Aliosha a fugit de acasă. Părinții, care sunt pe cale să se separe și care trăiesc fiecare o poveste de amor în afara cuplului, dau alerta abia a doua zi. Poliția nu face mare lucru. Nu vrea, nu poate, nu are mijloace... O organizație de voluntari este alertată și încep căutările. Dar Aliosha așa și nu este găsit… De fapt, nu este prea clar, dacă este găsit mort ori acela care a fost găsit chiar nu era Aliosha… Însă acest lucru nici nu mai contează. Căci acest film nu este despre căutarea fiului dispărut ci despre o lipsă, un mare vid. Căci în acest film este tot în afară de… dragoste. Este, în opinia mea, cel mai tare film al lui Zviaghintsev! Regizorul a atins o maturitate și o perfecțiune narativă care îl înscrie (deja!) în tagma celor mari. Leviatanul a fost un film foarte bun, dar i se puteau aduce destule reproșuri, iar cu unele aspecte interpretative chiar nu eram deloc de acord. Am avut impresia că voind să spună prea multe explicit, Zviaghintsev obținea exact efectul contrariu. În Нелюбовь (oare cum va fi tradus oficial în română? „Fără dragoste”?) nu am găsit (încă) note false. Totul este perfect dozat. Filmul este o adevărată matrice cristalină în care simbolurile se suprapun și fiecare fir narativ e la locul său ca într-o țesătură de mătase de cea mai mare finețe. Nicio ruptură, niciun nod, chiar și în planurile secunde sau terțe. Mai ales în planurile secunde și terțe...

Scena de final: Un an sau doi după dramă, mama lui Aliosha privește împreună cu noul concubin un reportaj propagandistic isteric despre războiul din Ucraina de-al lui Kisselev. Apoi iese pe terasă și începe să alerge pe un covor rulant. Este îmbrăcată într-un trening roșu pe care scrie Rossia... De privit! Un must!

Recunosc că am fost reticent atunci când mi-a nimerit cartea în mâini. Nu-mi plac cărțile care reduc totul la o relație filială. E o molimă a secolului trecut și acest reducționism a fost cu adevărat devastator pentru societățile occidentale, inclusiv pentru literatură. Mi-a fost dat să fiu confruntat cu elementare potlogării, mărunte și meschine, justificate printr-o trimitere, by default, ți se crează impresia, la niște vagi și vechi probleme filiale. Too easy...

Dar bine, să trecem peste acest detaliu... Cartea Tatianei Ţîbuleac este totuşi despre altceva...

Fiecare din noi poartă, ca o culpă de care nu poți și nici nu ai cum să scapi, morți. În suflet, în cârcă, în buzunare, în catastife... Cu anii ei devin tot mai numeroși... Ferice de acei care știu să-i lase undeva în sertare sau doar în pomelnice, scoși spre vânzoleala ochilor străini doar atunci când se cuvine, când așa cere datina sau conjunctura, sunt și din aceștia, atunci când îți este convenabil, căci nu e bine să apari în fața lumii curat, fără „înaintași” corespunzători... Ferice de ei, zic, și vai de capul nostru, al tuturor, atunci când aceștia devin covârșitor de numeroși, într-atât de numeroși încât sunt capabili să defileze cu morții pe pancarte astupându-și propria nimicnicie. Nu se poate să te ascunzi după morţi, caci ei se răzbună, mai devreme sau mai târziu ei te scot la apă curată...

Moartea este un lucru uşor / Atunci când ţi se întâmplă / Şi un lucru insuportabil / Atunci când se întâmplă altora... (Predica(t), 2014)

Anume această relație și evoluția ei constituie pentru mine esența cărții Tatianei. Desigur, lectura unei cărți este un act strict individual. Nu pretind să prezint o grilă de lectură, căci aș minți și v-aș induce în eroare. O carte bună este polifonică și multidimensională. Mulți vor citi despre o transformare cvazi crizalidică a urii în dragoste. Unii vor căuta (și vor găsi!) o expresie și o justificare a actului creator prin și a durerii. Alții vor rămâne la acel conflict filial despre care scriam de la bun început. Toate aceste fațete de lectură sunt perfect valabile și, probabil, actul lecturii va rămâne incomplet fără a fi luate, cel puțin, în considerație.

Editorul, Gheorghe Erizanu, prezintă cartea drept una generaţională: „Vara în care mama a avut ochii verzi este cartea adolescenților din 2017. Impertinentă, cinică, agresivă."

Dar adolescenții (cea mai mare parte a lor) încă nu sunt prea îngreunați de morți. Nu-mi plac cărțile pentru adolescenți. Dacă ar fi cartea Tatianei doar atât, nu mi-ar fi plăcut. Mi-ar place să cred că am crescut. Mi-ar fi plăcut și să fi rămas adolescent. Fără morți. Măcar și pentru acest lucru. Să fiu impertinent, cinic și agresiv. Așa cum a devenit lumea din jur. Dar nu mai reușesc. Fanfaronadele pubertane nu-mi trezesc simpatie. Nu, cartea nu este doar pentru adolescenți.

Iată: în loc să scriu despre carte, încep a scrie despre mine. Pornire narcisică adolescentină. Semn că trebuie să pun punct aici. Şi să vă las să citiţi cartea Tatianei Ţîbuleac.

В субботу (2011, Alexandr Mindadze, Rusia, Germania, Ucraina, Rom.: Sâmbăta): Din toate filmele pe care le ştiu despre Chernobyl, acesta m-a marcat în mod deosebit. L-am văzut acum câţiva ani, dar e la fel de viu în memorie. Iată pe scurt trama lui: un tânar komsomolist observă o lumină bizară emanând de la centrală şi, fiind „de-al casei”, se pomeneşte la o adunare ad-hoc a ştabilor partinici locali care discută speriaţi despre ceea ce s-a întâmplat. Astfel el află printre primii despre explozie. Mai mult, el merge până la reactor. Şi este perfect conştient de amploarea catastrofei. Numai că şefii săi, anchilozaţi şi îngroziţi, refuză să alerteze lumea... Şi începe o sâmbătă ordinară în oraşul Pripiat. Sâmbăta lui 26 aprilie 1986. Forfota obişnuită a unui oraş într-o zi de week-end. Iar în mijlocul lui – un tip care ştie. Ştie că e practic mort. Ştie că toţi acei din jurul lui, dacă încă nu au murit, apoi mor cu fiecare clipă petrecută în acest oraş. Şi nu contează dacă lucrurile s-au produs în realitate exact ca în film, căci ceea ce reuşeşte Mindadze, prezentându-ne acest diabolic şi absurd joc al (aproape) morţilor de-a viaţa, este altceva: oroarea disperată a unei catastrofe precum Chernobyl. Dragoste şi trădare, rebeliune ori conformism, carierism, prietenie, nuntă, gelozie... Nimic nu mai contează atunci când de asupra tuturor se aşterne umbra unui reactor explodat.

A Perfect Day (2015, Fernando León de Aranoa, Spania, Rom.: O zi perfectă): Ce este o zi ordinară (sau chiar perfectă?) într-o perioadă extraordinară, pe timp de razboi? Din ce este făcuta ea? Filmul lui Fernando León de Aranoa ne descrie o zi (mai exact, două zile) a unei echipe dintr-o misiune umanitară ce-şi desfăşoară activitatea într-o zonă de conflict militar. Locul acţiunii nu prea a fost mascat şi se înţelege imediat că e fosta Yugoslavie… Filmul are şi un fir epic: într-o fântână a fost găsit un cadavru. Care trebuie scos de urgenţă, căci toată localitatea depinde de aprovizionare în apă de această unică sursă. Numai că nimic nu este mai complicat. Nu se găseşte o simplă funie, de exemplu, iar cel mai abracadabrant este faptul că nu există autorizaţie de la militarii ONU, care au proceduri de securitate (Dacă corpul e minat? Dacă apa este otravită? Dacă...?). Iar militari genişti nu sunt disponibili. Şi satul are nevoie de apă…

Filmul e o bijuterie cinematografică care ne descrie toată absurditatea războiului, felul în care realitatea devine distorsionată, în care nimic din ceea ce ne pare obişnuit într-o viaţă normală nu mai este… Şi o mână de oameni care încearcă să ajute, alţii care încearcă să supravieţuiască, alţii care au o misiune protocolară de indeplinit, alţii care omoară şi mulţi care… mor. Şi un copil care-şi aşteaptă părinţii şi vrea doar să joace fotbal, o minge…

Dar v-am spus deja prea multe. Priviţi filmul. Numai că v-aş îndemna să nu vă lăsaţi păcăliţi, pe unele situri specializate figurează în calitate de „comedie dramatică”… Nu ştiu ce înţeleg ei prin comedie, dar nu am văzut nimic comic în acest film...

Atunci când subiectul despre care doreşti să scrii se pierde undeva spulberat de o avalanşă de emoţie devine practic imposibil să-l dibui… Despre întâlnirea pe care am avut-o în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris cu Vladimir Beşleagă am vrut să vă scriu chiar a doua zi dar… nu am reuşit. Şi, la drept vorbind, nici astăzi încă nu ştiu ce să vă spun anume. Dacă ar suporta o pagină, fie ea şi a unui simplu blog, un şir de semne de exclamaţie, mi-aş considera misiunea împlinită, dar nu sunt sigur că cititorul va aprecia această abordare primitivă, deşi absolut sinceră şi probabil cea mai fidelă din câte pot exista.

Ţinând cont de dificultatea cu care mă confrunt, voi porni de la câteva certitudini factuale: în primul rând îi voi mulţumi Doamnei Lucreţia Bârlădeanu pentru că a organizat şi moderat acel EVENIMENT din seara lui 4 martie. Nu voi uita nici să-mi exprim gratitudinea funcţionarilor Ambasadei, graţie cărora aceste întâlniri au devenit deja o tradiţie.

Întotdeauna am afirmat că lectura este o experienţă strict individuală. O carte are exact atâtea identităţi câţi cititori. Iar experienţele succesive lecturale sunt şi ele adevărate vieţi, parcursuri iniţiatice şi destine cognitive irepetabile. Şi dacă o viaţă este modelată şi jalonată de evenimente marcante – naşteri, descoperiri, iubiri, pierderi... –, lecturile îşi au şi ele momente de vârf nu mai puţin semnificative. În afară de orice grilă valorică instituţională impusă, fiecare cititor pasionat ajunge până la urmă să şi-o construiască pe a sa proprie.

Fiind deseori întrebat ce merită citit din literatura scriitorilor basarabeni, răspund următoarele: dacă nu conoşti nimic din ceea ce s-a scris la noi, începe cu aceste două cărţi: Zbor Frânt de Beşleagă şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasilache. Sunt volume fundamentale, o temelie pe care se poate construi solid şi temeinic. Dacă le citiţi pe astea două, dacă le asimilaţi, vă mai dau vre-o zece titluri excepţionale pe care nu le voi pomeni aici, de teamă să nu comit vre-un sacrilegiu, lansându-mă în exerciţii de ierarhizare. Posibil ca aceste două volume să nu fie cele mai bune (aici intrăm în zona subiectivismului), dar ele sunt (cel puţin aşa cred eu) primordiale!

Vă puteţi acum închipui mai bine emoţia care m-a copleşit atunci când am primit invitaţia pentru această întâlnire de excepţie. Bineînţeles, seara a fost prea scurtă, căci Maestrul este şi un povestitor extraordinar, plin de viaţă şi energie. Am ascultat cu evlavie. Am aflat şi câte ceva din cele despre care nu se prea ştie.

Dar nu acest lucru a fost important. Există autori pe care-i citeşti poate nu din scoarţă-n scoarţă, dar le cunoşti temeinic scrierile. Şi atunci se întâmplă o mică minune. Mecanismul rămâne un mister pentru mine, dar pentru moment încă nu am dat greş (ca să vezi cum scrisul este cel mai bun paşaport al unui om!). Unora din scriitori le admir opera, sau o parte din ea, dar nu-mi vine nici un gând sau dorinţă nesăbuită sa-i şi întâlnesc. Vladimir Beşleagă, însă, face parte din acei autori pe care trebuie să-i vezi neapărat! Cărţile lui emană o lumină şi o energie de o forţă enormă! E ceva titanesc în acel scris şi înţelegi că neapărat, dar numaidecât!, trebuie să fii supus şi iradierii directe! Şi iată că s-a întâmplat! Şi nu-mi ramâne decât să-i mulţumesc destinului pentru acest lucru, iar Maestrului să-i doresc multă sănătate şi viaţă lungă!

Ce OM, fraţilor, ce OM! Mai tânăr decât atâţia din noi!..