Sprijinită într-un toiag, o fiinţă care doar vag putea fi calificată de umană, stătea la răscrucea a două drumuri de ţară, în soarele pîrjolitor al lui cuptor. Această (di)formă bipedă ţinea în mîină o frînghie la extremitatea căreia se putea desluşi o altă vietate, nu mai puţin apocaliptică: flocoasă, neagră, cu coarne şi barbă, dar cu patru picioare. Această diferenţă a numărului de membre era, de fapt, unicul detaliu care mai permitea resituarea cuplului într-un cadru terestru, ansamblul decorului avînd alure de peizaj marţian - seceta transformase pajiştea într-un vast deşert de o nuanţă gri-ruginie.

Capra, căci fiinţa cu patru extremităţi era o capră, mătăhăia din cînd în cînd din cap, încercînd să scape de muşte şi aceste zvîcnituri erau unicile mişcări care perturbau imobilismul acestui decor sinistru.

Forma bipedă purta un cojoc miţos de o culoare murdară şi nedesluşită, o cuşmă de cîrlan roasă, încît nu-i mai desluşeai cîrlionţii originari, de sub care se vedeau nişte plete încîlcite care treceau într-un început de barbă de vreo două săptămîini şi nişte mustăţi îngălbenite de tutun pe o piele tăbăcită, neagră, cu riduri dese, creionate de praful încrustat în ele. Imposibil să spui ce vîrstă avea  - undeva între 40 şi 100 de ani... Avea o privire lividă, pierdută în spaţiu, figura îi era lipsită de cea mai mica emoţie. 

   Mă apropiam de această compoziţie umano-căprească şi, pe măsură ce avansam, eram cuprins de o nelinişte bizară, inexplicabilă, un soi de frică şi jenă launloc. Incongruitatea tabloului nu-mi dicta niciun scenariu de conduită. Etichetele rurale îmi păreau anacronice şi anaspaţiale. Inevitabil trebuia să trec prin faţa lui. Era prea tîrziu şi parcă nici nu aveam o cauză raţională de a nu-mi continua drumul...

-          Bună ziua la Niavoastre! Am zis odată ajuns în rînd cu el.

A dat abia perceptibil din cap, deşi am avut impresia că nu a mişcat nici un milimetru. Privirea îi rămînea fixată undeva în spatele meu de parcă nu ar fi întîlnit în persoana mea vreun obstacol demn de refocusare... Ar fi trebuit să-mi caut de-ale mele şi să-mi continui calea. Nu ştiu ce m-a făcut să-i adresez încă o întrebare... Faptul că mă ignora? La ce mi-ar servi să-mi impun prezenţa tocmai în faţa acestei arătări?

-          Mare secetă... Nu prea are ce paşte capra asta a matale...

A oftat adînc... Capra a dat din cap, de parcă ar fi încercat să intre şi ea în discuţie, confirmîndu-mi spusele.

-          Capra? Hmmm... Îi suflet ş-aista...

Abia acum, şi-a întors privirea spre mine, dar vorbele i-au precedat gestul, astfel încit am avut impresia că această reorientare a avut ceva asemănător cu mişcarea unei turele cu tunuri: o mişcare lentă, uniformă, şi iată-mă în linia tirului, în faţa a două obuze de calibru greu. Greu, foarte greu. Am simţit cum transpir şi această senzaţie a fost atît de intensă, încît am desluşit clar cum se scurge vlaga de-a lungul corpului.

Penibilă situaţie: nu puteam pleca acum, iar moşul tăcea şi mă scruta în continuare. Am început a mă căuta stîngaci şi disperat prin buzunare, am scos , în sfirşit, pachetul de Marlboro şi i-am întins o ţigară.

-          Nu... eu de-aéstea nu fumez...

Atît? Chiar nu vrea să mă ajute deloc... Ei, ce stă el aici? Ce vrea omul ăsta de la mine? Ce stă el în faţa mea, uite-aşa, de parcă i-aş fi dator cu ceva? Stai, de fapt, el stătea aici şi pînă a veni eu... Ce situaţie prosteasca. De ce m-am oprit?

Mi-am aprins o ţigară... Trebuia să leg cumva vorba, să continui cu un şir logic ceva... Parcă ziceam de secetă, de capră, de păscut... Ţigara a întrerupt continuitatea...

-          Matale eşti din sat, de-aici?

-          De-aici, de dincolo...

-          Lumea merge cu animalele pe sub pădure acum... Se mai găseşte cîte ceva de păscut... Ori la pîrău...

-          Da, merge. Lumea merge. Se tot duc... dacă mai au ce duce...

-          Da, nu prea au mai rămas animale prin sat.

-          Au plecat toţi... nu mai rămîn. Acum noi cu capra avem loc.

Am înghiţit în sec. Moşulică ăsta cu aluziile lui începea să mă irite. Că doar n-o să-mi pună în cîrcă pînă şi ăsta toate problemele naţionale? Încercai să deviez spre alte subiecte:

-          Matale aştepţi pe careva aici? Vezi, că autobuzul de la raion a trecut deja. Pîna mîine nu mai trece nimic.

-          Aştept... Eu demult aştept. Uite, ai venit tu...

-          Că doar nu mă aşteptai pe mine, nu?

-          Nu, nu te aşteptam... Dar ai venit. Ia dă-mi o ţigară din acelea de-ale tale.

-          Păi ziceai că din aéstea nu fumezi? spusei oarecum în bataie de joc, dar, desigur i-am întins un Marlboro, uşurat oarecum de această turnură situaţională.

Dacă s-a ajuns pînă aici, apoi se putea lega şi capăt de vorbă ceva mai lumească şi mai închegată. Moşul a luat ţigara, de pe undeva din interiorul sumanului a scos o cutie de chibrituri şi, printr-un gest de fumător înveterat care poate aprinde o ţigară pe orice vijelie, a aprins ţigara de la chibrit în căuşul palmelor. A tras un fum, apoi... a întins ţigara aprinsă caprei. Capra a luat ţigara cu buzele-i proeminente, a tras şi ea un fum, apoi, continuîng să rumege ceva, s-a aşezat pe cur, plimbînd, prin simpla miscare a buzelor, ţigara de la un colţ al... gurii(?) ... la altul şi scoţind clăbuci de fum cu plăcerea contemplativă a unui fumător privat de viciu de cîteva zile.

-          Chiar mă întrebam dacă ai să te gîndeşti şi la mine, boşorog bătrîn ce eşti.

-          Tu să taci, că sperii lumea.

Insolaţie! La sigur era un început de insolaţie! Trebuia s-o rup din loc imediat! Să caut umbră, să caut o fîntînă...

-          Să mă ierţi, om bun, dar capra asta a mea nu prea-i şcolită...

-          Hai, las-o-ncolo cu şcolile tale, adică nu tot tu mi-ai întins ţigara? Crezi că o capră ce fumează e mai puţin şocant pentru acest distins domn? Ia uite, că l-ai băgat în boale, nu mai ştie ce-i cu el.

Capra a scos un mecheit savuros şi şi-a dat... piciorul (?) peste picior într-un gest obscen cinematografic.

-          Ce te uiţi aşa holbat la mine? N-ai mai văzut o capră? Dumneata să-ti cauţi de-ale tale, lumeşti. Te asigur că, dacă cauţi atent, vei găsi lucruri şi mai trăsnite printre oameni. Hai, mă, de-aici, că nu mai trece ea nici astăzi.

-          Închide-ţi fleanca, dobitocule! Se răsti bătrînul la lighioaie. Mi-ai mîncat zilele... că de tine s-o fi ferit, d-aia şi nu vine.

Pe obrazul bătrînului crispat de durere am întrezărit o lacrimă... dar nu mai eram sigur de ce vedeam. Capra parca s-a dezlănţuit:

-          De mine?! Tu chiar crezi ce spui?! Bă, neghiobule, ea nu trece aşa, cînd vrei tu. Ea este o persoană extrem de ocupată şi solicitată. Ce să caute pe-aici, ai? Tu priveşte în jur! Ce vezi? De dimineaţă stăm aici şi necăjitul ăsta e primul om pe care-l întîlnim. Tu de legea cererei şi ofertei ai auzit? Nu i-au mai rămas clienţi pe-aici! Gata! Tu în sat ai fost? Cu cine să stea ea de vorbă acolo? Cu de-alde tine? Bă, tîmpitule: lumea cu scaun la cap demult a şters-o de pe-aici! Numai tu stai şi-aştepţi. Dacă nu eram eu capră, e-he-he! Cere mai bine de la Domnu’ ăsta vreo 10-20 de lei, că nu mai ai băutură acasă şi urneşte-te odată, că se-nchide magazinul!

M-am auzit rostind:

-          Mă iertaţi, dar nu am bani cu mine...

Forma bipedă, s-a întors brusc, şi a pornit în direcţia diametral opusă satului, direct prin cîmpia vlăguită. Capra a sărit în patru...labe(?), a scuipat chiştocul în colbul drumului şi a pornit alături de el, bombănind ceva în continuu... Cuplul se îndepărta rapid, ridicînd şi lăsînd în urmă la fiecare din paşi cîte un mic nor de praf. 

Soarele era sus, se topise şi curgea peste pămînt.

A fost odată ca niciodată un popă. Avea sutană. Neagră. Nu-i deloc roşie (decît puţin –puţin şi doar dosala).

Este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe PR pentru… adică nu, împotriva. Puţin contează împotriva cui din moment ce este popă. El luptă. Face zel.

Şi are şi « spodvizhnici » ! Căci nu se mai poate străbate de atîta homosexualitate. În special în occident. Acolo unde fraţii noştri de … (eram să zic de sînge, dar de fapt sînt fraţi întru organul care este umplut de sînge ori de cîte ori… lupţi), acolo unde sărmanii hetero sînt reduşi la clandestinitate.

Iată un apel întru susţinerea acestei lupte, înregistrat la opaiţul buncherului, de teamă să nu dea toţi acei netrebnici peste noi ca să ne discrimineze...

No pasaran, tovarăşi !  

Ȋn copilaria fiecărui din noi există momente de o intensitate emoţională extremă care lasă o amprentă indelebilă pentru întreaga viaţă. Paroxismul emoţianal are efectul unui flash care deseori eclipsează memoriile despre cursul normal al evenimentelor din proximitatea temporală imediată. Rămînem marcaţi de aceste accidente afective care ne fasonează, într-un mod quasi determinist, personalitatea şi acţiunile, aspiraţiile, căsnicia, felul de a educa copiii etc., etc. 

Povestea dată se întîmpla demult... foarte demult. Cam pe atunci cînd îngerii şi heruvimii au fost plecaţi în vacanţă, interimul fiind asigurat de un tip pe nume Volodia Ulianov, care într-atît de bine se ispravea cu misiunea dată, încît fiecare pici se simţea obligat (şi asta nu e doar o figură de stil) să-i poarte chipul în piept. Aceasta armată de podvijnici şi posluşnici se chema „octombrei” şi să ştiţi că nu exagerez deloc, căci se făceau şi adevărate parade militare care se chemau vajnic „smotr oktiabriatskikh voisk” la care am participat activ în calitate de „comandant de detaşament”.

Astăzi imaginea unor copii de 7-8 ani defilînd la pas sub zbieratul disperat „levoi, levoi, raz-dva-tri!” al unui pici de aceeaşi vîrstă pare fantasmagoric... Pe atunci însă...

Cam pe atunci se întîmpla şi povestea dată... trebuia să fi avut vre-o 8 ani, căci pioner am devenit în clasa 3-a, deci nu putea să se întîmple decît în vacanţa lui 1984 sau 1985.

Va să zică, după cum spuneam, eram octombrel şi mîndru nevoie mare de înalta răspundere şi misiune pe care ne-o acorda namestnicul îngerilor născut în april de pe steluţa din piept.

Era o zi de vară. Eram la bunei în vacanţă şi se întîmplase ca bunelul tocmai să prăşească la buruiene pe alături de o grămadă de lut de lîngă gard, adus de el pentru a mai murui pereţii saraiului din lampaci şi prin care săpasem o adevărată reţea de galerii, grămada devenind terenul meu preferat de joc din acele zile. Grămada de lut a rămas acolo înca mulţi ani după aceea. Probabil îl împrăştiasem bine de nu se mai avea ce alege din ea. Ori poate nu s-a încumetat bunicul să-mi strice mîndreţea de creaţie arhitecturală? Atîta ştiu: saraiul a fost muruit cu alt lut, nu cu acel din grămadă.

Eu - prin lut, bunelul – cu sapa prin grădină. Nu mai ţin minte prin ce minuni, probabil m-a întrebat tătuca ce am mai învăţat pe la şcoală, dar ştiu că am început la un moment dat a-l cicăli cu prostologiile mele octombriceşti: cică ne-o învăţat la şcoală că Dumnezeu nu există, că nu e bine să mergi la biserică, că doar oamenii înapoiaţi îşi mai fac cruce în era cînd cosmosul este deja cucerit şi trimitem rachete pînă la Luna şi pînă la Marte, şi pînă la Soare (dar le trimitem noaptea să nu se topeasca) etc., etc., etc. Bunelul asculta răbdător. Eu, pornit într-un avînt evangelizator (hic) înflăcărat aşteptam o altă reacţie: pocăinţă, recunoaşterea greşelilor şi promisiuni de a „nu mai face mai mult”... ori măcar nişte încercări de a mă „pune la loc” ca pe un mucos ce eram... Nimic. Ȋn apogeul discursului mesianico-antihrist am terminat cu întrebarea absolut legitimă, ţinînd cont de argumentele zdrobitoare pe care le adusei: „DE CE? DE CE, TĂTUCĂ, ȊȚI FACI CRUCE?”

................................................................

Scena ce a urmat îmi stă şi azi în faţa ochilor:

Bunelul a stat din prăşit. S-a rezemat de sapă. M-a privit luuuung cu un zîmbet blajin şi cu o privire de o seninătate atît de profundă încît mi s-au înecat toţi michiduţii în ea... După o pauză care mi s-a părut atunci interminabilă a rostit împăciuitor:

„Apoi, dragu tatei... tu eşti băiat deştept la tătuca. Ce pot eu să-ţi spun? Ai să creşti mare ş-ai să-nţelegi...”

Atît. Nu ştiu ce anume şi-a făcut efectul... Ȋnflăcărarea mea iniţială? Reacţia blajină a bunelului? Seninătatea şi intensitatea cu care m-a privit?

Sau faptul că la momentul respectiv, eu, care credeam că sînt depozitarul adevărului sacru încununat cu steluţă roşie, am descoperit că există ceva, un mare mister, la care încă nu am acces, din nu mai ştiu eu care motive? Eu, care citisem deja mai toată biblioteca de beletristică de acasă (mi-au scăpat doar cărţile tehnice despre proprietăţile metalelor şi enciclopediile medicale ale părinţilor), am desluşit clar o durere imensă şi ceva pentru care se considera, pe bună dreptate, că încă nu eram suficient de „copt”. Probabil anume această subapreciere m-a indignat cel mai mult atunci, deşi... altfel nu se putea.

Povara era prea grea pentru un mucos cu simptome alarmante de „pavlico-morozovită” precoce...

Din această zi a început convalescenţa mea.

CE? CE TREBUIA SĂ ȊNȚELEG? Ȋntrebare de care nu am scăpat nici astăzi...

Bunelul a plecat în lumea celor drepţi, măcinat de un cancer, în 1988. Nu a avut timp să-mi aducă nicio frîntură din răspuns. De la bunica am reuşit să reconstitui cîteva elemente din acest puzzle misterios, dar s-a stins şi ea nu mult după aceea. Mama a venit şi ea cu ceva explicaţii mai tîrziu. Am aflat multe: despre viaţa „la români”, despre evacuarea din 1940, despre dezertare şi cum se traversa Prutul, despre lagăre de concentrare la unii şi apoi la ceilalţi, despre evadare, despre partizanii roşii şi italienii din armata lui Mussolini, despre foamete, despre tehnologia ţesutului de lăicere din petici, despre călătoriile la braţ cu moartea pînă la Lviv, despre buruienile comestibile, despre „upolnomocenyi” de la Rîşcani şi „rivolveru” său, despre colectevizare, despre colhoz şi trudozile la „tiutiun”...

Vă spun doar ce am înţeles pînă acum: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci TITANI !!! Pe care se mai ţine ce a mai rămas din noi. Şi daca nu se mai ţine mare lucru este fiindcă ei au plecat... Şi fiindcă îi abandonăm uitării...

Vă mai spun un alt lucru pe care l-am înţeles: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci IUBIRE! Căci numai aşa au putut supravieţui. Şi din această iubire am ieşit şi eu... Cîtă IUBIRE au avut ei ajunge să inunzi Universul !!! Păcat că robinetul a intrat pe mîinile noastre.

Dar cine ştie? Poate vom creşte într-o zi mari şi vom înţelege.

Ȋn imagine: bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc, fotografiat de tata.

“Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de El. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată‚ ce a fost botezat, Isus a ieșit afară‚ din apă. Și în clipa aceea cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”

Matei 3:13-17.

Astă vară am fost protagonistul unei farse extraordinare (pentru mine, cel puţin). Extraordinară prin absurditatea şi violenţa ei. Toată tragicomedia asta se chiamă „botez”. Sîntem departe, în timp şi spaţiu, de clasicism, dar totuşi să incercăm să respectăm unitatea temporala şi spaţială, în măsura aleatorie a posibilului, condiţionat de acest teatru al absurdului: respectiva poveste a avut loc la Bălţi, la Catedrala Sfinților Împărați Constantin și Elena, a durat cam o oră şi a adunat vre-o 20 de personaje.

Personal, stimate cititor, sînt adeptul unui concept lingvistic simplu şi oarecum... biblic, care spune că limbajul este material. Fiecare cuvînt îşi poartă povara sa semantică. Cu toate consecinţele şi implicările ulterioare posibile. Se zice că de la cuvînt a început totul.

În povestea dată cuvîntul a fost pus de starostele bisericii care ne-a anunţat din start price-list-ul:

-          750 lei: botezul propriu-zis (cu un discount eventual de 250 de lei pentru un botez en gros)

-          250 lei: contribuţia naşilor

-          40 lei: per pereche de cumetri (să zicem că e un botez modest şi ne limităm la 10 perechi. Obţinem suma de 400 lei)

-          100 lei: certificatul de botez

-          10 lei: o lumînare (nu am înţeles rostul ei, vîndută post eveniment, în plus la cele 10 lumînări pentru fiecare pereche de cumetri şi care, iată forţa marketingului, intră în preţul la cei 40 de lei)

-          18 lei: preţul la o sticlă de untdelemn

-          40 lei: preţul la o sticlă de vin roşu de calitate medie

-          80 lei: preţul a doi colaci

-          120 lei: preţul a trei prosoape.

-          TOTAL: 1768 lei

Să nu uităm şi apelul la contribuţie pentru „reparaţia bisericii”, lansat de către preot pe final, la care fiecare din prezenti s-a simţit obligat să răspundă. Nu ştiu cît anume au pus „sub Evanghelie” fiecare din cumetri, dar să zicem ca ar fi cîte 10 lei (modest, nu?). Deci, mai adăugăm 100 şi avem 1868 de lei pe final.

Acum, stimate cititor, dacă ai crezut că tot ce spun mai spus ţine de violenţă, ţin să precizez: nu, nu este. Ține de absurditate. A posteriori am fost impresionat de dibăcia construcţiei ofertei: extraordinare din punct de vedere comercial. Costul produsului a fost cu mare dexteritate distribuit tuturor participanţilor la tranzacţie pentru a maximiza valoarea lui.

Dar fiindcă tot am pomenit de povara semantică şi materialitatea cuvîntului, îmi revine şi responsabilitatea de a explica şi partea cu violenţa. Cum poate fi calificat altfel un rit în care copilul este rupt de la părinţi? Nu pot califica altfel un rit în care mama copilului este interzisă decît drept „barbarism păgîn”. Nu pot califica altfel un rit în care părinţilor li se interzice să vină în ajutor copilului speriat şi urlînd disperat decît „extrem de violent”. Şi cum pot fi împăcat eu, tatăl copilului, dacă unicul sentiment cu care am rămas după „ceremonie” este acela de a-mi fi trădat şi abandonat sîngele din sîngele meu, fie şi pentru o singură oră?...

“Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

La ieşire din catedrală mi-a atras atenţia o construcţie-monstru de vre-o trei etaje, chiar în curtea bisericii, în plină înălţare. O fi ăsta lăcaşul preotului? Ori lăcaşul Domnului? Ori, mai degrabă, lăcaşul Domnului Preot? Dumnezeu cu el. Fiecare cu păcatele sale...

Mă întreb: Oare cîţi bani i-a cerut Ioan lui Isus pentru porumbel? Ce ziceţi? A fost mai mult sau mai puţin decît 30 de arginţi?

Moş Iacob era din acei oameni cu care nu era chip să stai la masă. De aşezat - te aşezai, de petrecut – petreceai, pînă la urmă te dureau şi fălcile, numai că nu prea apucai să morsoci ceva. Şi rari erau acei meseni care reuşeau să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Eeeel! El era de vină – Moş Iacob! Aşa ţi le-nşira şi ţi le potrivea, încît nu te mai încăpeau băierele de-atîta rîs, nu că să mai înghiţi ceva! D-apoi ce se mai ţineau copiii din urma lui! E-he! de cîte ori au fost ei trimişi la şleah să strîngă bomboane din „camionul răsturnat” devale la pod! 

În acea zi de august Moş Iacob ieşi pe la o amiază din ogradă şi, cătinel - cătinel, s-a pornit spre grădina colhozului. La fel cum se ducea în fiecare zi. Căci era paznic. Toată viaţa a lucrat  la colhoz pe deal ca un catîr şi acum, cînd nu mai avea puteri, l-au pus paznic. Şi ar merita poate să stea la pensie acasă, dar parcă se putea? Cum să te pui cu colhozul? Nu-i vorbă, s-au trecut anii cînd te ridicau şi te trimiteau în siberii, dar cu nebunii nu te pui... Ținea el bine minte... Uite-aşa a ajuns Moş Iacob paznic. Dar las-că tot nu era rău: şi-a făcut o colibă care-i ţinea umbră de soare şi dos de ploaie, putea chiar să se-ntindă să mai aţipească pe paiele moi şi mereu proaspete, mai venea din cînd în cînd cîte-un băieţandru să-i mai ceară cîte-un tiutiun şi să-i asculte pătărăniile... De-ar mai avea şi vre-o 20 de ani mai puţin!

Abia ajuns la colibă, zărise un nor de colb văratic coborînd din celălalt deal şi un huruit de „Pobedă”. Nu putea fi decît Cumpătă. Numai el îmbla cu „Pobeda” pe dealuri ziua-n amiaza mare... Mai des, însă, îl vedeai cu bricica, căci aşa făcea mai puţină gălăgie şi nu se-auzea venind de departe. „Hai că-i bun, bine c-am ajuns ş-are să mă prindă aista de faţă”, i-a fulgerat lui Iacob prin minte. „Aista”, pe care satul l-a poreclit „Cumpătă” (unul Dumnezeu ştie de ce) era un fel de brigadir la colhoz, dar nu unul de rînd. Pe semne, avea el gradul lui pe undeva prin alte cărţi, căci se temea de el pînă şi prisidateliu... Cîinos om, negru pînă şi la ceriul gurii... Pe cîţi sărmani oameni nu i-a băgat la miliţie! De prindea pe careva pe deal cu ceva în torbă – gata: se pomenea ţăranul cu miliţianul la poartă. Îţi făcea opisi la gospodărie şi noroc dacă scăpai numai cu o confiscare.

Azi, însă, Cumpătă era cu altă treabă. Nu era cu pînditul, căci „Pobeda” nu-l putea feri de ochii şi urechile lumii. Poate cu proverca lucrătorilor... naiba să-l ştie. De asta şi era mulţumit Moş Iacob că a ajuns la timp la faţa locului.

Taman se gîndea cum să se pună el aşa ca să-l vadă Cumpătă mai bine din maşină, dar, în acelaşi timp, să se prefacă a avea de treabă pe lîngă colibă, poate nu s-a opri şi-a trece pe-alături...Dar nu, s-a oprit totuşi... Pînă l-a ajuns şi depăşit norul de praf, a dovedit să iasă şi chiar să deschidă şi portbagajul. Vrăjmaş de iute om... A plonjat în măruntaiele maşinii şi a ieşit de acolo cu cîte un tobultoc în fiecare mîină. Vrăjmaş de voinic om... Hodinit. A mers repede la colibă şi i-a lăsat acolo, după care a revenit, a deschis uşa salonului şi a mai scos doi saci. Le-a făcut şi lor loc în coliba lui Moş Iacob. Vrăjmaş de energic om... Gospodăros. Abia acum s-a făcut a-l vedea pe Iacob.

-          - Auzi, Moş Iacob? Vezi, cată de sacii iştia. Ai grijă. Eu am să trec mai în seară să-i iau. Mai am treabă pe ogor.

Trosc! Pliosc! Hrrrrr! şi dus a fost. Nici „bună ziua”, nici „badaprostie”. Moş Iacob a intrat în colibă. Sacii erau aruncaţi direct pe salteua lui improvizată din paie, adunată şi potrivită cu atîta drag. Erau cu ceapă. Şi l-a apucat pe Moş Iacob o ciudăăăă... pînă la lacrimi. Un ţîncan, un ticălos! Paiele, macar paiele să-i lase-n pace! Adică pe alţii îi băga la puşcărie pentru cîţiva ştiuleţi de păpuşoi, da el fură cu sacii!? Şi dacă să stai şi să te gîndeşti, ceapa asta poate e ceapă din ceapa lui, din aceea pe care i-au luat-o la colhoz la colectivizare! Şi cîtă sudoare a lăsat el pe dealurile astea, cît frig au mîncat încheieturile lui toamnele pe deal... De-a cui pomană?

Nu! De data asta chiar nu se poate! Las-că-i arăt eu! Las-că... Crezi că ieşti mai hîtru???

************

Cam pe la chindii, hop şi „Pobeda” de după deal. Cumpătă coboară din maşină grăbit, intră în colibă şi...

-          - Moş Iacob, da unde-s sacii?...

-      - Iaaca sacii, răspunde Moş Iacob a lehamite şi cam mirat, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic şi, în genere, el prima dată vedea saci în colibă.

-          - Apu... nu erau patru?

-          - Paaatru erau...

-          - Şi doi unde-s?

-          - Iaaca doi...

-          - Da ceilalţi doi?

-          - Iaaca doi, tovarăş brigadiri.

-          - Păi erau patru!

-          - Paatru erau...

-          - Şi doi unde-s!!!???

-          - Iaaaca doi...

Cumpătă sărise definitiv de pe fix... Îşi pierdea cumpătul.  Se făcuse roşu ca un rac fiert şi vinele i se-ngroşase şi-i pulsau ameninţător pe gît... Incongruitatea situaţiei îl depăşea. Nonşalanţa şi calmul flegmatic al lui Iacob îl lăsau perplex ş-apoi nici nu prea avea ce-i reproşa la o adică: doi saci furaţi din sacii furaţi?

-          - Moş Iacob, să nu-mi îmbli cu de-a estea! Unde-s doi saci!?

-          - Iaaca doi...

-          - Şi eu cîţi ţi-am lăsat!?

-          - Paatru...

-          - Şi-acum cîţi îs!?

-          - Dooi...

-          - Şi unde-s ceilalţi doi!???

-          - Iaaca doi...

Cumpătă a înţeles c-a rămas prost.

-         - Tu-ţi poama mătii de chiabur împuţit!!! Să ştii că te coc eu în altă parte! Las-că nu-mi scapi tu mie!!!

A zmuls cei doi saci de la pămînt, i-a trîntit pe bacheta din spate, a urcat bombănind la volan, şi „Pobeda” a rupt-o din loc, lăsîndu-l pe Moş Iacob zîmbind maliţios în faţa colibei.

-          - Du-te, du-te... Dute-ar... Ptfuuu... Nici urmă să nu-ţi rămînă...

************

A rămas, Moş Iacob, le-a rămas înca urma... Au trecut cu „Pobeda” peste minţile noastre şi au cam nivelat din curcumvulaţiuni... Dar las-că...

************

Povestea cu sacii e o anecdotă veche de familie pe care am auzit-o de la mama. Pe Moş Iacob Ştefăneţ, fratele lui Chirică Ştefăneţ, străbunelul meu, nu l-am cunoscut. Îl cunosc însă pe feciorul său, Toadere Ştefăneţ cu care nu-i chip să stai la masă. De aşezat - te aşezi, de petrecut - te petreci, pînă la urmă te dor şi fălcile, numai că nu prea apuci să morsoci ceva. Şi rari sînt acei meseni care reuşesc să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Cu băiatul lui Toadere, Sergiu Ştefăneţ, am învăţat într-o clasă. La Bălţi. Ca să vezi, hazardul: eu şi cu moşu-meu – într-o clasă! Pe Andrei Ştefăneţ, celălalt fecior al lui Toadere şi nepot de-al lui Moş Iacob, îl cunoaşteţi poate şi Domniile Voastre. Dacă nu, vedeţi mai jos, şi ţineţi-vă bine fălcile!