Într-o bună zi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: un perete de la casa aia mare din hârtoape s-a dus cu pamântul puțin mai la vale și s-a prăbușit acoperișul.

Pe dată s-a adunat multă lume să vadă ce-i de făcut.

      - Trebuie să refacem acoperișul cât mai repede, a zis Svetlana, căci vine perioada rece a anului și va fi vai ş-amar! Eu am văzut la Supraten ciripiţă din aia de metal, modernă, cu acoperire și capacitate de izolare conform standardelor internaționale. E tare frumoasă, de culoare roșie.

       - Roșie?! a sărit imediat în sus Gheorghe Poantă, patriot cu vechime în state, participant la Marea Adunare Națională, la Podul de Flori și la Mitingurile de Protest împotriva Furtului Meleardului. În Aprilie 2009 a fost cu sufletul alături de tineri, dar a avut de lucru în gradină și nu a putut să meargă la Chișinău. - Roșie nu se poate! Cum putem noi să ne permitem să punem ţiglă roșie pe casă? Cum vom răspunde în fața generațiilor viitoare? Ce fel de oameni suntem noi, dacă uităm de toate crimele care au fost înfăptuite pe acest pamânt cu drapele roșii? Iată eu am să vă spun: la Kauffland am văzut țiglă foarte bună și e de culoare albastră! Exact așa cum se cuvine să fie, ca drapelul Europei! Ca cerul albastru al libertății!

La spusele lui Poantă Svetlana a izbucnit ca un chibrit aruncat în sobă:

- Numai la geopolitică vă gândiţi! M-am săturat până peste cap de România asta a voastră! Limbă, alfabet ați vrut? Na-vă! Iată, uitaţi-vă cum se dărâmă casa! Cât era colhozul stătea casa pe loc. Iar acum totul se dărâmă. La Supraten e mai ieftin și e compania noastră națională! De ce să le dăm banii noștri capitaliștilor din România?

- Din Germania, e din Germania, Svetuţă, a mârnâit abătut primarul Petru Nătângu căruia nu-i plăcea deloc ce întorsătură o luau lucrurile.

- Tot un drac, i-a tăiat-o scurt Svetlana.

Gheorghe Poantă nu avea de gând să se dea bătut, mai ales în fața uneia de alde Svetlana, o șovină interfrontistă și o venetică. El cu din acestea a luptat toată viața lui, nu putea să dea îndărăt tocmai acum:

- Minciuni! Minciuni și prostii! Toată viața ați umblat cu minciunile și cu prostiile! Voi ați fost la Kauffland? E pentru prima dată când la noi în raion ajunge o companie cu standarde internaționale și noi în loc s-o încurajăm, o îngropăm. Lasă că știm noi al cui e Supratenul vostru! Și nu-i adevărat că la Kauffland e mai scump! Exact același prêţ, și mai fac și reduceri regulat. Iar dacă și au la ei ceva mai scump, atunci fiindcă e mai calitativ. E calitate europeană: așa țiglă nici nu-i la Supratenul vostru!

Și tot așa și tot înainte. Încetul cu încetul în jurul Svetlanei se adunaseră un grup de „susținători”, la fel precum și pe lângă Gheorghe, şi grupul său părea să fie ceva mai mare. Cele două cete de „cetățeni activi” puse launloc ramâneau însă mult mai puțin numeroase față de restul oamenilor care pur și simplu se uitau cum se ceartă Svetlana cu Gheorghe (îi și amuza, căci nu asistau la prima lor confruntare publică), scuipând coji de răsărită și făcând glume pe seama grupurilor beligerante…

- Gata! Ajunge! a trântit din ciubotă primarul Petru Nătângu. Dacă ar fi fost o masă la fața locului ar fi trântit în ea cu pumnul mai devreme, dar așa ramânea fără replică de fiecare dată când ridica pumnul în sus, lăsând publicul dubitativ referitor la tabăra pe care o susținea astfel gestual primarul.

- Cât se poate atâta! continuă el, oarecum împăciuitor, căci tare nu voia ca unii sau alții să-i sară în cap. Se cam temea și de Svetlana, și de Gheorghe. De-a lungul anilor primarul a înregistrat o carieră sinusoidală care a fost consemnată până și la Starea Civilă, pornind de la comsomolistul model, Piotr Natingov, până la cetățeanul român cu acte în regulă, Petru Nătângu. Nu prea-i plăcea să i se aducă aminte de variile etape din propria viață, mai ales în public, mai ales acum, când avea și o vârstă, și o stare...

- Iată cum vom face: obiectivul nostru este să acoperim casa, corect? Cred că atât Svetlana Ivanovna, cât și Domnul Gheorghe Poantă vor fi de acord cu asta. De aceea eu îmi asum, în fața D-stră a tuturor, angajamentul să mă duc mâine la raion, merg și la Supraten și la Kauffland să văd ce țigle au în stoc. Le voi explica de ce avem nevoie și în funcție de ofertele pe care mi le-or face o voi alege pe cea mai convenabilă. Să știți că nici primăria nu e un sac fără fund și trebuie să fim foarte atenți la cheltuieli. Iar ca să nu apară probleme și sfadă în comunitatea noastră mică, voi insista ca țigla să nu fie nici roșie, nici albastră. Verde, galbenă, roz, violetă, orice culoare în afară de astea două! Cred că toată lumea va fi de acord, așa-i?

Liniștea care s-a așternut peste cinstita adunare nu lăsa loc pentru dubii: domnul primar avea dreptate sută la sută!

    - Bun, dacă nu sunt obiecții, vă propun să ne căutăm fiecare de treabă, că se face seară, zise grăbit primarul, nu cumva să mai intervină careva și demonstrativ s-a întors cu spatele spre asistență, toată făptura-i aratând că se pornește spre casă.

Dar tocmai în acel moment, de undeva de la o margine s-a auzit o replică:

- Dom’ primar, stați puțin, că nu-i chiar așa de simplu!

Era Nicuşor Tuchilatu, băiat tânar, care învăţa la Chișinău la universitate și care tocmai s-a nimerit pe acasă.

       - Ce folos de țigla voastră, dacă s-a mutat peretele din loc? Nu vedeți că aici sunt necesare investiții mai serioase? Ar trebui să consolidăm peretele cumva, altfel degeaba punem țigla aia.

În jurul lui Tuchilatu erau deja adunate vre-o 2-3 persoane din tinerii care mai rămăseseră prin sat și care au copilărit împreună.

Primarul s-a întors brusc din călcâi și s-a năpustit asupra lui Nicuşor:

      - Tu te crezi prea deștept, da? Tu crezi că noi aicea nu ne știm lucrul sau cum? Vezi satul ăsta? Tu crezi că cine îl menține în viață? Voi, ăștia care ați plecat, ori noi?, ori Primăria, care de unde are, de unde n-are, dar găsește și mijloace, și oameni ca lucrurile să meargă înainte! Desigur că vom consolida peretele, asta e de la sine înțeles! Chiar mâine dimineața voi trimite pe cineva la lutărie și vom astupa crăpăturile cum se cuvine.

      - Bine, îndrăzni timid Tuchilatu, dar trebuie consolidate fundațiile...

     - Vom face și asta! Vom cere bani de la raion şi vom face! Ceva timp va ţine și așa. Avem nevoie de mijloace, iar mijloace nu-s! Ori poate ne împrumutaţi voi nişte piatră și ciment? Ce zici, ne împrumută tat’-tu materiale? Văd că a adus piatră, vrea să facă ceva, așa-i?

Lumea a început a se uita urât înspre Nicuşor și acela nu a mai insistat. De-ai lui Tuchilatu erau oameni gospodari și se țineau mai deoparte de „obște”. Sătenii și așa se uitau chiorâş la ograda lor, care din invidie, care din simplă răutate, așa că Tuchilatu a tăcut și, urmând mulțimea, a pornit și el spre casă.

În ogradă l-a găsit doar pe bunelul, care nu era departe de 100 de ani, taică-su cu maică-sa fiind duși la deal. Nicu s-a gândit că n-ar fi rău să le facă ceva de mâncare pentru când se vor întoarce, iar cât trebăluia el prin bucătăria de vară, mai pălăvrăgea cu bătrânul. I-a povestit cu amănuntul despre „adunarea” de lângă casa din ponoare, la care Moș Ilie Tuchilatu i-a răspuns:

- Of, măi băieți, măi... Casa ceea demult trebuia dărâmată, că nu va sta ea în picioare cum nu mai trăiesc eu alți o sută de ani! Când a ridicat-o Fănică acolo pe chisc, multă lume i-a spus să nu se chinuie degeaba, că acolo nu-i stabil locul. Că lumea nu era proastă pe vremuri și dacă nu a făcut altcineva casă în ponoare, apoi tot nu degeaba. Dar parcă puteai să-i spui ceva lui Fănică? Era din ăștia noi, căpătuiți de puterea sovietică. Toți proștii și nerozii au devenit năcealnici atunci, iar prostului ce să-i explici? Mai ales dacă e năcealnic și câinos pe de-asupra... Pe câţi i-a nenorocit el atunci!.. Dar Dumnezeu e mare și face parte tuturor... Apoi iată, cu casa ceea nu s-a mai pus nimeni tare îndărăt. Fănică şi-a ridicat casa în vârful dealului. Aşa a vrut rânza lui, aşa a făcut. Casă mare, că avea şi de unde: a cărat cu camioanele din colhoz cât a dovedit. Dar până la urmă cum a zis lumea așa și s-a întâmplat: rar era anul când nu trebuia Fănică să repare ceva. Cât a ținut colhozul a ținut și casa lui Fănică, dar de cum s-a terminat și nu a mai fost Fănică cu mâna pe pâine, s-a terminat şi cu casa: n-a mai avut din ce s-o tot cârpească. A scris Fănică hârtie și a donat casa primăriei, iar el s-a mutat la oraş. Eu casa ceea aș desface-o de tot și aș pune pădure în acel loc, să mai țină pământul închegat cât se poate. Dar, mă rog, cine mai ascultă un om bătrân în ziua de azi?...

Se făcea seară. Petru Nătângu vorbea la telefon cu un cumetru de-al său care era un fel de șef de secție la Kauffland. Cumetrul i-a propus să facă primăriei o donație: din diverse loturi de țiglă ramâneau spre sfârşit unități, care așa și nu mai puteau fi vândute. Adunate launloc se putea aduna și de-un acoperiș. Mă rog, cam pestriț, pe alocuri poate că trebuia cârpit, dar era gratis!

Petru Nătângu nu contenea cu mulțumirile, iar în sinea sa se gândea cum va anunța sătenilor că a achiziționat ţiglă la doar o treime de preț și cât efort a depus el pentru a negocia o asemenea ofertă. Cumetrul va trebui și el mulțumit cumva, să nu sufle cuiva o vorbă din greșeală.

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Partea V

Partea VI

Așa și l-a prins Mihail Prohorovici pe Alexei: cu picioarele pe masă, cu paharul de whiskey în mâna stângă din care nici nu prea băuse, cu trabucul stins în scrumiera masivă de cristal din care nici nu prea fumase, învârtind în degetele mâinii drepte un Zippo stilat, gravat la comandă cu inițialele sale, un AP meseriaș executat în caractere gotice. Podaru privea atent spre ecranul computerului său, iar în televizorul plat de pe perete „experţii” continuau să discute despre fărădelegile strigătoare la cer din primărie și necesitatea scoaterii ei din captivitatea oligarhilor.

Zahovailov a intrat în birou. A aruncat geanta de piele pe un scaun și s-a plioştit în fotoliul său de la celălalt capăt al mesei. A privit interlocat spre Alioșa, care nu s-a mișcat din loc, atât doar că privea acum contemplativ la ceva pe fereastră și nu la ecran. Patronul a conchis că Podaru îi purta pică pentru că nu a venit dimineața după cum s-au înțeles. S-a supărat, se vede... Cine știe ce s-o fi întâmplat între timp?

- Am încercat să rezolv cu afacerea, Alioșa. Nu aveam de ales.

- Mulțumesc, Mihal Prohorâci. Și cred că e cazul să-mi cer iertare.

- Adică?

- Am crezut că nu mai reveniți. Aici la noi s-au întâmplat chestii bizare azi.

- Intuiesc. Nici eu nu am vești bune. Ne culcăm, Alioșa. Nu avem soluții. Contactează-l pe omul lui... cum îi zice? Belâi parcă? și dă-le ce vor.

- Prețul a crescut. Azi Vacari a scos „bronevikul revoluţiei” din garaj. Nu știu cât va vrea acum

- Dӑ-i ce vrea. Negociazӑ puţin dacӑ simţi cӑ cer prea mult, dar numai de ochii lumii. Oricum, nu asta-i cea mai rea noutate.

Acum a venit rândul lui Podaru sӑ-l priveascӑ pe Zahovailov interlocat.

- Ne-au vândut, Alioşa. Închidem prӑvӑlia. Adicӑ, na!, mӑ rog, mi s-a zis cӑ cine vrea poate şi sӑ rӑmânӑ, dar pentru mine s-a terminat. Gata, m-au scos la pensie. Dar poate cӑ e şi mai bine aşa...

Zahovailov a tăcut. Podaru nu îndrăznea să-l întrebe mai multe. În birou se auzea deslușit doar „expertul” în scheme și corupție din emisiunea duduiei care turuia necontenit și excitat: „Asta devine deja insuportabil pentru chişinӑueni! Vă dați seama? Absolut toate instituțiile primăriei sunt capturate de această mafie. Schemele sunt bine rodate. Și aici sunt legături și legături de demascat. Iată, încercați să vedeți a cui semnătură stă pe toate proiectele care au stârnit controverse în ultimul timp: veți descoperi o chestie curioasă: e peste tot aceeași semnătură, pe care o arăta și Ivan Vacari azi! Nu vă pare asta dubios?”

- Închide-i, te rog, pe clovnii ӑştia, Alioşa!

De îndatӑ ce televizorul a fost închis, s-a aşternut o linişte de mormânt... A durat câteva secunde, în care Mihail Prohorovici urmӑrea ceva pe geam, probabil se uita la acelaşi lucru ca şi Podaru odinioarӑ... Dar nici mӑcar aceastӑ eternitate nu poate dura mai mult de câteva clipe.

Zahovailov s-a îndreptat din spete, l-a fixat pe Podaru şi i-a zis:

- În una din zilele următoare vom fi contactați și va trebui să predăm afacerea. Compania într-adevăr a fost vândută. Nici nu știu cui măcar... Avem trei-patru zile la dispoziție, cred. Iată ce propun eu: Toate fondurile disponibile le distribui în felul următor: 30%-mie, 30%-ție, celelalte 40% le distribui cum crezi tu mai echitabil celorlalți salariați. Cred că va fi o sumă frumușică pentru ei. Măcar atâta. La conturile oficiale ale firmei nu umbli. Acolo oricum nu-i mare lucru. Tot ce-i oficial pe bilanțul contabil, acolo să rămână, să nu dispară nicio piuliță! Să nu ne trezim cu dosare pe urmă. Ăștia-s capabili. Restul – lichidezi, dărui muncitorilor, faci ce știi! Dar ei să nu obțină un capăt de ață în plus de ce-i pe bilanț! Până la urmă, vezi că am avut dreptate? Da’ tu: „facem tot prin bancӑ” și „prin bancӑ”... Da, încă ceva: ei mi-au zis că păstrează personalul. Faci cum vrei, desigur, dar nu te sfătui să rămâi aici. Dacă ai nevoie, voi încerca să te plasez pe undeva. Mă rog, am și eu relații, mai are nevasta...

Podaru îl asculta atent, dar nu pӑrea nici şocat, nici scandalizat.

- Dacă-i să lichidăm, atunci lichidăm, Mihal Prohorâci! și a dat peste cap paharul cu whiskey pe care-l mai ținea în mână, golindu-l dintr-o dușcă. Nu va fi complicat. La noi totul e ordonat mai ceva ca la băncile elvețiene. Ваша школа, Михал Прохорыч! Cât privește soarta mea de mai departe, nu știu... Mulțumesc pentru propunere. Dar eu cred că am să pun și eu punct aici. Copiii cresc, trebuie să mă gândesc și la viitorul lor. M-am zaibit și eu. Vreau să muncesc liniștit și să-mi cat de grijă, să cat de nevastă, să-mi duc copiii la școală. Chestii din astea. Știți, o viață din aia de mic burghez ca în filmele americane. Puțin capital am pus de-o parte. Cu astea 30% cred că se poate de încercat ceva. Canada, SUA, de ce nu Australia ori chiar Noua Zelandӑ? Văd ce crede și soția, dar ea zicea că vrea să rămânem în Europa, mai aproape de casă cică... În ceea ce mă privește, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Lumea-i mică în ziua de azi, de venit acasă poți de oriunde. Important e să nu vină acàsa peste tine...

Epilog

Chiar în aceeași zi Podaru îl suna pe „omul lui Belâi” să se întâlnească pentru a discuta de preț. Ăla cerea 10 apartamente pentru Vacari & Co, dar au redus la 8. Tipul a zis că are „încredere” în cuvântul lui Alexei și că nu era necesar să semneze pentru moment ceva anume. Cu așa oameni nici nu era nevoie de acte, zicea el. Cică la ei e totul e „po poniatiam” și ei „otveciaiut za bazar”. Mă rog, în relațiile cu indivizi de alde Belâi înșelăciunile circulau exclusiv pe o autostradă cu sens unic. Contrasensul era mortal. La o adică, ținând cont de „vânzarea” iminentă, Podaru nici nu prea-și bătea tare capul. Dacă ar fi lucrat pentru ei, ar fi încercat să insiste cumva abil, să se protejeze printr-un martor ceva din ăștia cu „avtoritet” sau poate chiar un fel de contract semnat, dar așa... Avea zeci de alte detalii de rezolvat și nu era măcar sigur cât timp avea la dispoziție. 2-3 zile? O săptămână? Mai mult?

Imediat, exact în ziua care a urmat după înțelegere, blocajul de la șantier s-a evaporat. Niciun manifestant nu și-a mai arătat nasul pe acolo, ei deplasându-se înapoi în parcul central. Discuțiile la televiziuni au continuat, dar nimeni nu mai pomenea de acest caz anume, ci au lunecat spre „demascarea și combaterea oligarhilor și a statului capturat”. Peste o zi lucrările au fost reluate exact din punctul în care au fost abandonate.

Câteva luni mai târziu, după ce a fost ridicat blocul, iar apartamentele din el vândute, la cerința noilor locatari și a celor din câteva blocuri megieşe (cerință scrisă, cu semnături cu tot) păduricea a fost rasă cu lama buldozerului, iar în locul ei, pe banii primăriei (ei au numit asta „partenariat public-privat”), au fost „amenajate” câteva „obiective sociale”: o parcare imensă multietajatӑ din care un etaj era rezervat locuitorilor din vecinătate contra un abonament la preț redus și un mic teren de joc pentru copii. Partea „privatӑ” din această înțelegere consta în contractul de concesionare a parcării semnat cu o filială a ex-firmei lui Zahovailov, care își mărea considerabil, de când cu noii proprietari, perimetrul de activități. Contractul pentru „amenajarea spațiului viran” a fost obținut în urma unui tender și executat de filiala „istoricӑ” de construcții a ex-firmei lui Zahovailov. Panglica simbolică a „dӑrii în exploatare” a fost tăiată solemn de Ivan Vacari în persoană, care nu a uitat să menționeze că „proiectul original” al terenului de joc a fost elaborat de tineri artiști, reprezentanți ai „societӑţii civile”. Un reportaj despre un exemplu de inițiativă civică și colaborare cu autoritățile a fost difuzat la mai multe televiziuni, inclusiv la JurnalierTV și TV878, în care tânărul artist cu look de hipster explica cât de important pentru chişinӑueni este să se implice în crearea spațiilor de viață comună... Dar astea aveau să se întâmple mult mai târziu, într-o realitate în care nici Mihail Prohorovici Zahovailov, nici Alexei Podaru nu mai figurau în calitate de actori.

Cam la vreo zece zile după ridicarea blocajului, Zahovailov a fost sunat și i s-a cerut să fie a doua zi la birou ca să „predea afacerea”. La ora indicată Mihail Prohorovici și Alexei Podaru așteptau în biroul devenit auster după ce din el dispăruseră toate obiectele care aveau cât de cât preț sau înlocuite cu altele, de duzină. Ușa s-a deschis și reprezentantul cumpărătorului a intrat în birou. Era „omul lui Belâi”.

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

La ora 7, în chiar dimineața în care Alexei îl aștepta la sediu, Mihail Prohorovici Zahovailov așezat confortabil pe bancheta din spate a Land-Roverului masiv, urmărea prin sticla fumurie a portierei cum se scurgea vertiginos undeva în spate peisajul reputat și descris în ghiduri turistice drept pitoresc și mioritic. Mașina avansa grăbită spre Holercani, mai bine zis spre o vilă anume. Zahovailov urma să-și viziteze „pista”. Care nu era altceva, sau mai bine zis altcineva, decât vechiul (la propriu și la figurat) său prieten, politrukul din armată, care era și proprietarul legal al firmei de construcții pe care o conducea cu mână fermă Mihail Prohorovici, fapt pentru care politrukul încasa anual o sumă nici prea mare (raportată la rulmentul afacerii), dar nici prea mică, cu siguranţӑ net superioară venitului anual al 95% din pensionerii țării. Aseară, după discuția cu Alioșa, Zahovailov îl sunase pe politruk. Nu apela la serviciile acestuia decât foarte rar. Adică aproape niciodată. Nici nu prea știa multe despre el. Au păstrat o legătură relativ distanțatӑ. De mulți ani deja, toate „întrebӑrile” care apăreau erau „rezolvate” la telefon. Dar de această dată politrukul a refuzat categoric să discute, invocând clasicul „nu e o discuție pentru telefon” și invitându-l insistent la o vilă anume de la Holercani. Invitația nu lăsa loc pentru refuz.

Mihail Prohorovici niciodată nu a reușit să iasă din tiparele acelei relații din tinerețe – superior / subaltern – și acest lucru îl everva peste măsură. De aceea prefera să nu-l vadă. Știa că politrukul a rămas „în sistem” toți acești ani, dar fără să știe exact care-i era rolul, nici cât de mult cântarea în configurațiile puterilor care s-au tot succedat și re-ordonat. Cert e că politrukul părea să fie mereu în joc și mereu călare pe cal. Când îl sunase ieri nici nu apucase să-i explice ce și cum, că acela l-a și întrerupt. Părea să fie perfect la curent cu situația: „Mâine la opt dimineața să fii la mine. Nu-mi spune nimic. Nu e discuție pentru telefon.” Și a închis.

Zahovailov nu a prevenit pe nimeni că pleacă. Nu a anulat sau amânat întâlnirea cu Alexei. Nici nu credea că era neapărat necesar. Alioșa va încerca să-l sune cam 5-10 minute după ora 7, va lăsa un mesaj și va aștepta să fie contactat. Un SMS drept răspuns că totul e ok, să aștepte, va fi suficient. Așa și s-a întâmplat.

La opt fără un sfert, după câteva minute de drum de țară printr-o pădurice pe care a intrat după ce a ieșit de pe drumul principal, mașina a ajuns în fața unei porți masive de metal. Era o poartă veche, cu o ramă din țevi groase de vreo 10 cm diametru. Partea ei de jos era constituită din tablă grosolană, pe alocuri cu găuri minuscule, ciuruită de rugină, iar partea de sus o alcătuiau doi sori improvizați din armatură groasă. Cei doi batanți erau legați cu un lanț masiv la fel de ruginit de care anina un lacăt care părea să nu fi fost descuiat de-o veșnicie. Nici nu au dovedit să se apropie bine că din nicăieri, dintr-un un tufiș lateral probabil, s-a apropiat de poartă un bărbat la fel de zdravăn ca și bodyguardul lui Zahovailov. Surprinzător, a descuiat fără dificultate aparentă lacătul, a deschis porțile și le-a făcut semn să avanseze mai departe pe drumușor.

Mașina a mai continuat la vreo 300 de metri pe același fel de drum, iar apoi a intrat pe o porțiune asfaltată și a mai mers cam tot pe-atâta, când pădurea s-a dat brusc la o parte și în față a apărut un cottage nu prea mare, dar destul de elegant și bine îngrijit. Stilul său arhitectural denota o construcție a anilor 70, dar vădit relookatӑ de atunci, și nu o singură dată. Ochiul experimentat de constructor al lui Mihail Prohorovici putea lesne delimita epocile în care a fost „improspӑtatӑ” vila după materialele care erau la modă și considerate drept „de lux” de-a lungul anilor. Șoferul a oprit Land-Roverul în fața peronului. Bodyguardul s-a grăbit să iasă și să-i deschidă portiera lui Zahovailov. În același timp, parcă automat sincronizată, s-a deschis și ușa vilei. În prag a ieșit un bărbat destul de zvelt, de vreo 35-40 de ani, îmbrăcat în blugi și o cămașă neagră. Fără să scoată un cuvânt s-a ferit din pragul ușii invitându-l prin postura sa pe Mihail Prohorovici să intre.

- Mişaniaaa, da-ra-goooi! Politrukul, în halat de casă, avansă spre Zahovailov cu brațele deschise de îndată ce acesta intră în sufrageria spațioasă, cu ferestre panoramice din care se deschidea o priveliște spectaculoasă spre Nistru.

Zahovailov a simțit, ca aproape de fiecare dată când se vedeau, cum îl cuprindea iritarea... Faptul că el era îmbrăcat de oraș, iar politrukul îl întâmpina în halat îl poziţiona pe acesta din urmă automat într-o postură de superioritate.

- Sper cӑ n-ai mâncat încӑ. Serioja ne-a pregӑtit un mic dejun cum numai el ştie sӑ le facӑ pentru amândoi. Treci, daragoi, treci.

Sau așezat la masa masivă unul în fața celuilalt. Serioja, bărbatul în cămașă neagră, îl deservea pe politruk. Zahovailov se descurca singur. Politrucul mânca fără grabă, rumegând meticulos fiecare îmbucătură, din când în când adresându-i lui Zahovailov câte o întrebare protocolară despre familia acestuia. Mihail Prohorovici se străduia să imiteze ritmul de îngurgitare al gazdei, deși nu simțea nimic din gustul omletei, toasturilor cu magiun, fructelor, din cauza iritării și încordării interioare. La o adică nici foame nu-i prea era, căci mâncase un sandwich în mașină. La un moment dat, politrukul s-a sculat de la masă, ștergându-se pe gură, lăsând de înțeles că a luat sfârșit colaţiunea, fără pic de considerație pentru comeseanul din față.

- Terminӑ-ţi sucul, Mişa, e din fructe din livada de alӑturi, produse 100% naturale, nu ca la piaţӑ. Serioja azi dimineaţӑ l-a pregӑtit. Elixir adevӑrat! Eu revin imediat.

Mihail Prohorovici s-a apropiat de fereastra panoramică. Cuprindea practic tot peretele și avea și o ușă culisantă care dădea spre un mic peron din lemn care continua cu un gazon englezesc ce ducea până la o mică plajă privativă de pe malul Nistrului. De un debarcader mic, dar elegant, de lemn era legat un zodiac cu motor și, ceea ce l-a surprins pe Mihail Prohorovici, căci nu și-l imagina pe politruk călare, o motocicletă acvatică.

Dar Zahovailov nu a avut timp să-și ducă gândul până la capăt. Politrukul a intrat în sufragerie, îmbrăcat într-un trening Adidas, invitându-și oaspetele la o plimbare:

- Nimic nu face mai bine digestiei decât o micӑ plimbare. Hai, Mişa, sӑ mergem puţin!

Zahovailov tocmai a tresărit de surprindere. Politrukul era vesel și jovial, iar sfârșitul frazei și l-a încheiat cu o mișcare circulară a arătătorului, dându-i de înțeles oaspetelui că aici nu se putea vorbi nestingherit. Tot atunci a deschis ușa de sticlă și ambii au pășit afară.

Un timp au mers în liniște, de parcă își doreau să fie siguri că au lăsat până și umbra casei în afara zonei de audibilitate. Zahovailov – în costumul și pantofii cu care obișnuia să meargă la birou, celălalt – în trening și adidași. Zahovailov era conștient de ridicolul comparației și turba de mânie, ce gândea politrukul nu se știe, dar cu certitudine nu-l inetersau stările sufletești ale lui Mihail Prohorovici. La un moment dat, fără a se opri din mers, a zis:

- Îmbătrânim, Mișca, îmbătrânim... A venit timpul să lăsăm locul tinerei generații. Uită-te la noi dintr-o parte: ce am ajuns, Mișca? Doi boșorogi. Daaaa, Mișa, doi boșorogi... Nu zic, doi boșorogi cu merite, cu biografie și rezultate remarcabile și toate cele, dar cum n-ai da, timpul nu cruță... Iată, spre exemplu: vezi chestia aia? Ei o numesc motocicletă acvatică. Mi-a adus-o Serioja mai deunăzi, mi-au repartizat-o de la Centru. Dar eu ce să fac cu ea? De parcă eu știu să conduc drăcovenii din astea? Lumea noastră a rămas în trecut, Mișa. Trebuie să ne retragem.

A urmat o pauză. Politrukul aștepta pare-se o reacție, ori întrebări, dar Zahovailov tăcea cu încăpățânare. A venit rândul politrukului să se enerveze. Îl irita faptul că Zahovailov nu-i dădea posibilitatea să-și demonstreze superioritatea și mai mult... Să savureze mai îndelung momentul... Era o bătălie în care învingătorul era cunoscut dinainte și de aceea refuzul confruntării era considerat de politruk drept un atentat la plăcerea lui.

- Karoce, Mișa. Compania de construcţii va fi vândutӑ. Adicӑ ea deja a fost vândutӑ, e doar o chestie de timp pentru a perfecta actele. A venit timpul sӑ plecӑm la odihna binemeritatӑ.

Mihail Prohorovici asculta impasibil care va fi continuarea. Poltrukul se simțea ca peștele aruncat pe nisip. Ce fel de om era și Mișa ăsta? I se ia afacerea la care a muncit o viață, pe care o dirija cum știa el mai bine, mecanismul căreia îl cunoștea până la cea mai neînsemnată piuliță, ale cărui roticele dințate au fost personal instalate și unse cu grijă de Zahovailov, iar acum el nu zicea nimic? Nu așa își închipuia el această scenă... Cu cât se scurgeau clipele cu atât mai ridicol se simțea politrukul față de acest Mișca care refuza orice formă de protest sau rebeliune.

- Peste câteva zile te va contacta un om de la cumpӑrӑtor ca sӑ preia tot. Sӑ nu-ţi faci griji, vei fi rӑsplӑtit onest. Cam asta. Întrebӑri?

- Da. Douӑ.

- Hai, spune. Prima?

- Cu angajaţii cum procedaţi?

- Mişa, daragoi, trebuie sӑ înţelegi, eu nu decid nimic. Politrukul a strâns din umeri şi a ridicat teatral mâinile a nedumerire și neputinţӑ.

Iatӑ-l, momentul de satisfacţie sadicӑ aşteptat!

- Eu doar transmit informația. Cred că vor fi păstrați: compania trebuie să funcționeze și mai departe. Dar nu-i exclus să fie aduși oameni noi. Care vrea – rămâne. Care nu-i de acord – să plece. Oricum ei lucrează altfel, experiența lucrului cu tine nu-i va ajuta în niciun fel... A doua?

- Nu, nu mai e nevoie. Mulțumesc pentru tot. Cred că trebuie să mă întorc la birou. Să pregătesc totul.

Zahovailov s-a întors şi s-a îndreptat înapoi spre vilӑ. Politrukului i s-a tӑiat cracul pe care abia de-l încӑlecase.

- Cu şantierul trebuie sӑ te culci, Mişa! Sӑ te culci, auzi?! i-a strigat politrukul din urmӑ.

Zahovailov nici nu s-a întors, doar a ridicat brațul drept dând de înțeles că a înțeles. Ajuns în dreptul peronului de lemn, nu a intrat înapoi prin sufragerie, ci a luat-o la stânga, ocolind casa.

Șoferul și bodyguardul fumau relaxați, rezemați de capota Land-Roverului. Apariția neașteptată a patronului, și mai ales de undeva dintr-o parte, aproape dintr-un tufiș, i-a luat prin surprindere. Au sărit ca fripți, căutând zăpăciți unde să stingă și să arunce chiștoacele. Până la urmă, şoferul l-a stins pe-al său de roata mașinii, iar bodyguardul a ridicat piciorul și la stins direct de talpa pantofului. Ambele chiștoace au aterizat în sticla de plastic de apă a șoferului și toate astea au fost efectuate până a fi ajuns Mihail Prohorovici la mașină.

Zahovailov s-a trântit pe bancheta din spate. Niciodată nu și-a simțit corpul mai greu. De parcă fiecare celulă din organismul său s-a umplut brusc cu o substanță vâscoasă și grea. Și-a desfăcut nodul de la cravată și și-a descheiat bumbul de la cămașă. A coborât geamul portierei. Cât mașina avansa încet pe drumul de pădure aerul proaspăt care a dat năvală în salon putea fi răcoritor și plăcut. Poarta de metal era deja deschisă, iar zbirul de odinioară aștepta ca ei să iasă din domeniu. Încet – încet viteza automobilului creștea și curentul de aer ce năvălea de afară devenea tot mai violent. Pasagerul de pe bancheta din spate nu părea să-l simtӑ. Mihail Prohorovici își expunea figura vântului parcă căutând o forță suficient de puternică și violentă pentru a-i pune în mișcare fluizii propriului corp.

Cei doi din față însă, începeau a da semne de neliniște. Comportamentul patronului era departe de orice au putut ei să vadă și să cunoască. Zahovailov era un tip care detesta excentricitățile de orice fel, dar la fel nu suporta ca subalternii să-i pună întrebări sau să-i acorde prea multe semne de grijă, fără a mai vorbi de cea mai mică formă de jenă sau amestec în treburile sale. De aceea șoferul cu bodyguardul nu prea știau ce să facă, aruncându-și priviri îngrijorate, dar fără a îndrăzni să intervină cumva.

Mihail Prohorovici continua să-și expună fața curentului de aer. Părul îi era vâlvoi și se zbătea în jocul aerului. Șocul dimineții după discuția cu politrucul părea să se fi estompat cumva și acum Zahovailov era concentrat, nu fără o oarecare mirare, asupra stării sale fizice și senzațiilor pur corporale. Niciodată până acum nu a simțit povara anilor. De pe la 40 de ani a început a duce un mod de viață echilibrat și fără excese. Piscină în fiecare miercuri, tenis – vinerea, în celelalte zile – câte o jumătate de oră de bicicletă de cameră... Rutină, muncă. Check-up medical integral anual. De două ori pe an – sejururi pe la stațiuni diverse și cu virtuți curative variate. Bătrânețea parcă nici nu era despre el... Parcă partea care-i era destinată se acumula într-un fel de cont specific de fidelitate an după an... Iar astăzi a sosit momentul decontării.

Dar la un moment dat, la o smucitură de aer, o foaie de hârtie din dosarele care-l acompaniau mereu pe Zahovailov în deplasările sale s-a desprins din teanc și, fâlfâind isteric, mai nu a zburat pe fereastră afară. Cu o mișcare fulgerătoare a brațului, Mihail Prohorovici a prins hârtia. Apoi a închis fereastra. Corpul său, și mai ales mintea, îi ieșeau din amorțeală.

- Dacӑ-i pensie, atunci pensie sӑ fie, a rostit. Nu-i nimic, trӑieşte lumea şi la pensie.

Apoi, văzând că mașina se deplasa relativ încet căci șoferul ținea totuși cont de geamul deschis, i se adresă acestuia:

- Mânӑ mai repede la oficiu. Alioşa ne aşteaptӑ. Și avem treabӑ.

Șoferul a zâmbit uşurat şi a apӑsat pedala acceleratorului.

Partea VI

Partea I

Partea II

Partea III

Relațiile cu adjunctul erau foarte clare. Era un manager perfect, știind din experiență care sunt limitele în luarea de decizii pe care nu le poate depăși. În rest se descurca exemplar în toate: de la chestii delicate cu politicieni și ONG-iști, până la relația cu cei mai răi bandiți. De afacerile curente nici nu mai zic. Cu timpul au ajuns la un nivel de complicitate într-atât de trainic, încât mai de-și mai dădeau binețe. Și de această dată au intrat direct în miezul subiectului, fără politețuri protocolare care însoțesc conversațiile telefonice:

- E aici un grup în frunte cu consilierul municipal Ivan Vacari care au blocat șantierul. A chemat și niște ONGiști și nu lasă băieții să lucreze. Au chemat și presa, mai în scurt, fac gălăgie. Cică atentăm la spații verzi și chestii din astea...

- Noi avem toate actele în regulă. Care spații verzi? Noi nu ne băgăm peste copaci. Și acolo, în tufișurile alea, în afară de drogați oricum nu e nimeni. Acolo-i gunoiște, nu pădure. Poliția ai alertat? Ce zice?

- Vacari are acoperire mai sus. Poliţia e de faţӑ, dar nu face nimic.

- Ce vrea, ai aflat?

- Da, dar nu ştiu dacӑ pot la telefon... Trimit prin Telegram?

- Nu trimite nimic. Acuş pornesc. Aşteaptӑ-mӑ.

Mihail Prohorovici a aruncat iritat telefonul la o parte. Apoi l-a luat din nou în mână și a chemat un taxi pentru aeroport. S-a ridicat și a început a-și face valiza. În acest moment ușa s-a deschis și soția intră în cameră.

- Ce sa întâmplat, Mişulicӑ? Pleci undeva?

- Trebuie sӑ mӑ întorc de urgenţӑ acasӑ, Irocika... Am ajuns şi eu sӑ am necazuri cu inamicii tӑi, scumpo.

- Cu care din ei? Cӑci eu am mai mulţi, îi rӑspunse Doamna Curechi zeflemitor.

- Cu Ivan Vacari, de la consiliu. A blocat şantierul de lângӑ tufişurile alea. Ţii minte, ziceam cӑ va trebui cumva amenajat locul, cӑci clienţilor n-o sӑ le placӑ cuibul ӑla de drogaţi şi alcoolici şi cӑ ni se va deprecia metrul pӑtrat din cauza lor... Mӑ duc sӑ rezolv. Nu ştiu încӑ dacӑ-i legat de tine, de politicӑ, ori e altceva la mijloc. Alioşca zice cӑ nu, cӑ-i altceva, dar te ţin la curent de îndatӑ ce ştiu şi eu mai multe.

- Ah, canalia! Ăsta e un mizerabil! Mucosul!

Cât timp Doamna Irina tuna şi fulgera, Mihail Prohorovici îşi cam apropiase de adunat valiza. Tocmai sunase şi taxiul cӑ a ajuns.

- Bun, hai Irocika, distreazӑ-te. Nu mӑ cӑuta. Te sun eu când rezolv.

- Ai grijӑ, Mişa. Vacari acesta poate fi mai periculos decât credem...

- Rezolvӑm noi, nu-i prima datӑ. Ce zici, dacӑ-i cade întâmplӑtor o cӑrӑmidӑ în ţeastӑ, nu vei regreta prea mult, nu? Ha-ha-ha... râsul i-a ieşit cam scremut...

- Nu îndruga prostii, Mişulicӑ... Am trecut noi de vârsta aia.

Mihail Prohorovici a sӑrutat-o pe ambii obraji şi a ieşit pe uşӑ afarӑ.

Land Rover-ul cu neschimbații șofer și bodyguard a venit să-l ia pe Mihal Prohorovici direct la trapa avionului. Lângă bodyguard îl aștepta și un grănicer, dar acesta din urmă abia de a reușit să aplice ștampila, că maşina o și pornea în trombă spre porțile orașului.

Zahovailov a mers direct la oficiu. Ei împărţeau cu vicele sӑu același spațiu aflându-și posturile de lucru la extremitățile unei mese masive și lungi care le servea în caz de necesitate și drept sală de reuniune, și drept masă pentru cinele luate la birou. Alexei îl aștepta cu telecomanda în mână. În fața unui scaun era o farfurie cu câteva tartine. Patru la număr: două cu cârnaț și două cu sprats. Alexei a așteptat până patronul a mâncat primele două tartine apoi a scos din mini-bar o sticlă de Divin și a turnat în două păhărele. Unul i l-a întins lui Mihail Prohorovici, iar altul l-a păstrat pentru el. Au ciocnit sec și au dat paharele peste cap. Zahovailov a terminat și celelalte douӑ tartine, iar Alexei a îmbucat cu o felie de lămâie dintr-o farfuriuță de pe aceeași masă.

Podaru a apӑsat un buton pe telecomandӑ, a pornit ecranul și imediat a început o înregistrare a unui reportaj difuzat anterior pe NasheTV, realizat, excepţional pentru acest canal, în română: în fața șantierului un grup de vreo 20 de persoane se țineau de mâini blocând accesul camioanelor care stăteau să intre în zona delimitatӑ de gardul dupӑ care se întrevedeau câteva excavatoare încremenite pe loc în loc sӑ sape de zor groapa pentru subsolul imobilului viitor - un nou bloc de apartamente. Se vedea doar un singur drapel roșu, dar cameramanul avea bine grijă să-l aibă mereu în cadru. În fața grupului Ivan Vacari dădea un interviu fâlfâind cu o hârtie care, chipurile, era o copie a autorizației de construcție: „A venit timpul să oprim fărădelegile în oraș! Cetățenii s-au săturat de hoți! Iată aveți aici dovada, semnătura vice-primarului în persoană! Cât se poate, oameni buni? Mă întreb și vă întreb: oare oamenii din acest cartier au fost consultați? Oare a fost consultată societatea civilă despre acest proiect? Și vreau să vă mai spun: noi aici nu facem politică, noi nu am venit de la partid, dar fiindcă suntem aproape de cetățeni și fiindcă dorim să-i ajutăm să-și apere scuarul de această construcție abuzivă. Vă spun, dacă aș fi fost eu primar, asemenea chestii nu s-ar fi întâmplat!”.

- Alioşa, daragoi, ai zis cӑ ştii ce vrea.

Erau primele cuvinte pe care şi le adresau de când a intrat.

- Da, am luat legӑtura cu omul lui de încredere, e unul din brigada lui Belâi. A zis cӑ vrea 5 apartamente în bloc.

Zahovailov a fӑcut ochii mari şi s-a uitat lung la Alexei.

- Nihuia sebe! Obosnui! (Mihail Prohorovici în momente de încordare maximӑ, trecea automat la o rusӑ suburbanӑ)

- Dacӑ nu acceptӑm, mâine scoate şi alţi ONG-işti la protest, iar apoi şi pensionarii Raiei Caruta. Dar atunci se va renegocia. Pretenţiile lui vor creşte.

- Care sunt soluţiile noastre?

- Nu ştiu, Mihal Prohorâci, e acoperit de sus. Ale noastre circuite nu funcţioneazӑ. Ce facem?

- Mai am eu o pistӑ. Mâine dimineaţa, la 7h00, ne regӑsim aici.

A doua zi Zahovailov nu a venit la birou la ora 7. Nu a venit nici la 8, nici la 9. A fost de negӑsit prima jumӑtate a zilei.

În fața șantierului mitingul crescuse cu câteva zeci de persoane. Apăruseră și niște tineri cu look de hipsteri, un fel de caricaturi de hippie, care băteau în tobe, tamburine, căldări de plastic și străchini. De această dată reportaje au fost difuzate și la alte televiziuni naționale precum JurnalierTV, TV878, iar o duduie tinerică, bine făcută și cu un decolteu pronunțat îi tot lua la întrebat pe manifestanți. Steagul roșu, chiar dacă nimerea mai rar în cadru, nu lipsea din decor. Apoteoza reportajelor televizate a fost discursul duduiei cu un accent teribil palatalizat: „Dupa cum vedeți, dragi telespactatori, oamenii sunt indignați, dar protestează pașnic. Cu toate acestea, poliția a venit numeroasă, gata să intervină, și am fost preîntâmpinați că vor fi foarte duri. De ce?! Ce vină au acești oameni?! Că-și apără drepturile?! Dreptul de a-și plimba copiii la umbra acestor arbori seculari și nu a blocurilor de beton?! Noi am încercat să sunăm la vice-primarul municipiului, dar nu l-am găsit. Dacă ne auziți, domnule vice-primar, vă rugăm să luați legătura cu noi, nu vă ascundeți. Și încă ceva: nicio televiziune controlată de holdingul oligarhilor nu a venit la protest, dar noi vom continuă să vă ținem informați! Rămâneți cu noi!”.

De aceastӑ datӑ Ivan Vacari nu a apӑrut în cadru.

Consilierul (V)

Consilierul (I)

În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.

Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...

La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!

S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.

Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.

Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.

Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.

Consilierul (III)