Petersburgul tace.

BECKMAN. Şi Guvernatorul?

VIKENTI. Doarme.”,

Alexandru Bordian, „Casa Inglezi”, (Paralela 45, 2018, p.9)

În 2018 Ziarul de Gardă publica o anchetă în care se afirma că „monumentul de arhitectură de însemnătate naţională „Conacul Inglezi” din centrul Chişinăului a ajuns, oficial, în gestiunea Olesei Diacov și a Nataliei Stati, fiicele deputatului democrat Dumitru Diacov.” Dumitru Diacov este unul din cele mai abile personaje politice din Republica Moldova, cu mandat de deputat în parlament din... 1994!

Cele spuse mai sus s-ar potrivi de minune în calitate de epilog la romanul lui Alexandru Bordian, „Casa Inglezi”. De la faptul că această inserare va fi în armonie perfectă cu firul epic al cărții te învăluie o tristețe și o stare de plictis similară cu acea a „elitelor” din Chișinău din 1903, căci acesta este anul în care ne trimite Alexandru...

An sumbru pentru Chişinău, căci este anul în care s-a întâmplat primul pogrom al evreilor, care s-a soldat oficial cu 49 de victime... Circa 500 au fost răniți, circa 2000 de familii evreiești au rămas fără adăpost și 1500 de prăvălii și case de evrei au fost ruinate. Secolul XX îşi anunţa culoarea... Secolul XX începea la Chişinău.

Dar cititorii care vor căuta în romanul lui Alexandru nume, date, o derulare cronometrată a evenimentelor riscă să rămână decepționați. „Casa Inglezi” este, înainte de toate, un roman de atmosferă. Nu încercați, precum m-am chinuit eu de la început, să urmăriți firul desfășurării evenimentelor, nu încercați să atribuiți dialogurile sau monologurile textului unui personaj anume. E efort pierdut și nici nu servește la mare lucru. Din momentul în care am abandonat acest chinuitor exercițiu toate au devenit limpezi și lucrurile s-au sedimentat de la sine. La urma urmelor, ce importanță are care anume din personajele prezentate în carte scrie știri false, care se închipuie amfitrionul unei gubernii, care e mitropolit, care – șeful „ohranei”, care – șeful poliției și care – niște parveniți setoși de averi streine?...

Urmărim de-a lungul paginilor cum se cristalizează oroarea pe fundalul mizeriilor individuale ale acestor energumeni. Urmărim cum grupuri de indivizi suspecți care nu cunosc Chișinăul hoinăresc prin capitala provincială ca o haită de șacali adulmecând carnagiul. Urmărim cum Sankt-Petersburgul (un fel de Kremlin în 1903) tace misterios, închide ochii la furt și corupție, totodată fiind excesiv de prezent, iar premiul pentru producătorii de propagandă (element cheie în declanșarea atrocităților) este deputăţia în Duma de Stat...

Zău, dacă nu era specificat în carte, lesne puteam crede că e o poveste despre Chişinăul de azi..

Жила-была одна баба (2011. Andrei Smirnov. Rom: „A fost odată o muiere”): Demult nu am văzut vreun film rus bun de recomandat... Dar se pare că rușii nici nu mai fac filme cu adevărat bune. Orice încercare a mea din ultimile luni de a privi ceva a fost un eșec. Ori am privit filmul, dar nu m-aș încumeta să-l recomand (chestie de reputație), ori l-am abandonat... Marea lor majoritate nici nu am îndrăznit s-o deschid, ținând cont de titlu și sinopsis.

Dar acum câteva săptămâni, pe undeva pe net, am auzit despre un film bun rusesc și chiar l-am privit. Și mai nu mi-a dat peste cap o anumită închipuire despre starea lucrurilor de azi, dar nu a fost să fie: filmul e vechi, chiar mai vechi decât 2011. A fost lansat în producere în 2008. Iar de lucrat, Andrei Smirnov a lucrat la el din... 1987! Până și URSS nu avea să se destrame decât 4 ani mai târziu! Da, asemenea filme în Rusia nu se mai fac. Și degrabă nu se vor face. În Rusia mai pot fi realizate doar filme de studio, din alea experimentale, dar cu buget mic, ori panouri largi costisitoare, dar cu o încărcătură propagandistică de la care ți se face greață.

Dar să revenim la filmul lui Smirnov: el cuprinde o perioadă tragică din istoria Rusiei: 1909 – 1921. Și este povestită prin prisma destinului unei țărance din regiunea Tambov. E un panou magistral, o adevărată frescă istorică realizată cu migală și amploare. Și, poate, o sursă de documentare pentru mulți din sovieto-nostalgici. Și pentru toți acei care consideră că tot răul a început de la Stalin, care ar fi deviat de la cursul „leninist”...

P.S.: Mi-ar place să găsesc o versiune franceză pentru un prieten de-al meu de aici de la Paris care mai crede și azi în Lenin...

Mr. Jones (2019, Agnieszka Holland): Din când în când subsemnatul mai privește câte un film din alea care sunt categorizate de către „publicul atent și avizat” drept filme de propagandă. Am privit de tot felul și de toată naționalitatea: rusești, americane, franceze, chinezești, coreene, indiene... Chiar și unul turcesc despre Vlad Țepeș am văzut recent (nu vi-l recomand, ba chiar aș avertiza persoanele slabe de înger să nu riște să-l caute)! O fac dintr-un interes cvazi științific, căci aceste filme sunt un indicator foarte relevant despre acele matrice discursive și de gândire care sunt impuse într-o țară sau alta. Căci bine zicea tătuca Lenin: „Pentru noi cinematrograful este cea mai importantă artă!”.

Recunosc că nu am avut așteptări mari de la acest film. În primul rând fiindcă porneam cu un mic apriori și-l suspectam să fie un film din categoria celor menționate mai sus. În al doilea, nu mă așteptam să aflu ceva nou. Mă consider o persoană relativ documentată și cu opinii destul de cristalizate despre perioada comunistă (mai bine zis, despre diversele perioade din istoria a ceea ce a fost URSS). Nu este vanitate sau bravură ceea ce zic: sunt departe de a fi un expert în istorie, dar ajungi la un moment când orice nou detaliu, document, relatare sau carte despre trecut nu face decât să se înscrie arminios în acel ansamblu al interpretărilor proprii fără a-l modifica.

Dar să revenim la film. Trebuie să recunosc că dubiile și reticențele mi-au fost date peste cap! Agnieszka Holland a avut curajul să vină cu un mesaj inedit, în opinia mea. Ea nu a pus accentul pe Holodomor și pe ororile regimului comunist (chiar dacă, prin definiție, aceste subiecte sunt abordate și tratate cu suficientă măiestrie), ci pe minciună! Și iată acest lucru îmi pare foarte important. Nu țin minte să fi văzut altceva care o spune într-atât de direct. Care să acuze nu atât evidențele (sper că este evident pentru toată lumea că URSS, cu Lenin și Stalin launloc au generat monstruozități incalificabile...) cât mecanismele care fac ca aceste evidențe să fie ocultate și uitate. Filmul este o palmă fariseismului și ipocriziei celor care au cauționat, prin minciună, iar uneori doar prin omitere, crime și atrocități ale regimului sovietic. Minciuna și ipocrizia celor din occident în primul rând, pentru care acestea au fost o alegere deliberată, nu una impusӑ de frică sau eroare din cauza spӑlӑrii de creier...

P.S.: În 2017, în Franţa 49 de localitӑţi aveau câte o stradӑ „V. I. Lénine” şi una – „Staline”...