Există poveri cu care nu că ar fi complicat să trăiești, dar de la care, de la simplul efort de a le conștientiza, te apucă damblaua…

Cum e se trăiești conștient de faptul că însăși existența ta, fără vreo referință la conținutul ei, ci simplul fapt că exiști în carne și oase, ține de miracol? Și nu vorbim aici despre minunea facerii, misterul vieții, dragoste ori alte banalități romantice (valabile și ele, bineînțeles), dar despre înțelegerea clară că, matematic vorbind, probabilitatea de a te fi născut a fost una infim de mică? Nu mă refer aici la considerente de ordin filozofic sau statistici cosmogonice, căci da, și aici am putea spune că, statistic vorbind, apariția vieții pe Pământ ține de miracol, ci la destinul foarte și foarte concret al unor persoane care s-au dovedit a fi buneii mei...

Ceea ce am aflat eu despre viața lor, treptat, an după an, crescând odată cu această poveste, reconstituind acest puzzle al evenimentelor destul de întortocheat și încâlcit, mă îngrozește și-mi face să mi se zbârlească pielea. Mă trec fiori de fiecare dată când mă gândesc la ei. Iată și acum... Scriind aceste rânduri...

Faptul că au scăpat vii din deceniul 1940 – ’50 este o eroare statistică... Și deci eu, respectiv, sunt o eroare statistică?... În acel deceniu buneii mei au avut atâtea ocazii de a muri... Nu, moartea nu le dădea târcoale. Ea pur şi simplu trăia la ei în tindă.

Știu pertinent că povestea mea nu este unică... Știu că mulți, foarte mulți, ar avea de povestit istorii asemănătoare... Probabil toți suntem niște scăpați. Din acei care s-au strecurat printre crăpături... Disfuncţionări de proces... Erori statistice... Şi, dacă nu vom avea capacitatea de a face un travaliu introspectiv, individual, în primul rând, iar mai apoi şi colectiv, pentru a ne reconstitui în ceva unitar, întreg şi continuu din nou, aşa şi vom rămâne o eroare statistică, ceea ce şi suntem pentru moment.

Ce sunt eu? Cărui înger îi datorez faptul că respir? Cui sunt dator? Şi poate cea mai grea întrebare: cum să mă răsplătesc?

Nu-mi vor ajunge rânduri aici pentru a vă depăna chiar și puținul din ceea ce știu despre povestea buneilor mei. Multe, din păcate, au rămas ascunse și uitate... Mă rog să-mi ajungă curaj, har și zile să le înșir pe „hârtie” povestea în întregime, barem pentru ai mei copii. Să nu uite.

1940, Anexarea Basarabiei: Bunelul era cavalerist în armata română (mobilizat în 1939). Unitatea sa era în celălalt capăt de regat, la Craiova. La Nicoreni, în Basarabia, îi rămânea tânăra soție cu primul lor copil, un prunc încă. Bunelul dezertează (cu ajutorul unui ofițer, ordonanța căruia era și căruia nu-i știu numele, dar îmi permit să-l omagiez măcar prin această cale. Ştiu: undeva, unde totul e scris și luat la socoteală, se va ține cont și de asta, altfel nu se poate), parcurge toată țara (avea scrisoare de trecere cu o misiune fictivă de la ofițer) și trece Prutul înot... Dar ar fi putut să nu o facă... Şi cum de nu l-au împușcat grănicerii roșii?... Bunica îmi spunea că tătuca se temea cel mai tare să nu-l dea de gol calul pe care a trebuit să-l lase și care, simțindu-se abandonat, alerga și necheza pe celălalt mal.

1941, Prima perioadă de ocupaţie sovietică: Nu ştiu mare lucru despre acest an. Ştiu doar că a stat mult ascuns. Unde, cum, habar n-am... El, cavalerist român, ţintă ideală pentru NKVD-işti... Bunica, considerată văduvă tânără cu sugaci, nu a fost ridicată în 41...

1941, Ofensiva germano-română: A crezut că a scăpat. Degeaba. Considerat dezertor, a fost arestat de administraţia română şi trimis la un lagăr de concentrare, la Bălţi. Lagăr nazist. Din acelea despre care ştim din filme... Unde se murea industrial. Din acest lagăr a fost scos de un consătean, angajat civil în personalul lagărului. Acesta l-a recunoscut printre prizonieri şi a mers la comendant (un neamţ) şi l-a rugat să-l lase să iasă. Ar fi putut să n-o facă. Să-i fie frică... Argumentul folosit de acesta din urmă este şi el tragic în esenţa sa: „De ce să-l ţineţi? Că el e ţăran de-al nostru, nu-i nici evreu, nici comunist”... Un ofiţer SS, bine încălţat ideologic, nu putea rămâne insensibil în faţa acestor argumente imbatabile, a căzut de acord, dar ordnung rămâne ordnung. Tătuca a fost lăsat să iasă, dar nu şi eliberat. Rămânea oficial prizonier, dar printre personalul ce deservea lagărul în calitate de tâmplar. Cu drept (din mărinimia comendantului) de a pleca din când în când acasă. Bunica făcea regulat naveta cu căruţa.

1944, Partizanii roşii: Frontul se întorcea. Într-o noapte, partizani roşii au intrat în casa buneilor. Au cerut de mâncare, de băut. Au mâncat, au băut. Au băut mult. După aia au vrut continuarea banchetului. Nevastă tânără... Bunelul a prins câte ceva ruseşte (da, ei vorbeau ruseşte...) cât a fost la lagăr. A înţeles ce puneau la cale. A trimis-o pe furiş pe bunica în sat să se-ascundă. Bunelul a fost bătut rău. Au vrut să-l împuşte, dar tătuca i-a speriat cu soldaţii italieni, „cartiruiţi” în sarai, care ar fi putut auzi împuşcătura. S-au speriat. A scăpat. Puteau şi să nu-l creadă...

Lagăr la sovietici: Apoi a venit armata roşie. Şi bunelul a fost arestat. Cavalerist român, lucrător la lagăr, deci colaborator. Trimis pe frontul de Vest (pe undeva prin Polonia) să sape fortificaţii pentru armată. De acolo a fugit cumpărându-şi libertatea cu o bucată de pâine adunată din părticele puse de o parte din raţionamentul scund zilnic. Soldatul sovietic (un amărât şi flămând şi acela) a luat bucata de pâine, i-a deschis poarta şi i-a zis, râzând:„Du-te!” Cum o fi ajuns acasă?...

1946, Foametea: Au supravieţuit. Bunelul a reuşit să ascundă ceva pâine. Cum anume, e o poveste aparte... Dar era puţină. Bunica făcea lăicere din petici pe care tătuca le ducea la Lviv să le schimbe pe cartofi. Pare banal, dar după ce am citit cum se făceau acele călătorii, am mai crezut într-o minune... Plecau în grupuri. Sunt şi din acei care nu s-au întors. În 1947, din cojile (le curăţa mai gros, păstrând ochiurile) acelor cartofi, tătuca a strâns de pe deal aproape o căruţă! Din seminţa lor am mâncat până şi eu...

„Upolnomocenî” de la Râşcani: Fiind unul din puţinii care ştiau ceva rusă în sat, bunelul a fost „rechiziţionat” în detaşamentul care strângea pâinea de la ţărani. Oamenii veneau la el noaptea să se înţeleagă. Îi spuneau tătucăi unde au ascuns pâinea pe care nu trebuia s-o găsească şi unde au dosit câte ceva special pentru a fi găsită. Şi el găsea ce era de găsit şi nu găsea ce nu era de găsit (Despre strategiile de supravieţuire a scris şi Igor Caşu în „Duşmanul de clasă”). Dar comisarul a zăpsit că ceva nu-i în regulă şi a vrut să-l împuşte. Bunica îmi povestea spaima pe care a tras-o când acela i-a pus „livorverul” la tâmplă... Dar nu l-a împuşcat... Ce l-o fi oprit?... Eu multă vreme nu am putut înţelege de ce de mine, puştan fiind, nu se lega nimeni în sat, deşi pe ceilalţi baieţi din mahala, ori din acei streini, dacă-i prindeau prin alte părti ale satului, puteau şi să-i scarmăne niţel. Or eu cutreieram cu bicicleta toate văile Nicorenilor! Dar dacă mă oprea cineva (s-a întâmplat nu o dată) şi mă întreba de-a cui sunt, îi ziceam că sunt nepotul lui Ştefan Ilaşciuc. „Aaa, badea Ştefan de devale! Dacă ai probleme cu cineva să le spui de mine.” Asta până şi după 40 de ani!...

1949, Deportări: Pentru operaţiunea de deportare masivă din acel an erau şi ai mei în liste, deşi au dat la kolhoz absolut totul din casă şi de pe lângă casă, pâna şi peretarii, anume de teamă să nu fie ridicaţi. Dar bunelul a aflat înainte de a veni armata că erau în liste şi au fugit. Au stat cam trei săptămâni ascunşi prin râpi. După asta s-au întors acasă şi nu i-a mai căutat nimeni. Probabil s-a împlinit planul...

Apoi vremurile s-au mai cuminţit. Iar în 1950 s-a născut mama... 

Aici, de îndată ce intri, se vorbeşte foarte încet. Chiar mai încet. Se zâmbeşte oricui îl întâlneşti din neputinţă de a-l îmbrăţişa. Este unicul loc unde excesul de politeţe nu pare nici făţarnic, nici exagerat...

Choses qui ne valent pas la peine d’être faites :

Sauter par la fenêtre

Crier à la bibliothèque

Dire des gros mots

Tuer des gens

(Raouf)

Aici culoarele sunt inundate de o lumină albă orbitoare şi niciun bec nu este ars, niciunul nu clipoceşte. Cărţi, jucării, un acvariu cu peşti lucitori, un pian, câteva triciclete. Un Babyfoot. Un punching ball şi mănuşi de box în hol… De-a lungul culoarului, pe pereţi, sunt afişate desenele copiilor. O placă protectoare din lemn ornamentat cu reproducţii fanteziste de animale lungeşte pereţii. Sală de baie « mare »… Sală de duş. O mică ospătărie… Instalaţie cu apă potabilă. Robinete cu produse dezinfectante pentru maîni. Aici totul este curat, totul funcţionează la perfecţie, pâna şi revistele din sala de aşteptare sunt aranjate la milimetru. Aici orice imperfecţiune este un început de înfrângere…

Si j’étais une arme, je serais un arc

Si j’étais un endroit, je serais un champ de bataille

Si j’étais une devise, je serai « Lentement mais sûrement »

(Samuel)

Apoi urmează saloanele individuale. Fiecare îşi are numele său: Cannelle, Zéphyr, Bohème… Pe fiecare uşă mai stă câte un mic cadru stilizat şi personalizat, cu Mickey, cu Cars, cu Mica Sirenă, pe care scrie câte un nume.

Je me souviens de Ronald Mc Donald, le clown du Macdo

Je me souviens du premier livre que j’ai lu

Je me souviens des attentats aux Etats-Unis, sur les tours jumelles

Je me souviens du prénom de ma maîtresse en petite section

Je me souviens de tous les épisodes de Dragon Ball Z

Je me souviens du premier portable que j’ai acheté

Je me souviens de la première que j’ai mangé à la cantine

(Doriane)

Aici e altă dimensiune. Aici nu se trăieşte, aici se luptă pentru viaţă. Aici viaţa nu este o noţiune abstractă, ceva care durează de la naştere şi până când a da Domnul, aici viaţa nu-i legată cu aţă ci curge prin tuburi de perfuziuni şi oxigen. Aici ea se măsoară în unităţi precise şi este monitorizată cu stricteţe. Aici viaţa este redusă la probabilităţi. Şi mulţimea de aparate ce stau peste tot nu au decât o singură menire: s-o scoată din grila numărătorii. Aici nu există hazard, nu există destin.

Un jour, deux jours, trois jours, il n’y en a jamais assez.

Les jours passent, on les voit passer.

Je m’arrête et je regarde le mercredi

(Céline)

Aici îngerii păzitori nu au aripi. Aici ei poartă uniformă. Îi vezi deplasându-se de la un salon la altul cu o precizie de ceasornicar, dar nu-i auzi niciodată. Nu le auzi nici paşii. Nu înţelegi cum se deplasează, ai impresia că planează. Uneori, trec cu o viteză impresionantă pe-alături spre unul din saloane, dar întotdeauna în linişte, zâmbind. Aceste accelaraţii subite şi zâmbetul…

Je vais vous présenter la cinquième mousquetaire. Elle s’appelle Marie et elle est têtue, curieuse, maline, intelligente, habile. Son arme est l’éventail. Ses yeux sont marrons, elle a les cheveux blonds et elle est grande. Ses amies s’appellent Lisa, Bella, Cécile, Catherine et leur chef est Mme Bonacieux. Elles sont au service de Sa Majesté mais il y a Mme le Cardinal qui veut convaincre le roi de prendre ses gardes à elle et non pas les mousquetaires de Mme de Bonacieux.

(Audrey)

Aici te simţi urmărit în permanenţă. Ea este aici. Ea se uită rânjind la tine din fiecare colţ mai îndepărtat ori mai întunecat… Insezisabilă. Atentă la cea mai mică eroare… Ea apasă de peste tot. Îţi usucă privirile şi gâtlejul. Aici în permanenţă îţi este sete.

Choses effrayantes :

Quand les parents meurent

Lorsque je meure

(Raouf)

Aici nu este Dumnezeu. Aici este doar speranţă în Dumnezeu.

Chose qui tombent du ciel:

La pluie

Le grêle

La neige

L’air

(Raouf)

Acel care intră aici nu moare niciodată!

J’entends

Les bruits des portes

Les bruits des machines

Les bruits des instruments

Les bruits des pleurs

Les bruits des bavardages

Les bruits de la télévision

Les bruits de la chaise

Les bruits de la descente et de la montée du lit

Les bruits de l’armoire

Les bruits de l’horloge

Les bruits des volets

Les bruits des fenêtres

Les bruits des machines

Les bruits des petits mouvements

Les bruits des chasses d’eau

Les bruits des infirmières

Les bruits de repas

Les bruits des déplacements

Les bruits de toc-toc

Les bruits de préparation de la perfusion

Les bruits des lits

Alors j’imagine que,

Lorsqu’on toque, ça réfère aux bruits de marteau

On va m’opérer lorsque j’entends les infirmières

Je change de salle lorsque j’entends les bruits du lit qui monte ou descend

Des créatures imaginaires sont là lorsque j’entends les bruits des repas

Les machines sont paniquées lorsque des bruits retentissent

Le bébé a très mal lorsque je l’entends pleurer

On me guette lorsque j’entends des petits bruits

(Eugénie)

(NOTĂ : Textele în italic sunt scrise de copiii internaţi la secţia pediatrie a Institutului Curie de la Paris)

Y. a ieşit din casă şi a pornit spre Piaţa centrală. Avea 400 de lei în buzunar şi misiunea de a face cumpărături pentru mica sa familie pentru săptămâna care venea.Cu alte cuvinte, o misiune practic imposibila, exact titlul filmului pe care l-a privit aseară cu fiul său, care, deşi aflat la vârsta ingrată a adolescenţei, era, după spusele tuturor, un « băiat bun ». De fiecare dată când cineva îi vorbea despre fiul său, inima îi creştea ca o pîine caldă. Şi cu cât creştea pîinea, cu atât creştea şi sentimentul de culpabilitate, insuportabil, pentru puţinul pe care putea să i-l ofere. Ar fi putut mai mult ? Probabil, dar aceasta ar fi însemnat să-şi calce în picioare propria fiinţă în însăşi esenţa ei. Acum, când băiatul a mai crescut, s-a instalat un fel de complicitate în relaţia lor, a mai înţeles şi el câte ceva şi nu-l mai acuză direct precum o făcea cu 2-3 ani în urma : « De ce nu faci şi tu cum fac colegii tăi ? »… Cel mai mult dureau anume aceste întrebări… Cum să-i explici propriului fiu, sângelui din sângele tău, că tu nu eşti ca « ei », că nu poţi fura sau lua mită, că atunci când ai încercat, ai eşuat lamentabil, chinuit după această « încercare » săptămâni întregi de remuşcări ? Ş-apoi întrebarea însăşi, nu era ea o dovadă a propriului eşec în cea mai importantă misiune a sa – acea de a fi tată ?... Nu însemnau oare acele întrebări că feciorul său începea să accepte ceea ce el considera inacceptabil ? Dar acum cel puţin acest supliciu nu mai există. Băiatul a crescut, a înţeles câte ceva, a acceptat câte altceva…

Ceea ce rămânea însă neschimbat pentru Y. era nevoia de a asigura cotidianul pentru familia sa. Şi-a căutat un al doilea job, accepta lucru şi misiuni la negru, trocuri de tot felul… Orgoliu, timp liber, timp petrecut cu familia, mici plăceri şi vicii inocente – a renunţat, pe rând, la mai toate. Nu şi la seara de vineri pe care, de ceva timp, şi-a promis s-o petreacă cu fiul său. Să facă orice, dar s-o facă împreună… Aseară au privit un film. Le plăcea să privească filme învechite împreună. Se întreceau la glume pe seama filmului. Râdeau în hohote.

Acum însa, în timp ce troleul avansa spre centru, Y. calcula frenetic cum să cheltuie mai optimal acei 400 de lei din buzunar. Toate « coşurile » pe care şi le imagina depăşeau suma… Apăsa imaginar pe un « delete all » şi reîncepea. Apoi din nou… Şi de la capăt…

Mai calcula înca când a ajuns la staţie. A coborât din troleu. Şi-a îndreptat paşii spre piaţă. Inevitabil trebuia să treacă printre rândul de autoturisme parcate direct pe trotuar. Parcate iregular, bineînteles, dar maşini de acest calibru nu se amendează… Aveai impresia că te afli la un salon cu maşini de lux. În momentul în care s-a angajat în spaţiul dintre două vehicule, uşa din faţă a Mercedesului s-a deschis, blocându-i trecerea. A fost surprins, căci de după sticlele negre nu se vedea dacă este cineva în interior. S-a oprit, aşteptând ca şoferul să iasă şi să elibereze trecerea îngustă dintre două maşini.

Din vehicul a ieşit un tip îmbrăcat la patru ace, o eleganţă elaborată şi căutată până în cele mai mici detalii şi accesorii, destul de zvelt, cu o siluetă care lăsa de înţeles că face sport regulat, coafură stilată... Deşi toată făptura sa respira bunăstare şi chiar opulenţă, tipajul era departe de imaginea „bandiţilor” anilor ’90, ori a ceea ce a mai rămas din ei: raşi pe cap, graşi, cu cămaşa descheiată până aproape de buric şi cu cruci masive de aur exibate ostentatoriu... Mult mai mult semăna cu clişeul „omului de succes” din tabloidurile lucitoare şi reclamele cu „Rolex”...

Tipul a închis uşa şi inevitabil s-a întors cu faţa spre Y. S-au privit. S-au recunoscut.

Acum câţiva ani tipul a fost paraşutat în departamentul lor. Nimeni nu a înţeles de unde venea (se pare că a fost impus „de sus”), dar e drept că nici nu s-a reţinut la ei prea mult. Cu studii făcute undeva prin străini (deşi nimeni nu a înţeles unde anume), total incompetent pentru postul pe care îl ocupa, ceea ce nu-l impiedica să dea dovadă de o energie debordantă. Ah, cât i-a costat această „energie”! Abia după ce plecase insul, promovat subit şi inexplicabil de repede, au ieşit la iveală „afacerile” lui... Nicio decizie, autorizaţie, nici cea mai simplă semnătură, nu era fără o „contra-valoare”. De respectarea regulamentelor şi normelor nici nu mai vorbim. Câteva luni bune departamentul a „descurcat” ca a mai putut fi descurcat după plecarea tipului...

Şoferul Mercedesului a ezitat o clipă, dar evitarea nu mai era posibilă şi el s-a lansat primul:

-          Y.!!! Ce surpriză! Nu ne-am mai văzut de-un car de ani! Ce mai faci? Tot la departament? Cine a mai rămas din colegi?

Fluxul şi debitul întrebărilor nu-i lăsau lui Y. posibilitatea de a interveni cu o replică sau răspuns, dar se pare că nici nu erau aşteptate sau binevenite. Până când tipul nu a deviat conversaţia şi nu l-a întrebat de fiul său:

-          Apropo, Y., am aflat recent că avem copii în clase paralele la liceu. Am fost la o adunare de părinţi şi am văzut că băiatul tău e pe lista celor 10 cei mai buni. A mea e prima!, a zis, făcându-i din ochi maliţios. Cred că vă implicaţi şi voi, nu?

L-a măsurat neîncrezut, evaluîndu-i ţinuta destul de corectă deşi modestă, dar pe lângă a lui – de-a dreptul sărăcăcioasă.

-          Aş vrea eu să mă implic, dar, din păcate, nu prea am timp. Băiatul se descurcă singur.

Y., ca de obicei când vorbea despre fecior, era înviorat şi plin de mândrie.

-          Eu nu am când să fac temele cu el. Mai schimbăm şi noi câteva cuvinte despre şcoală, dar copiii acum sunt profesori pe lingă ce mai ţin eu minte...

Ex-colegul lui Y. a izbucnit în hohote (destul de teatrale şi artificiale, de altfel):

-          Y, dragă, ai rămas naiv precum ai fost, eu nu despre asta vorbeam, ci despre implicare la şcoală, înţelegi? Ore de meditaţie, reparaţie, ajutor material, înţelegi?

Da, acum Y. a înţeles. Ce naiv a fost! Ce uşor s-a prins în cursă! Cât de ridicol şi penibil... Şi în faţa cui?! Privirea i-a devenit imediat de piatră. A răspuns sec:

-          Nu, nu ne implicăm. Băiatul se descurcă singur. El munceşte.

Schimbarea a fost observată şi de tipul din Mercedes. După un moment de ezitare, i-a spus:

-          Hmm... Ce norocoşi sunteţi. Primiţi note pe degeaba. Bun, Y., eu şi-aşa întârzii. Sunt aşteptat la guvern. Hai, baftă!

S-a întors şi a plecat. Y. şi-a dat seama abia acum că nici nu şi-au dat mâna...

Când se întorcea de la piaţă (câte ceva a reuşit totuşi să cumpere, poate s-or descurca...) a văzut că Mercedesul încă stătea la locul său. A dibuit legătura de chei în buzunar şi cu degetele a ales-o pe cea mai ascuţită. A strâns-o puternic în mână...

Şi s-a îndreptat hotărât spre spaţiul dintre maşini.

Origine imagine

Luni, 4 august.

Sunt în ţara de trei săptămâni deja. Îmi petrec vacanţele, în marea lor majoritate, la ţară, într-un loc pitoresc uitat de lume, un sătuc din raionul Soroca, Cureşniţa. Sat vechi de răzeşi, renumit altădată prin morile sale plutitoare de pe Nistru, mori de la care i s-ar trage şi numele: de la „cu râşniţa”... Pitorescul şi sălbaticul locului, dacă nu ar fi mai corect să-i zicem sălbătăcirea, nu poate să nu mă încânte pe mine, acel care îşi petrece restul anului în vacarmul unei metropole supra-aglomerate unde poluarea sonoră devine şi este una din problemele majore, ajunsă până şi în programele electorale ale candidaţilor la scaunul de primar al Parisului. Ia să-mi spuneţi, unde mai poţi auzi în altă parte cum... zumzăie aerul? Literalmente.

De sâmbătă suntem la Bălţi, unde am crescut de mic şi unde îmi place să revin oricând, în pofida căldurii sufocante de care nu prea te pot salva blocurile hidoase de beton, unde-şi are apartament şi mama.

Dar în această zi de luni eu sunt deja în drum spre Chişinău, căci mi-am rezervat tocmai această săptămână pentru o serie de vizite şi întâlniri în capitală pentru a mai vedea şi cunoaşte persoane cu care comunic de regulă, şi uneori destul de intens, doar virtual.

Totuşi virtualitatea lumii de astăzi are şi avantaje, în special reţelele de socializare. În primul rând, permite o comunicare constantă şi destul de consistentă, indiferent de distanţă. În al doilea rând, îţi permite să cunoşti o persoană destul de bine înainte chiar de a face cunoştinţă cu ea. Nimic nu este mai transparent decât scrisul. Oricât de mult nu ar încerca cineva să disimuleze adevărata lui natură în spatele unui profil virtual, scrisul îl trădează în mod inevitabil. Felul în care o persoană anume reacţionează la evenimente, stilul, vocabularul, totul se constituie până la urmă într-o imagine care-i reflectă destul de fidel personalitatea. Şi nu în ultimul rând reţelele de socializare îţi permit să construieşti relaţii cu personalităţi pe care altfel nu ai fi putut să le cunoşti... Bineînţeles dacă ai ce le propune în schimb...

Astfel, toate persoanele cu care am fixate întâlniri astăzi, îmi sunt extrem de interesante, ştiu că nu am cum să rămân dezamăgit şi simt o excitaţie deosebită înainte de a le cunoaşte.

Dar nu şi înainte de a găsi soluţia la o... uitare. Îmi luasem în bagajele mele haine mai „solide”: cămaşă, pantaloni, pantofi, mă rog, să apar şi eu în faţa lumii mai aşezat, mai „serios” oarecum... Dar esenţa unui om e greu de înşelat... Am uitat toate aceste haine în valiză la Cureşniţa. Iar la Bălţi m-am pornit în nişte şlapi, tricou şi şorturi... Astfel îmbrăcat am ajuns şi la Chişinău. Urma să-mi cumpăr barem nişte pantaloni şi o cămaşă. Ceea ce am şi făcut la „Gemenii”. Aşa şi am apărut în faţa lumii în acea zi: în cămaşă, pantaloni şi... şlapi. Căci pantofi nu m-am încumetat să-mi iau. Sunt prea scumpi, iar eu planificasem să cumpăr şi cărţi în acea zi. Vizita la „Gemenii” în schimb mi-a adus şi o palmă virtuală bine meritată. Trecusem pe lângă cineva cu care comunic destul de des (virtual) şi, dus pe gânduri, nici nu l-am observat. În genere, vizita mea la Gemenii merită un pamflet aparte şi chiar am intenţia să-i dedic o poveste în viitorul apropiat pe blog.

În afară de întâlnirile interesante, am profitat şi de un eveniment organizat la Librăria din Centru: lecturi din poemele lui Eugen Cioclea. A fost un veritabil 3 în 1, ca în spotul cela publicitar: am citit din Cioclea, direct din manuscrisele lui!, am discutat niţel cu amfitrionul locului, Emilian Galaicu-Păun, pe care nu-l văzusem demultişor, de când a fost el la Paris în 2013, şi am cumpărat un sac de cărţi. Puteam merge acasă, la Bălţi.

La Bălţi, în troleu, m-am prins că doi adolescenţi discutau despre Paris în spatele meu. M-am întors spre ei şi am intrat în vorbă. Unul din ei locuieşte cu părinţii în suburbiile Parisului... Ce mică-i lumea...

Marţi, 5 august.

Azi e ziua Radio.

Disdedimineaţă însă am avut o experienţă extraordinară şi plină de nostalgie... Cumnatul meu este şofer la un Centru social din Bălţi care se ocupă cu monitorizarea bolnavilor SIDA. În acea zi ei trebuiau să meargă la Chişinău pentru nişte vizite medicale de rutină. În microbuz mai rămânea un loc liber şi mi s-a propus să merg cu ei. Discutând cu angajaţii acestui centru mi-am dat seama cât de multe prejudecăţi mai există pe la noi... cât obscurantism. Şi agresivitate. Devine o banalitate să spui "intoleranţă". Poate dacă zic "lipsă elementară de milostenie creştinească", mă fac înţeles mai bine? Cu atât mai respectabilă este şi activitatea, lucrul cotidian al oamenilor de acolo.

Dar a mai fost un moment... Centrul respectiv se află în imediată vecinătate cu Şcoala nr. 13 din Bălţi. Cândva a fost o şcoală mixtă unde am mers primii 5 ani... În 1989 clasele moldoveneşti au fost transferate într-un edificiu nou, şcoala nr. 18, actualmente liceul „B.P.Hasdeu”, absolventul căruia sunt şi eu. În şcoala 13 nu am mai călcat de 25 de ani... S-au schimbat multe: terenul de sport nu mai există: nişte barosani şi-au construit case pe locul fostului teren de fotbal şi de baschet; fântâna cu coarbă a fost schimbată cu o pompă... Dar au rămas copacii sub care ne jucam de-a ţurca, îmbătrâniţi şi ei, a rămas clădirea veche, atelierul de muncă... când te gândeşti că a trecut un sfert de veac...

Apoi am mers la Chişinău. În drum, atunci când am trecut de pe o porţiune proaspăt asfaltată pe una veche, hopuroasă, şoferul a făcut o glumă: „Gata, s-a terminat Europa, acum mergem prin Moldova”. Îmi place. Lumea asociează Europa cu ceva calitativ, cu ceva mai bun. Un bun început.

La Chişinau am mers direct la Radio Europa Liberă. Am o relaţie sentimentală cu acest post de radio. În afară de profesionalismul incontestabil, Europa Liberă mai este şi postul de radio pe care îl asculta regulat bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc. Îl asculta pe ascuns, bineînţeles, iar eu acest lucru l-am aflat mult mai tîrziu... Bunelul nu mai este... Prea devreme au plecat aceşti oameni... Prea multe ar fi putut să ne înveţe, dar nu mai are cine...

O zi plină: întâlniri, discuţii, idei, proiecte... Sper barem o parte să fie materializate. Iar dacă am început o zi la radio, tot la radio, Moldova 1 de astă dată, cu o emisiune cu Anatol Caciuc şi Angela Stafii, se cuvinea s-o închei. Apoi, din nou, la drum. Spre Bălţi. Şi un şuvoi de ploaie... Şi nişte discuţii dezinvolte cu persoane absolut necunoscute în microbuz... Ador asemenea discuţii. Afli multe din ele.

Miercuri, 6 august.

Astăzi este o zi specială. Am să vă spun şi din ce cauză mai târziu. Dar prima ei jumătate o încep ca de obicei, merg la Chişinău şi mă instalez la „Délice d’anges”, o cafenea din faţa Bibliotecii Naţionale. Acolo îmi am fixate mai toate întâlnirile. Agreabil loc şi bine situat. Din nou: discuţii, proiecte... Apoi – direcţia aeroport: astăzi vin din Statele Unite cumnaţii... Un moment plin de emoţie. O mamă şi o bunică care nu şi-a văzut fiica şi nepotul de 9 ani... Iar pentru cititorii acestor rânduri aş dori să fac o paranteză: fiţi atenţi şi cu ochii pe Victor Gărgăun! Nici nu ştii de unde sare iepurele: ne mai pomenim cu încă un campion olimpic la canotaj! Băiatul face performanţă la nivel de universităţi în SUA. Mâne-poimâne, şi cu puţin noroc, poate integra lotul olimpic. Al Statelor Unite...

Dar momentul l-am ratat. Din cauza unei ploi torenţiale şi traficului în care am fost blocat... Priveam din taxi cum curg apele pe străzile Chişinăului... Chiar să nu fie posibil de amenajat un sistem de scurgere mai ca lumea?... Am întârziat din această cauză, dar momentul regăsirii a fost intens... Am stat la taclale până-n seară...

Apoi cumnaţii au plecat la Cimişlia, iar noi cu soţia şi copiii am rămas să înoptăm la rude...

Joi, 7 august

Astăzi, am pornit spre Bălţi. Însă înainte de a urca în microbuz am trecut pe la o farmacie. Ce scumpete! Cine poate să-şi permită să achite preţuri din astea?!! Nu mai am niciun dubiu: sănătatea în Moldova este un lux. Ca şi multe alte lucruri: învăţământ, cultură, cărţi... Ori e selecţie naturală? Cum altfel se poate de înţeles?

Moldova este o ţară unde fără maşină eşti pierdut... Iată un lucru în care ne asemănăm cu Statele Unite. Se pare că este unicul punct pentru moment dintr-o lungă listă ipotetică... Eu nu am maşină. Deplasările prin ţară necesită o logistică specială. Azi am cam ratat cu planificarea, dar ne-am descurcat până la urmă... Per total transportul prin ţară m-a costat cam la 3000 de lei (na, am angajat un taxi, cu doi copii mici nu prea ai de ales). Cum fac totuşi ceilalţi? Chiar au cu toţii maşini? Ecuaţie cu multe necunoscute pe care nici nu încerc s-o dezleg. Am ajuns la Bălţi. E cald, foarte cald...

Ai impresia că blocurile astea din beton nu au fost construite pentru a fi locuite de oameni: iarna – îngheţi în ele, vara – te sufoci de căldură... Fiecare se descurcă cum poate, cei mai înstăriţi izolează perimetrul apartamentului din exterior. Şi cine ar îndrăzni să le reproşeze ceva? Drept rezultat – clădirile în exterior devin din ce în ce mai hidoase... Dacă mai pui aici şi diversele „amenajări” arhitecturale, tabloul devine de-a dreptul pitoresc... Nu degeaba prietenul cela al meu francez tot făcea la poze în cartierul locativ. Asemenea privelişti nu prea se văd în alte părţi...

Iată că primarul de Chişinău decide să fie totul alb... O decizie absolutistă, la limita ridicolului, precum multe altele în această ţară, dar poate e mai bine totul în alb decât debandada asta arhitectonică?...

Vineri, 8 august

O zi pe care o petrecem la Bălţi. Am făcut o vizită la o librărie... Am cumpărat şi câteva cărţi. Scundă alegere. Noroc că mai găseşti cărţi pentru copii. Fiică-mea a ieşit cu braţul plin! Din autorii şi titlurile pe care le-aş fi procurat, nu am găsit mai nimic. De peste tot se aud însă lamentări precum că lumea nu citeşte... Un cerc vicios: editorii şi librarii nu pot să-şi permită stocuri mari din considerente economice. Cititorii (de alde mine, dar mai cu seamă acei din provincie) nu mai au de unde să cumpere o carte bună... Drept rezultat, atunci când îl vede un careva pe un Galaicu-Păun, să zicem , sau pe o Radmila Popovici, sau pe o Lucreţia Bârlădeanu, sau pe un Iurie Colesnic la televizor (îi pomenesc pe aceştia fiindcă i-am văzut chiar eu pe sticlă cât am stat în vacanţă), oamenii pur şi simplu schimbă canalul... Cine-o mai fi şi ăştia? Şi cum rămâne cu rolul intelectualului în societate? Hmmm... Care intelectual? Care societate?... Trist.

Sâmbătă, 9 august

Astăzi am chemat taxi-ul şi mergem la ţară. Şoferul este rus. Nu suntem la prima călătorie cu el şi discutăm destul de amical despre una, despre alta. Nu discutăm despre politică. El ascultă un post de radio rusesc. „Radio-Inter”, dacă nu mă înşel... Preponderent muzică, dar din când în când trece câte un buletin de ştiri... Te apucă groaza... Propagandă stil „Pervyi Kanal”. Pe parbrizul maşinii îi stă lipit un tricolor rusesc cu vulturul ăla bicefal imperial... Mă întreb: dacă mâne, Doamne fereşte, ar începe un război de genul celui din Ucraina, tipul ăsta ar trage în mine ori ba? Pentru moment însă continuăm discuţia destul de amical...

Duminica, 10 august

Suntem la ţară. Ai casei se pregătesc de sosirea cumnaţilor care urmează să ajungă astăzi de la Cimişlia. S-au făcut sarmale, răcituri, babă, alte bunătăţuri... ca de zile mari! Iată-i, au ajuns! Bucurie, lacrimi, îmbrăţişări... Ce zi... Când eram mici cântam la şcoală: S-a deschis fereastra, ca o rană veche, mama ne aşteaptă, nopţi întregi de veghe. Să venim acasă şi măcar odată, să mai stăm la masă, adunaţi grămadă... A fost să fie!

Peste cinci zile îmi iau zborul înapoi spre Paris din ţara pe care nu am părăsit-o niciodată. Îmi mai rămâne o lectură la „Cenaclul Republica” pe 15 august unde, spre surpriza mea, m-a invitat Alexandru Vaculovschi şi Moni Stănilă. (Invitaţie pe care am acceptat-o fără a ezita şi de care mi-a fost frică imediat după... Dar parcă s-a trecut cu bine, mai bine zis, toţi au fost buni cu mine.)

Pe 16 voi deschide cu cheia uşa apartamentului de la cealaltă casă. De la Paris. Tot a mea.

Dragă Cititorule, în pofida impertinenţei şi dramatismului intrinsec al titlului, ceea ce urmează nu va fi o poveste tristă, ci una în pur stil hollywoodian, cu un happy end în toată firea care încununează o perioadă întreagă, un an, cu mult dramatism, lacrimi uneori, suspans şi tensiune maximă. Un adevărat thriller deci, deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului, impus, de ce să nu o recunoaştem, şi spectatorului, iar în cazul de faţă şi dacă e să respectăm rigorile genului, cititorului…

Respectiv, precum o fac deseori şi cineaştii, înainte de a vă povesti povestea mea, am să vă aduc şi o grilă de lectură. Un exerciţiu care v-ar pregăti să citiţi „corect” naraţiunea care urmează. Tertipuri şi şmecherii stilistice aici pot exista multe, dar eu voi alege-o pe una din cele mai eficace: o imersiune în istoria nu tocmai veche a ţării Moldova şi a mea proprie. Aşa fac astăzi mulţi, dar campioni la această probă au devenit televiziunile: pînă şi jurnalul televizat, care ar presupune o anumită austeritate şi neutralitate a stilului, abundă în „istorii personale”, un joc de-a exibiţionismul / voiarismul la limita decenţei deseori, relatate fără nicio jenă spectatorului şi îmbrăcate într-un patos lacrimogen în faţa căruia nu rezistă nicio fire sensibilă... Căci noi la asta sîntem reduşi: la firi sensibile în căutare permanentă de spectacol şi dramatism.

Deci, vă propun şi eu, dragii mei, să plonjăm într-un flash-back cvazi-cinematografic şi să ne teleportam în 1999, an în care eu, tînăr absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” de la Bălţi, părăseam Republica Moldova. Au trecut 15 ani de atunci şi încă nu au existat momente în care să mă fi poposit năstruşnica idee de a reveni în ţară...

În povestea care urmează, povestea (iertare, stimabile şi exigent cititor, pentru repetiţia comisă în mod deliberat aici) mea şi a celor 15 ani nu contează absolut deloc, dar am dorit să vă povestesc (hic!) cum şi de ce am „emigrat”.

Nu a fost atunci un scop în sine. Mai mult chiar, fiindcă tot zicea lumea că nu am fost un student chiar rău şi fiindcă patima literelor nu m-a părăsit niciodată, am încercat să intru la masterat nemijlocit la Alma Mater. Dar pentru asta era nevoie să achit un „contract” de 1200 de lei... Dacă aţi uitat ce însemnau 1200 de lei pe atunci, am să vă spun doar atît: la USB „Alecu Russo” un lector asistent începator avea un salar de 100-120 de lei în acele nu tocmai fericite vremuri... Părinţii mei, reduşi la o sărăcie lucie de urgiile tranziţiei, atîta bănărit nu aveau (ţin minte că tata primea salariul cu luni bune de întîrziere...). Eu – nici atîta... La întrebările mele nedumerite şi încercările timide de revoltă mi s-a propus un deal al secolului: urma să fiu angajat şi să predau la facultate (vezi mai sus salariul), iar banii să meargă în contul „contractului”. De facto trebuia să lucrez degeaba... fără vreo sursă oarecare pentru existenţă (asta dacă nu te apucai să faci ore de „meditaţie” sau să... iai mită!) Această „propunere uluitoare” mi se făcea după primul din cele două examene de admitere la masterat... La al doilea examen nu mă mai prezentam. Restul sînt detalii puţin importante. În toamna lui 1999 începeam un masterat la Sofia, Bulgaria. Cu bursă.

Dacă credeţi că sînteţi în plină poveste, vă rog să mă iertaţi, dar nu a fost decît o „mise en bouche”. Acum, dacă am plantat decorul, voi trece la acţiunea propriu-zisă care se desfăşoară chiar în acest moment, adică e pe cale să ajungă la acel faimos happy end anunţat emfatic chiar de la bun început şi , chiar de zice o vorbă veche şi înţeleaptă „Nu zi „hop” pîn-n-ai sărit”, probabilitatea lui este într-atît de mare încît îmi permit să vă împartăş aceste rînduri.

Ascultaţi!, ascultaţi! şi nu carecumva să spuneţi că nu aţi auzit! Abia acum începe povestea:

A fost odată ca niciodată, dar nici chiar într-atît de demult, în 2013 mai exact, că de n-ar fi fost nu aş avea nici eu ce scrie azi, un liceu. Din acele puţine care mai rămîneau în satele mari. Şi mai era în acea ţară unde domnea verde-roşu-albastru împărat o zînă, care era prin cumul şi Ministru al Învăţămîntului. Şi a fost pusă zîna de tocmai Muma Pădurii să facă reforme. Şi s-a apucat zîna de reforme... Şi se întîmpla povestea dată.

Elevul F. din liceul acelui sat mare a ajuns şi el mare de ani şi de statură şi i-a venit sorocul bacalaureatului şi lui. Şi a ănvăţat băiatul ca niciodată în acel an... Şi au pîrîit şi pătimit cărţi şi caiete...

Şi a ieşit elevul F. cu cea mai mare notă la bacalaureat din liceul său!... Dar liceul nu a fost unul „elitist”, ci din acele licee care nu stau pe lîngă curtea domnească şi care demult le stă boierilor şi domnilor, şi chiar Mumei Pădurii, în gît. S-a dovedit că au pîrîit şi pătimit cărţi, dar nu chiar acele cărţi care trebuiau... Şi s-au scris caiete, dar nu cu exerciţii din acele care au fost la bacalaureat...

Eevul F. a luat bacalaureatul, chit că a ieşit de la examen absolut aiurit de ce i s-a întîmplat acolo... Bacalaureatul din leatul 2013 a fost momentul de glorie supremă a zînei-ministru, toţi menestrelii ţării cîntîndu-i ode şi rostindu-i panegirice înflorate... Nu s-a mai întrebat nimeni de ce examenul a fost făcut cum a fost făcut, tăiat parcă după măsura şi lungimea braţelor şi cracilor feţilor-logofeţilor din liceele de pe lîngă curte, nu s-au întrebat, căci a fost biruit dragonul cu şapte capete – copiatul! Şi poate ar fi întrebat careva, dar se nimereşte că toţi menestrelii şi cronicarii acestor ţinuturi din liceele de la curte au iesit, iar cel sătul cu cel flămînd nu s-au înţeles de cînd lumea...

Elevul F. a luat bacalaureatul, dar nota nu a fost suficient de mare pentru a spera un loc „la buget” în vre-o instituţie de învăţămint superior al împărăţiei.

Dar părinţii elevului F. nu au dorit să meargă la munci grele prin străini, căci F. mai are o soră mai mică şi ei refuză ideea însăşi ca un copil să crească fără părinţi... Părinţi exemplari, nu-i aşa? De pus în icoane de sticlă şi arătat la toată lumea! Şi cu F. cum rămîne? Învaţă sau nu? Părinţii au zis da, şi l-au trimis la capitală, la un colegiu, unde nota sa era „trecătoare”, cu speranţa să încerce totuşi o universitate mai tîrziu. Părinţii au zis „da”, dar finanţele lor au răspuns „ba”, căci după doar trei luni de studii „gratuite” la Chişinău (în afară de gratuitatea locuinţei/transportului/hranei se mai adăugau gratuităţi neprevăzute de cîteva sute de lei lunar, ba pentru o carte recomandată insistent de un profesor şi inexistentă la biblioteca instituţiei, dar care se putea găsi chiar la profesor contra unei sume modice de arginţi, ba pentru nişte utilaje de laborator pe care le cumpărau de la profesor, ba pentru nişte costume şi armuri speciale, ba pentru paloş, ba pentru sabie s.a.m.d.)...

A revenit bravul nostru F. acasă, în satul de baştină, după ce a epuizat şi ultimile picături de vlagă din rezervele financiare ale părinţilor săi... Dar nu s-a lăsat bătut. S-a apucat serios de franceză. A mers la solii împărăţiei francilor (Alliance Française), acei care se ţin de nebunii din astea demodate care se cheamă „cultură” şi a mai obţinut o diplomă. Nu mare lucru, dar cu foiţa asta pînă şi bacalaureatul său căpăta o strălucire mai altfel, mai luminoasă...

Şi a trimis F. bacalaureatul „rău” moldovenesc însoţit de fiţuica aia precum că ştie limba francilor peste mări şi ţări la o universitate nu tocmai din cele mai rele. Şi le-a scris F. că vrea să înveţe la ei, la franci, buchii şi ştiinţe noi. Şi a aşteptat... Şi i-a venit răvaş pecetluit de peste mări şi ţări că este aşteptat...

F. pleacă la toamnă să înveţe în Franţa. Este excitat şi plin de speranţe noi.

Iar eu? Mă bucur pentru el, ce să fac alta? M-am suit şi eu pe-o roată şi v-am spus povestea toată. M-am suit şi eu pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.

Lui F îi va fi greu, va trebui să se descurce de unul singur, să muncească la universitate şi pentru a-şi asigura existenţa... Îmi aduc aminte, înduioşat, de anul în care veneam la Paris... Cu mîinile în buzunar. A fost greu. Dar asta e o altă poveste. Care nu mai are nicio importanţă. Au trecut 14 ani de atunci...

Tot au fost reforme de atunci, tot au fost schimbări... Dar esenţa lucrurilor a rămas aceeaşi.

Povestea dată, dragii mei cititori, dacă v-aţi prins bine, nu putea să se termine decît în două feluri:

1.       F. rămîne la sapă de lemn neînvăţat (dar cu bacalaureatul în buzunar) fără mare viitor.

2.       O emigrare.

Dacă ar fi emigrat cineva din părinţi (pentru a plăti studiile lui F. în Moldova. De-aţi şti cîţi părinţi din aceştea cunosc...) am fi vorbit de încă o dramă familială. A reuşit însă să emigreze F. Şi asta ne permite să spunem că avem un happy-end în calitate de final.

Deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului...