Cel mai bun film: „Parasite”, de Bong Joon-ho

Cel mai bun regizor: Bong Joon-ho, pentru „Parasite”

Cel mai bun actor în rol principal: Joaquin Phoenix, pentru „Joker”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Renee Zellweger, pentru „Judy”

Cel mai bun actor în rol secundar: Brad Pitt pentru „Once Upon a Time… in Hollywood”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Laura Dern – „Marriage Story”

Cel mai bun film străin: „Parasite”, de Bong Joon Ho

Cel mai bun lung metraj de animaţie: „Toy Story 4”, de Josh Cooley

Cea mai bună scenografie: Barbara Ling, Nancy Haigh – „Once upon a time… in Hollywood”

Cel mai bun scenariu adaptat: Taika Waiti – „Jojo Rabbit”

Cel mai bun scenariu original: Bong Joon Ho, Han Jin Won – „Parasite”

Cea mai bună imagine: Roger Deakins, pentru „1917”

Cel mai bun montaj: Michael McCusker şi Andrew Buckland, „Ford vs Ferrari”

Cea mai bună coloană sonoră: Hildur Guðnadóttir, pentru „Joker”

Cel mai bun cântec: Elton John şi Bernie Taupin – „(I’m Gonna) Love Me Again” din „Rocketman”

Cel mai bun montaj de sunet: Donald Sylvester, pentru „Ford vs. Ferrari”

Cel mai bun mixaj de sunet: Mark Taylor şi Stuart Wilson, pentru „1917”

Cele mai bune efecte speciale: Guillaume Rocheron, Greg Butler şi Dominic Tuohy, pentru „1917”

Cele mai bune costume: Jacqueline Durran – „Little women”

Cel mai bun machiaj: Kazu Hiro, Anne Morgan şi Vivian Baker, pentru „Bombshell”

Cel mai bun scurt metraj animat: „Hair Love”, de Matthew A. Cherry

Cel mai bun scurt metraj de ficţiune: „The Neighbours’ Window”, de Marshall Curry

Cel mai bun lung metraj documentar: „American Factory”

Cel mai bun scurt metraj documentar: „Learning to Skateboard in a Warzone (If You’re a Girl)”

Așa au fost împărțite premiile.

Cu câteva zile în urmă vă prezentam un mic clasament personal. Filmul meu preferat din competiție a fost „Jojo Rabbit”. Dar mă bucură că nu a luat Oscar-ul. Am explicat de ce anume când am scris despre filmul lui Taika Waititi. Filmul a luat totuși o recompensă și asta e bine!

Într-un fel, triumful filmului pe care eu îl clasam al doilea în preferințele mele, „Parasite”, e oarecum contradictoriu cu tradiția Oscar-ului. Oscar-ul e despre panouri monumentale, de la care respiră spațiu și grandoare. Oscar e, tradițional, despre un cinema luxuriant și grandilocvent! Astfel de filme anul acesta au fost „Joker” și „1917”. Dar juriul a decis să se joace puțin de-a „arta adevărată” și a ales acelaşi film care a luat „Palme d’Or” la Cannes. Mă rog, și eu zic că „Parasite” e tare bun, nu o să mă dezmint, dar brand-ul și reputația se mențin! Nu sunt sigur că face bine Oscar-ului această alegere, la fel cum „Gladiator”, să zicem, nu ar arăta bine cu un premiu la Cannes, dar se înscrie perfect în tradiția Oscar-ului!

Acum despre „premiile individuale”: Joaquin Phoenix și-a meritat Oscarul din plin! La această „categorie” aș mai dori să menționez o prestație de cea mai înaltă probă: Willem Dafoe în „The Lighthouse”! Dar filmul nu a fost nici barem pomenit la categoriile Oscarului, așa că… Iar dacă ar fi fost, ar fi putut lesne concura şi la categorii precum „cea mai bună imagine”, de exemplu.

Pentru cea mai bună actriță sunt puțin decepționat. Renee Zellweger a fost desigur somptuoasă în rolul unui star turmentat în „Judy”, numai că filmul e tocmai din alea care sunt făcute anume pentru o categorie a Oscarului (cum a fost „The Revenant” în 2016, făcut pentru ca Di Caprio să-și ia statueta). Eu aș fi preferat-o pe Scarlett Johanson. Pentru mine, rolul ei din „Marriage Story” e mult mai complex. Și filmul e mai bun. Dar e o preferință individuală, nu e niciun scandal aici. 

În rest, rămâne ca de obicei: premiile contează mai puțin pentru noi, spectatorii. Important e să privim filme bune!

Din punct de vedere cinematografic, fiecare început de an este marcat de două evenimente majore, fără îndoială cele mai marcante și mai monetizate de pe mapamond: decernarea premiilor Golden Globes și Oscar. Orice argument nu am aduce referitoare la această grilă valorică, Palmierul, Ursul și Leul vin din urmă.

În 2019 nu am fost bun nici la privit filme - pe care le-am privit au fost cam „pe-alături”-, nici la scris despre ele. Astfel, atunci când au fost anunțați laureații la Globes și nominalizările pentru Oscar, m-am pomenit doar cu trei filme la activ: „Joker”, „The Irishman” și „Once upon a time in Holywood”. Toate sunt meseriașe și demne de industria Hollywood-ului. Din astea trei „Joker” e clar favoritul meu, mult peste povestea lui Tarantino, iar Scorseze cred că și-a făcut un epic album de familie, bogat ornamentat, cu invitați de onoare, dar se pare că a uitat de spectator.

Între timp, în această cursă de lichidare a restanțelor am privit și „1917” și voi spune că și în acest an Golden Globe a fost acordat pe merit. Am privit și „Ford vs. Ferrari”: e un film fain, cum a fost „Aviator” cu Di Caprio pe vremuri, dar te întrebi cât o fi plătit Ford pentru ca să apară în listă.

Însă nu despre aceste filme doresc să scriu, căci despre ele s-a vorbit și oricum sunt puse suficient în valoare „par ailleurs”. Un alt film pomenit în lista pretendenților la Oscar m-a impresionat și vă recomand insistent să-l priviți. Nu cred că va lua Oscar-ul, e de altă factură, dar ar fi păcat să trecem peste el.

„JoJo Rabbit” de Taika Waititi a produs asupra mea cam același efect ca și „Zimna wojna” de Pawlikowski anul trecut. Este clar peste orice am văzut până acum. Categorizat drept „comedie”, filmul oscilează la frontiera blasfemiei, abordând un subiect extrem de grav și tragic: nazismul și holocaustul. Waititi alege să povestească războiul și dictatura ca un joc, încercând probabil să ni-l prezinte din „punctul de vedere” al unui copil (nu sunt sigur că a reușit, dar poate că e doar o interpretare a mea). Totul este tratat cu lejeritate, totul e haios și vesel. Hitler este pe post de personaj imaginar al copilului, naziștii sunt niște bufoni colorat împopoțați, cele mai ridicole amenințări sunt luate în serios, iar adevăratele pericole și tragedii (până și niște spânzurați) sunt trecute lejer la capitotlul „accidente secundare și colaterale”.

Anume din cauza acestor distorsionări de percepție nu consider că este un film tocmai recomandabil pentru „masele largi”. Nu prea înțeleg ce efect poate avea el asupra persoanelor care nu cunosc bine ce au însemnat dictaturile sângeroase în secolul 20, ce a însemnat nazismul în particular, ce a însemnat holocaustul, cum s-a derulat al doilea război mondial... Taika Waititi are, fără îndoială, toată legitimitatea să facă un asemenea exercițiu de echilibristică de stil, mama lui fiind evreică, dar această condiție prealabilă a cunoașterii istoriei îmi pare un imperativ inevitabil aici. Numai că nu poți să examinezi fiecare spectator la istorie înainte de film, nu-i așa?...

Altfel, este un film despre valori fundamentale, despre noțiuni de bine și de rău, care ne sunt transmise în familie, în primul rând, dar și despre dezastrul care poate fi cauzat de către ideologie. Un film despre puterea nemărginită a dragostei (chiar și un Hitlerjugend are nevoie de îmbrățișări!), despre acte umane care depășesc însemnele uniformei... Dar mai este și un film despre importanța conștientizării acestor valori. Ai impresia că Waititi a asemuit omenirea unui copil care se joacă de-a războiul și a uitat ce e bine și ce e rău...

Filmul a devenit, imediat după ce l-am văzut, preferatul meu din listele Oscar-ului (chiar dacă încă nu le-am văzut pe toate. Mă îndoiesc, însă, ca celelalte să fie de același nivel, măcar și la nivel de tupeu, așa că nu mă învinuiți de lipsă de „obiectivitate”), dar cu siguranță nu trebuie să i se dea premiul! Și nici privit fără pregătire cuvenită nu ar trebui...

Dar cititorii mei sunt din altă categorie, nu-i aşa?

Acum câteva zile am terminat de citit un roman de-al Leïlei Slimani, „Chanson douce”. Fiți pe pace, puteți citi mai departe, căci nu despre această carte va fi acest text. Nici nu mi-ar fi venit prin cap să scriu despre ea, chiar dacă acest roman a luat unul din cele mai prestigioase premii literare din Franța, Prix Goncourt pentru anul 2016 (a mai luat și altele, dar mai puțin semnificative). Naiba să-i știe pe francezii ăia de ce i l-au dat: pentru naționalitate, pentru că-i femeie, poate pentru că e drăguță, poate pentru toate launloc... Zic asta, fiindcă dacă ar fi fost vorba doar de valoare literară, aș fi fost nevoit să constat criza profundă pe care o traversează literatura francezӑ sau, cel puțin, că anul 2016 a fost unul rău de tot pentru romanul francez. În fine, despre altceva voiam să spun.

Citind „Chanson douce”, mi-am adus aminte de un alt roman, „Tötentanz sau Viaţa unei nopţi” al Claudiei Partole, roman despre care tot am auzit, am citit, dar care a ajuns la mine abia în această primăvară. Involuntar le-am comparat (știu-știu, nu se face așa ceva!), căci ambele romane vorbesc despre persoane angajate la domiciliu, o dădacă la Slimani și o „badantӑ” la Claudia Partole.

Dădaca din romanul francez sfârșește prin a asasina copiii pe care îi are în grijă. Am avut impresia că romanul pornește de la un caz divers oribil (citit în ziar sau vӑzut la televizor) și încearcă să explice cum de s-a ajuns la această crimă. Un fel de „polar” negru în stil francez, dar mie mi-a părut extrem de simplist și previzibil. Pe bune, până la sfârșitul cărții așteptam o întorsătură de scenariu și ca criminalul să fie altcineva decât acel „anunţat” chiar din start. Cartea mi-a semănat mult cu un film francez, "Harry, un ami qui vous veut du bien" (2000). Nu voi spune că romanul e rău scris (deși stilistic mi-a părut destul de rudimentar și mi-a adus aminte de timpul când învățam franceza, atunci când un prof mi-a zis să nu mă aventurez în fraze complexe, căci nu stăpânesc încă instrumentarul limbii), dar de aici și până la Goncourt...

În „Tötentanz” avem, în primul rând, o poveste mult mai literară, dacă e permis să mă exprim astfel. Bătrâna pe care o are în grijă badanta moare (de „bunӑ voie” și neajutată de cineva) și îngrijitoarea este obligată să-și petreacă noaptea alături de corpul neînsuflețit al „stӑpânei”. Fără a mai spune altceva despre cartea Claudiei Partole, îmi pare că această situație, din start, e mult mai plină de tensiune și dramatism.

Începe o noapte în care protagonista romanului își ia viața la depănat, un fel de incursiune în propria poveste, care de-a lungul paginilor devine din ce în ce mai impersonală, constituindu-se într-o sfâșietoare odă adusă femeilor nevoite să-și părăsească casa și să apuce calea pribegiei. Avem în paginile acestui roman un inedit concentrat al suferinței individuale, dar și generaționale. Extraordinar de reușit construit ca structură, aproape impecabil stilistic, romanul este o mostră literară de cea mai înaltă calitate. Apărut în spațiul nostru livresc cu zece ani în urmă, în 2009, Tötentanz a fost și unul din primele romane care au investigat profund, şi anume literar, catastrofa (nu mă voi teme de acest calificativ) demografică și tragedia umană – emigrația...

Ceea ce scriu aici nu este o pledoarie pentru romanul „Tötentanz sau Viața unei nopţi” într-un virtual proces asemănător dezbaterilor care apar de fiecare dată când sunt anunțați laureații unui premiu literar. Este doar încă un răspuns tuturor celor care consideră că „nu avem literaturӑ”, că am fi provinciali ori periferici, că nu am avea „cu ce ieși în lume”. Cauzele acestui complex de inferioritate ar fi de căutat în altă parte (și de dezbătut, la fel, în alte texte).

Și ar mai fi ceva: un îndemn pentru toţi acei care încӑ nu au citit romanul Claudiei Partole s-o facӑ!

Puteți, bineînțeles, citi romanul lui Oleg Serebrian „Woldemar” și fӑrӑ a fi citit în prealabil „Cântecul mӑrii”. Veți rămâne la fel de încântați, vrăjiți, fermecați... Cu atât mai mult că romanul conține suficiente cârje și proptele explicative disimulate armonios în text. Dar dacă e să acceptăm acea categorizare (pe care nu am de gând s-o contest) de pe coperta a patra precum că am avea de furcă cu un „roman psihologic”, atunci lectura „Cântecului mӑrii” e mai mult decât recomandatӑ, fiindcă originea și explicația unor comportamente ale adulților, acea matriță din care a ieșit Woldemar, o vom găsi în prima parte a acestui (la moment) diptic literar.

„Woldemar” este o carte care descrie o investigaţie introspectivă a unui tânăr pentru ca să găsească răspunsuri la niște întrebări fundamentale pentru el, dar şi pentru fiecare din noi atunci când ajungem la... „personalitate”. Adevărul e că ajungem la aceste întrebări doar în momente de suferință...

Pentru a „da de adevӑr”, tânărul Woldemar își așterne pe hârtie amintirile din fragedă copilărie: anii înainte de școală și primii ani de primară. Iar pentru că își dorește mai multă „obiectivitate” o roagă și pe bunică-sa să facă același lucru, iar bunică-sa nu-i altcineva decât Marta Skawronski, eroina principală din „Cântecul mӑrii”.

Șirul portretelor din „Woldemar” - de la mămuca Marfina, omul lumii rurale vechi peste care istoria a trecut mutilând-o colateral, dar lăsând-o acolo unde au fost, în trecut; Bunica Marta („baronesa”) cu soțul ei, reprezentanți ai nobilimii urbane, care a plătit cel mai mare tribut (12 ani de exil pentru Marta) și nu a putut supraviețui decât cu prețul unei resemnări totale; mama Iuliana (care s-a dovedit a fi o mamă vitregă), violentă și rece, că și epoca în care a crescut, dar totodată docilă până la negarea desӑvârşitӑ de sine; și, desigur, Woldemar, copilul de șapte ani, ca un receptacul care a fost crescut în toate aceste trei epoci launloc -, ne prezintӑ o Bucovinӑ în plinӑ descompunere, o lume în naufragiu...

Tânărul Woldemar, precum e firesc pentru un copil, absoarbe elementele lumii exterioare, destul de limitate, de altfel, și reduse la dimensiunea durerilor fiecărei generații. El va să fie substanța care va reface continuitatea cândva, peste ani, dar această povară este greu de purtat la moment, mai ales pentru un copil de șapte ani, mai ales într-o perioadă și într-o societate sărită de pe fix, precum acea descrisă în roman (epoca socialismului lui Brejnev), care nu face parte dintr-o continuitate firească istorică, și e doar o paranteză monstruoasă, o îngrozitoare anomalie procedurală...

Citeam pe undeva cӑ se preconizeazӑ o trilogie. Aşteptӑm al treilea volum!

P.S.: Hazardul face ca în vara lui 2018 sӑ fi vizitat locurile în care se desfӑşoarӑ acţiunea romanului: Cernӑuţi, Storojineţ, Crasna, Ciudei... Ce senzaţie stranie de a putea situa personajele în spaţii din propriile amintiri!...

Origine imagine

Nu țin minte să fi citit ceva similar. Foarte stranie și neașteptată această carte... Pe parcursul lecturii acestui roman epistolar (să zicem, convențional, că anume acesta i-ar fi genul) nu m-a părăsit un vag sentiment de culpă. De mic copil mi s-a inculcat că nu-i frumos să citești scrisori străine sau să privești prin broasca ușii... Desigur, Teodor Ajder chiar din start atenționează cititorul că personajele nu corespund cu personaje reale, că e ficțiune... Dar acei care m-au educat au uitat să precizeze dacă „scrisorile străine” trebuie să fie fictive sau reale. Și-apoi, pe durata lecturii nota autorului se mai uită, iar scrierea per se nu lasă nici urmă de îndoială referitor la autenticitatea corespondenței. Desigur, nu trebuie să uităm nici de faptul că orice culpă este asociată cu un sentiment de plăcere perversă...

Cartea lui Teodor Ajder pare a fi o poveste de dragoste. Încă o cauză pentru a renunța la lectură... Nu-mi plac poveștile de dragoste. Nu-i nimic de scris despre dragoste: ea ori este, ori nu-i. Dacă este, atunci e un sentiment total și într-un fel, desăvârșit. Dar despre lucruri definitive și netăgăduite la ce bun să mai scrii? Iată de ce nu-mi plac poveștile de dragoste. Ori poate greșesc? Poate că e la mijloc aceeași pudoare care nu-mi permite să scotocesc prin cotloane intime?

În fine, dacă ați citit până aici, mă tem să nu vi se creeze impresia că nu mi-a plăcut cartea lui Teodor. Dimpotrivă! În primul rând, despre cărți care nu-mi plac eu nu scriu, iar în al doilea, textul m-a pasionat prin o mulțime de alte elemente, adică prin tot ce a compus cartea în afară de „povestea de dragoste”.

Să începem de la faptul că această corespondență este între un moldovean care locuiește în Japonia și o tânără japoneză care... a plecat din Japonia. Aceste decalaje sunt de o savoare și dramatism deosebite, în special când ai experiență de a fi comunicat, lucrat cu... japonezi! Hazardul face ca o bună parte din clienții cu care colaborez să fie din Japonia. Vin ei la noi, am fost și eu la ei. Dacă mi-ar fi spus cineva cât de diferiți pot fi acești oameni până ai cunoaște, nu cred că l-aș fi crezut. Toate lecțiile și teoriile despre diferențele culturale sunt palide relatări pe lângă realitate. Ți se crează uneori impresia că suntem efectiv de pe planete diferite!

Vânam, citind, aceste incongruități, aceste registre diferite ale existenței. Desigur, un alt cititor ar putea să-mi obiecteze: nu, nu au „diferențele culturale” nicio treabă în această poveste de „dragoste imposibilă”, cheea e chiar în carte: nu poți păstra dragostea la distanță... La urma urmelor, poate că nici nu era dragoste la mijloc, ci o necesitate fiziologică de a scăpa de singurătate, japonez(c)a venind după o boală contagioasă care o condamnase la izolare și moldoveanul, rupt dintr-o lume în care el se credea în centrul ei... Oameni care încearcă disperat să-și acorde trăirile, sentimentele, comunicarea... Și acest constant eșec care intervine de îndată ce comunicarea se îndepărtează de unicul subiect care i-a împăcat – arta. Dar intru deja în desișuri interpretative și asta e pâinea cititorului cărții, nu a celui care scrie despre carte.

Sunt prea multe fire secundare de depănat în această corespondență pentru a mai ține cont de „dragoste”... Prezintă interes, pentru pedanți în ale stilisticii, până și diferențele de limbaj și registru în funcție de suportul de comunicare: scrisoare clasică, carte poștală, e-mail, chat... 

Sunt multe, foarte multe... Poate în afară de dragoste. Probabil cea mai mare lipsă. Dar dacă ar fi fost un „roman de dragoste”, oare ar merita el citit?