Biserica din satul Nicoreni a fost închisă de către sovietici aproape imediat după instalarea lor. Desigur, o cercetare mai amănunțită ne-ar permite să găsim și o dată exactă când s-a întâmplat. Dar pentru acest text și povestioara de azi această meticulozitate nu este neapărat necesară, dimpotrivă, poate fi chiar excesivă prin faptul că ar individualiza prea mult cazul... Cert e faptul că mama mea, născută în 1950, a crescut fără biserică în sat. Despre părintele bisericii știu doar că era tată a cinci copii și că au fost hărțuiți de noua administrație până când nu au plecat din sat. Legenda zice că s-a instalat la Drochia, dar e o informaţie care ar merita (aceasta neapărat!) verificată: dacă s-a mutat la 12 km de sat sau dacă l-au mutat în locuri mult mai îndepărtate...

Creștinii mergeau la una din puţinile biserici care mai funcționau, la Țarigrad, un sat alături de Drochia. Asta însemna 12-13 km într-o direcţie pe care, de cele mai multe ori, trebuia să-i mergi pe jos. Buneii mei erau oameni credincioși. Poate nu suficient de bisericoși pentru a face câte 25 de km în fiecare duminică, dar noi, nepoții, spre exemplu, am fost botezați și datinile se respectau cu strictețe.

Așa că de fiecare Paște, bunelul lua coșul cu merinde și se ducea la Țarigrad la slujbă pentru a sfinți pască, ouă roșii și ce mai era pe acolo. Am prins și noi această vreme. Numai că pe când eram noi mici bunelul nu se mai ducea pe jos, ci mergea cu tata cu mașina, iar noi ne trezeam dimineața și așteptam cu nerăbdare să se întoarcă de la Țarigrad, căci ne era foame, iar de mâncat nu aveam dreptul până nu gustam ceva sfințit...

Ei, dar pe atunci, pe vremea când se întâmplau cele povestite aici, maşini nu prea erau...

Zinica creștea, iar odată cu ea îi creștea și curiozitatea. De fiecare Paște, an după an, tata pleca de cu noapte la sfințit pasca și revenea când se făcea ziuă și abia după aceea se putea așeza la masă de sărbătoare... Mama îi tot explica cum și ce se întâmplă acolo, la biserică, că-i tare frumos, iar Zinica murea de curiozitate să vadă măcar o dată cum e minunea asta în realitate... Anii treceau, iar misterul devenea din ce în ce mai ispititor și acea poveste a „sfinţirii bucatelor” din ce în ce mai minunată. Dar tata tot nu voia s-o ia, considerând-o prea mică pentru acea încercare: 25 de km de mers pe jos...

Însă a venit el şi anul când, în sfârșit, părinții au considerat că Zinica a crescut mare și că poate merge cu tata la Țarigrad, la sfințit pasca! Pe la o bucată de noapte s-au trezit, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, și au ieșit pe poartă afară...

Nu au mers departe... Ajunși în capătul satului, la șoseaua care duce spre Drochia, au dat de un veritabil block-post: erau acolo și miliţianul satului, și directorul de școală, și președintele comitetului de partid, şi acel de comsomol... De cum a văzut-o, directorul s-a răstit la mama:

- Da tu, Zinico, încotro te-ai pornit?!

A fost suficient... De frică, de ruşine, Zinica a făcut stânga-mprejur şi a fugit tot atunci acasă...

xxx

Atunci când văd știrile oficiale în această zi mă gândesc la toți acești activiști partinici arborând și astăzi secere și ciocane, steluțe roșii, pupându-le la fel de bălos și evlavios ca pe icoanele din biserici și crucile din mâinile mitropoliților KGB-iști în ziua de Paști...

Dar mă gândesc și la „creştinii evlavioşi” cărora nu le este silă să-și aprindă lumânări de la „focul haric” adus și ținut de ucigă-i crucea...

Îmi place să zbor cu avionul. Am zburat pentru prima dată acum exact 20 de ani și de atunci acest mod de deplasare în spaţiu a intrat în viața mea și a devenit o rutină. Oarecum stranie această trecere de la o stare la alta : de la un om care nu zburase niciodată, la unul pentru care avionul a devenit un mijloc de transport practic la fel de des utilizat precum trenul. Îmi veți spune că există o „primă dată” pentru tot, dar nu este exact cazul meu: a fost un veritabil „before & after” pentru mine. Adică până la 21 de ani deloc-deloc, iar după 2008 – regulat și foarte des, fără niciun fel de gradualitate.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici și nici să vă descriu toate mărunțișurile și chițibușurile care mă fac să-mi placă să zbor cu avionul. Poate doar despre unul. Dar de la el a și pornit acest text.

Îmi place să vorbesc cu pasagerii vecini. Desigur, această plăcere a mea nu-și găsește chiar întotdeauna partener, dar acest lucru se simte imediat. Există întotdeauna un motiv în acel spațiu restrâns care ne este rezervat să ne adresăm vecinului, să schimbăm câteva politețuri de rutină pentru te miri ce anume. Și se înțelege imediat dacă o persoană e disponibilă pentru „mai mult, în funcție de afinități”. De regulă, totuși, gheața se sparge ușor și atunci afli lucruri absolut fabuloase și captivante din viața oamenilor.

Despre un caz din acestea am să vă vorbesc aici. Se întâmpla acum doi-trei ani. Eram pe ruta Paris-Chișinău. Nu mai țin minte dacă eram la dus sau la întoarcere... Adică nu, era cu siguranță la dus, căci interlocutorul meu pe durata zborului îmi vorbea despre ce are de gând să facă la Chișinău. Am intrat lesne în vorbă cu dumnealui căci zburam cu escală și ne-am regăsit şi în al doilea avion. Vizual ne-am recunoscut drept pasageri ai primului avion, motiv suficient de complicitate în asemenea context.

Printr-o magie a întâmplării am ajuns în business class, alături de domnul cela elegant, destul de jovial, cam de vreo 50-60 de ani, care stresa foarte mult din cauza unui costum pe care-l ducea pe cuier în husă și încerca să-i găsească un loc să-l anine ca să nu jeneze pe nimeni. Această căutare a lui mă jena destul de mult, la drept vorbind, el fălălăind cu husa aia peste mine în drapta și în stânga, așa că am participat și eu activ la proces, că era și în interesul meu după cum vă dați bine seama. I-am găsit un locușor potrivit, până la urmă, cu ajutorul însoțitorilor de bord.

Erau prea multe experiențele noastre în comun, raportate la aceeași călătorie, pentru ca să nu intrăm în vorbă mai acătării. Au urmat prezentările de rigoare. Domnul meu era un ciocolatier artizan, dintr-un orășel de pe undeva de la sudul Franței. Mi-a dat și cartea lui de vizită, dacă o caut bine, precis o mai am pe-acasă. M-a intrigat desigur costumul şi grija pe care i-o purta (adică eu bănuiam că e un costum, căci nu știam exact ce este în husă) și l-am întrebat dacă merge la vre-o ceremonie specială în Moldova. Îmi închipuiam c-o fi vre-o nuntă, clișeul îmi desena deja scenariul: un fecior care se căsătorește cu o moldoveancă și fac o nuntă în Moldova...

Dar nu a fost să fie chiar așa: ciocolatierul francez era de fapt în deplasare de serviciu! Gândul meu a sărit repede de pe un clișeu călăre pe altul și îmi închipuiam acum vre-un schimb de experiență pe la vre-o întreprindere ceva, poate chiar la „Bucuria”, ori, de ce nu?, vre-un start-up care se lansează în arta ciocolatei pe la noi. Dacă zice omul că e în deplasare, eu la o afacere cu ciocolată mă gândeam. Firesc, nu? Dar și aici greșeam...

Omul mi-a zis că merge la o ceremonie privată care se va ține într-un local luxuos (mi-a zis și exact care era localul, dar din motive lesne de înțeles, îl voi ține secret), o zi de naștere, la care el va trebui să instaleze și să deservească... un havuz enorm de ciocolată pentru câteva zeci de persoane. Am încercat să-l trag mai mult de limbă și să-mi zică cine era „sărbătoritul”, dar omul mi-a zis că, din motive lesne de înțeles, nu poate să-mi spună cine era barosanul. Costumul din husă era „salopeta” lui de firmă, cu blazoane brodate şi tot balamucul, detaliu semnificativ la acea mise-en-scène.

Apoi am mai discutat despre una, despre alta... Nu era la prima lui deplasare de acest fel, era o piață care îi genera o cifră de afaceri bunicică. Îmi zicea că-i place Moldova, moldovenii, tradițiile și misterele acestui colț de plai, gură de rai, unde, mă gândeam eu, pensiile bătrânilor sunt de 50 de euro, iar unii barosani își comandă ciocolatieri direct din Franța, plătindu-le avion în business class, cazare pentru câteva zile și onorarii frumușele (chiar și pentru Franța!) pentru un havuz de ciocolată de ziua lor...

Pe la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut, Andropov (devenit la moartea lui Brejnev şi Prim-Secretar al PCUS) a încercat marea cu degetul cerând KGB-ului să facă o evaluare a economiei sovietice conform metodologiei occidentale şi mai nu s-a-necat în hăul care i s-a deschis în faţă... Până şi Japonia, o ţară insulară cam de vreo 45 de ori mai mică ca teritoriu, totalmente distrusă după al doilea război mondial, o depăşea... Atunci devenea conştient Politbiroul sovietic de prăpastia care-i despărţea de lumea care, conform teoriei, se afla demult în putrefacţie avansată. Ce-ar fi făcut Andropov nu vom mai şti căci el şi-a dat ortul popii nu mult după aceea (ori cui îşi mai dau acolo ortul ateiştii comunişti), apoi a urmat un scurt epizod Cernenco, după care „aparatul” a înţeles că e bâja cu adevăratelea şi l-a pus pe un tânăr (totul e relativ, căci avea 54 de ani deja), Gorbaciov, să apuce jăratic cu mânurile lui de ţăran din Stavropol.

„Tânărul” Prim Secretar al PCUS s-a apucat vârtos de treabă, intenţionând, printre altele, să le demonstreze şi cetăţenilor sovietici „schimbarea la faţă” a puterii. Dar atunci când a încumetat să coboare „în popor”, lucru nemaivăzut până la el, Mihail Sergheievici i-a descoperit la rându-i „faţa”... Vom omite, din simplă corectitudine politică, orice considerente sau descrieri ale chipului care i s-a arătat lui Gorby, dar vom constata că la doar două luni după încoronare, în mai 1985, tânărul ţar care nu se mai voia ţar, ci se visa Preşedinte, proclama legea prohibiţiei alcoolului, fapt ce i se poate eventual ierta unui Preşedinte, dar nu şi unui ţar... În treacăt fie spus, acest lucru i-a şi jucat festa mai târziu, căci atunci când ruşii îşi alegeau ţarul (nu Preşedintele) l-au ales pe un altul, mai puţin sfădit cu băutura.

Însă toate acestea aveau a se întâmpla ceva mai târziu, iar eu vă invit să mai rămânem puţin în acel epic an 1985, doar că am să vă iau frumuşel şi am să vă duc la 1145 de km de Kremlin, în una din provinciile imperiului, o republică sovietică socialistă care avea să devină peste 6 ani falnicul stat Republica Moldova. Mai mult decât atât, am să vă duc în provincia provinciei acelui imperiu, un sat ordinar de pe undeva din nordul republicii.

Era vară, era cald, numai bine să stai pe undeva pe malul unei ape, sau la umbra unei vii ori nuc bătrân cu un păhărel răcoros şi nişte salături din primele roşii din seră, şi cu brânză şi caş de oi la care tare mai merge câte-o coadă de ceapă şi-un usturoi tânăr, poate chiar şi un grătar ceva, de ce nu? Da, chiar ar fi fost potrivit un asemenea plan de acţiune: să stai la sfat cu partactivul, să pui la cale şi să dezbaţi treburile kolhozului în tihnă şi bună înţelegere.

Aşa se gândea brigadierul Ion Pavlovici în timp ce mergea cu „bobicul” colhozului spre selsovet. La ce i-ar fi trebuit preşedintelui să convoace o adunare în acest mod, într-atât de oficial? Iată, a trimis şi maşină după el... Oare ce i-o fi venit? Nu se putea discuta omeneşte, cum le era obişnuinţa? Oare nu cumva?... Oare nu i-a făcut careva vreo pacoste ceva şi acum preşedintele îl chema la covor să-l ia la scărmănat? Poate Afanisii Petrovici, zootehnicianul, i-ar fi săpat vreo groapă? Dar nu adulmecase nimic din partea aia... S-ar fi răsuflat, ar fi auzit el ceva de pe undeva... Avea şi oamenii săi bine plasaţi la pravlenie, unşi cu ce trebuie şi când trebuie anume pentru atâta treabă. Nimeni nu i-a zis nimic. Cu zootehnicianul Ion Pavlovici ducea o luptă dosită şi de lungă durată. Zootehnicianul era un venetic repartizat la muncă în colhozul lor, cu şcoală de partid făcută pe undeva prin Rusia şi asta îl plasa întotdeauna avantajos faţă de cei ai locului. Chiar dacă au trecut ani buni de când se instalase în sat, Ion Pavlovici nu-l avea la inimă şi încerca în fel şi chip şi în toate să-i „şteargă nasul”. De şi-a ridicat veneticul casă, brigadierul neapărat a ridicat una puţin mai arătoasă. De şi-a sădit zootehnicianul o mică livadă, Ion Pavlovici şi-a plantat una şi el, dar cu câţiva pomi mai mult. Şi-a pus Afanasii vie, cum să rămână Ion mai prejos? A sa era şi mai mare, cu soiuri alese, unele experimentale, direct de la institutul de cercetări aduse! Şi tot aşa cam la toate... Până şi iepuri şi-a luat brigadierul tot luându-se după venetic. Da, Afanasii Petrovici ar fi avut destule motive să-i poarte pică şi chiar să plămădească o răzbunare ceva, dar asta numai dacă ar şti... Dar de ştiut el nu avea de unde.

Astă iarnă Ion Pavlovici era la Chişinău la o rudă îndepărtată pe care a rugat-o să organizeze un chef de Anul Nou (la care brigadierul contribuise semnificativ cu merinde şi băutură) unde erau invitate câteva persoane importante. Un fel de adunătură din alea orăşeneşti la care se invitau „oameni necesari”. Tot zootehnicianul îi dăduse ideea. Avea Afanasii Petrovici o fiică pe care o învăţa la institut şi căra merinde din colhoz cu maşinile. Dar lasă că nici Ion Pavlovici nu era mai prejos: avea şi el copii, care mâine-poimâine trebuiau scoşi în lume şi intenţiona să găsească un mijloc de a prinde rădăcini prin capitală. N-ar fi rău să facă rost de un apartament, o cooperativă ceva... Pentru asta încărcase el Lada personală cu de toate şi venise...

Acolo, la acea petrecere, a pus Ion Pavlovici ochiul pe un jurnalist tinerel, care i-a părut vrăjmaş de şmecher şi isteţ. Venise la Chişinău şi aduse darurile nu pentru acest mărunţiş, dar era determinat să profite de cea mai mică ocazie ce i se va prezenta. Astfel planul i-a încolţit pe loc. Tânărul ziarist lucra la "Moldova Socialistă" şi pamfletele sale, mai ales în ultima vreme, se bucurau de un succes din ce în ce mai mare. Scria frumos, tăios, rupea carne vie, nu scria! Critica şi demasca apucături contrare eticii socialiste mai dihai decât gazeta Pravda... Unde se mai văzuse aşa ceva într-un ziar, fie el şi republican? Şi Ion Pavlovici se gândi să-l pocnească puţin pe Afanasii Petrovici.

Nu de alta, dar la Moscova se întâmplau lucruri bizare şi toţi înţelegeau că ceva se va schimba, fără a intui încă ce anume. Nu era exclus să-i ajungă caruselul ierarhic şi pe acei din satul lor. Dacă se eliberează locuri acolo sus, vor fi ridicaţi din ăştia de mai jos şi tot aşa până la temelie. Şi dacă preşedintele lor e ridicat la raion? Cine vine în locul lui? Ion Pavlovici jinduia în taină că nu va fi uitat, dar mai era Afanasii cu şcoala lui de partid...

Îl luase atunci la o ţigară la balcon pe tânărul ziarist şi dă-i cu laudele, că mde, citeşte şi el atent ce scrie acesta, îl urmăreşte în mod special, ce mai, doar de dragul pamfletelor sale cumpără „Moldova Socialistă”, că este total de acord cu politica Partidului, că lucrurile nu pot continua „pe vechi”, că ar cunoaşte şi el oameni sfădiţi cu „conştiinţa socialistă”, chiar printre colegii de la colhoz... Chiar ar dori să contribuie şi el cu ceva, ar putea povesti din cele uneltiri şi furtişaguri, numai de s-ar găsi o pană ascuţită să se apuce de astă treabă delicată... Tânărul ziarist a înţeles imediat ce se cerea de la el, aşa că au convenit să se întâlnească la acesta acasă şi să discute mai pe îndelete. În primăvară, poposea deci Ion Pavlovici din nou la Chişinău cu Lada încărcată: un mieluţ, o canistră cu vin şi pamfletistul nostru a născut un text de mai mare dragul în care doar prostul nu înţelegea că se vorbea de Afanasii Petrovici şi de cum învârtea el cu purceii de la complexul de porci. Mare scandal a fost atunci, dar cum în pamflet nu era niciun nume adus (avuse el, Ion Pavlovici, grijă de asta: nu de alta, dar la ferma de porci creşteau şi purceii lui, căci de ochii lumii brigadierul se înţelegea de minune cu zootehnicianul), nici cu pagubă mare nu s-a lăsat. Atâta doar că a trebuit brigadierul să dosească pe o vreme la el în beci, într-un congelator adus de la cantina şcolii, purceii sacrificaţi înainte de vreme, ai lui, dar şi ai zootehnicianului, atât cât să treacă vijelia. La „semnal” au reacţionat de la raion, a fost şi o comisie ca să numere porcii de la fermă. Bineînţeles că nu au găsit nimic (nici Afanasii Petrovici nu era un novice şi ştia cum să ungă unde trebuie ca să nu scârţâie) şi totul a rămas pe vechi. Dar Ion Pavlovici era satisfăcut: reputaţia rivalului său a avut de suferit, doar asta şi-a dorit-o.

Iată la ce se gândea Ion Pavlovici în timp ce bobicul îl ducea huruind spre selsovet. O întorcea şi pe-o parte, şi pe alta, nu, nu avea de unde să se răsufle nimic, totul era bătut în cuie şi securizat, dar parcă tot îi era în grijă... „Hai, bre, nu fi prost, îşi zicea. Poate că tocmai e invers şi te aşteaptă veşti bune. Poate că îl cheamă pe preşedinte la raion.” Cu aceste gânduri păşi Ion Pavlovici în cabinetul preşedintelui de colhoz.

• Bine ai venit, Ion Pavlovici, îi ieşi în întâmpinare preşedintele strângâdu-i neobişnuit de călduros mână. Ia loc, ia loc, te rog, avem nişte chestii importante de discutat, în comitet restrâns, după cum vezi...

Afanasii Petrovici era deja pe loc, ceea ce nu-i plăcu deloc brigadierului.

• Ieşti mai harnic, Afanasii, se făcu el a râde.
• Ei, abia de am intrat şi eu, eram la fermă cu maşina mea şi e mai aproape decât mahala noastră. M-a scos Gheorghii Ivanovici din şedinţă de acolo şi am venit imediat.
• D’apoi că nici eu nu-mi pierdeam vremea degeaba, Afanasii Petrovici! Că nu de pe cuptiori m-a sculat şoferul matale, Gheorghi Ivanovici. Îmi lipsesc nişte curele de transimisie pentru a repara combainul. Iar la garaj nu-s. Ne tot promit de la raion, dar cine ştie când vor trimite? S-a termina şi secerişul până ajung cele promise, iar grâul nu aşteaptă. Mâine-poimâine trebuie să scot tehnica pe deal şi ce mă fac? Bine că sunt eu strângător de felul meu şi nu arunc tot ce se „spisuie” de îndată. Iată, am dosit în sarai şi acum ne prind bine. Jumate de gospodărie îi în fierăraie de asta, mă alungă degrabă femeia din casă cu tot cu „scladul” meu... Le-am aruncat de vechi, dar ne vor servi de noi. Şi asta nu vede şi nu înţelege nimeni... L-aş vedea eu pe altul cum s-ar descurca în locul meu.
• Hai lăsaţi, tovarăşi, că nu de asta vam chemat. Avem chestii serioase de discutat.

Preşedintele a apăsat un buton pe comutatorul de la telefon:

• Lenuţo, eşti acolo? Fă-ne, te rog, câte un ceai şi adu-l cât mai repede.

Apoi, după o mică pauză, cât să i se preschimbe faţa în ceva umplut de extremă gravitate, se adresă celor doi:

• Nu am să umblu pe ici, pe dincolo, tovarăşi. Urmăriţi şi voi cu multă atenţie ştirile şi citiţi ziarele. Mari schimbări se aşteaptă. Partidul are nevoie de mobilizarea tuturor elementelor de sus şi până la celulele de la bază. Mai mult chiar, eu aş zice că anume de la noi, de la talpă, de la acei care sunt direct implicaţi în teren, în contact permanent cu poporul muncitor, se aşteaptă cel mai mult. Trebuie să facem faţă, tovarăşi, şi să răspundem după cum se cuvine. A venit ceasul nostru.

În acest moment, s-a auzit un ciocănit în uşă, după care ea s-a întredeschis şi a apărut căpuşorul bucălat şi mutriţa fardată a Lenuţei:

• Se poate, Gheorghii Ivanovici? Am adus ceaiul.

Fără a aştepta un răspuns, secretara tinerică a preşedintelui a intrat în birou, a pus platoul cu serviciul de ceai din faianţă de Gjeli, pe care îl scoatea doar de zile mari. Aplecată puţin înainte, spre preşedinte, care îi fixa libidinos sănii ce se întrezăreau din cămaşa descheiată adânc, Lenuţa îi lăsa pe ceilalţi doi să-i admire posteriorul, o privelişte care o avantaja la fel de bine. Turnă lent ceaiul în ceştile frumos încrustate cu o eleganţă suprafăcută, desfăcu un pachet cu biscuiţi de ovăz, preferaţii şefului, apoi se îndreptă, îi privi semeţ pe cei trei şi păşi încetişor spre ieşire. Tocurile ei răsunau pe parchet ca un metronom în mauzoleu...

Pauza era binevenită. Priveliştea, care în alte circumstanţe i-ar fi încântat pe cei doi, nu le-a făcut niciun efect de această dată. Ambii erau concentraţi, aşteptând cu nelinişte ce va urma.

• Serviţi, tovarăşi! E ceai de import, de Ceylon. Îl am de la un prieten de la Chişinău... Va trebui de acum încolo să ne obişnuim mai mult cu ceaiul. Iată ce vă chemam: Partidul, după cum ştiţi, a lansat o vastă campanie împotriva alcoolismului. Noi, acei care suntem reprezentanţii lui de pe loc, în teren, cum ar veni, trebuie să fim un exemplu. Avem nevoie de un plan de acţiune în acest domeniu. Aştept propunerile şi iniţiativele dumneavoastră, dragi tovarăşi.
• Gheorghi Ivanovici, zise Afanasii Petrovici, dar noi am implementat deja toate prevederile care ne-au venit. Chiar mai mult decât s-a cerut, aş zice: alcool la magazin nu se mai vinde deloc de la începutul lunii.
• Lasă, Afanasii Petrovici, ştii tu tare bine că asta nu schimbă nimic. Fii atent, eu am zis „campanie împotriva alcoolismului”, clar? Ce bea lumea la noi? Cumpără de la magazin? Pe dracu! Beau vin şi rachiu pe care tot ei îl fac, aşa-i?
• Dar mai mult ce să facem?, zise şi Ion Pavlovici. Colhozul nostru nu are vii. E drept că avem vinpunctul cela. Dar abia de câţiva ani l-am deschis, şi totul a fost coordonat la raion, chiar şi mai sus, la gosplan. Noi ce treabă avem? Vine poamă din tot raionul, noi doar o prelucrăm, facem materie primă vinicolă, cum îi zic ei, o dăm mai departe conform planului. Şi tot aşa.

Preşedintelui nu-i plăcură deloc reacţiile subalternilor. Deşi ştia să-şi păstreze calmul, începea să se roşească când se enerva şi asta îl dădea mereu de gol. Era conştient de acest lucru, iar asta îl enerva şi mai tare.

• Ascultaţi, noi abia de ieşim din daravera aia cu porcii. Până la urmă tot aflu eu ce a fost la mijloc. Îl sugrum cu mâinile mele pe acel de-a pârât! Cică scrisoare anonimă... Păi ce, suntem pe vremea lui Stalin să umblăm cu denunţurile? Ieşi, tovarăşe, în faţă! Zi ce ai de spus în faţa colectivului! Are dreptate Gorbaciov: trebuie să ne restructurăm, să ne democratizăm! Cu toţii am ieşit şifonaţi din pacostea ceea, iar faima colhozului s-a dus de râpă. Tovarăşii de la raion aşteaptă să ne reabilităm.

„Aham, iată care-i buba, se gândi Ion Pavlovici. Bine faci că te gândeşti la raion, tare bine faci. Tot la treuca ta te gândeşti, dar lasă că te ajutăm noi, te aburcăm dacă e nevoie, he, he! Dar de aflat ai să afli tu o brânză, că nu suntem făcuţi cu degetul.”

• Sunt necesare acţiuni energice, contra-iniţiative constructive din teren. „Vstrechnyi plan” cum ar veni. Hai, să va văd! Eu iată la ce mă gândesc: trebuie de urgenţă să deschidem la noi o secţie locală a „Organizaţiei obşteşti unionale a luptei pentru sobrietate”! Aia cu „trezvenicii”. Noi nu ne putem implica direct acolo, dar vom acorda tot sprijinul necesar. O punem preşedinte al secţiei săteşti pe Lenuţa. Chemăm lectori de la raion şi de la capitală şi facem un plan de lecţii publice la club cu discotecă, ca să vină lumea şi tineretul. Facem gazetă de perete, totul cum se cuvine. Îi punem pe colhoznici să se înscrie.
• Şi dacă nu vor veni?
• La Lenuţa vor vrea mulţi, ha-ha! Vă zic eu. Pentru ceilalţi, facem aşa: membrii vor avea automat 10 trudozile în plus. Iar pentru cei mai activi, le vom acorda zile libere pentru „lucru obştesc”. Are să meargă, veţi vedea. Mai departe, alte iniţiative?

Afansii Pavlovici reacţionă pe dată:

• Eu am nuntă la toamnă, precum ştiţi, Gheorghi Ivanovici. Îmi însor băiatul. Iată ce propun. Te ia băiatul de naş şi facem o nuntă de pomină, cum nu s-a mai văzut în raion. Fără alcool! Prima nuntă din colhoz în stil nou, cu preşedintele în capul mesei, la loc de cinste! Numai că nu prea mă ţin buzunarele de aşa ceva... Poate dacă contribuie colhozul... Chemăm şi presa. De la raion, desigur, dar mai cu seamă de la „Moldova Socialistă”. Lasă că mi-am făcut eu intrări pe acolo de când cu povestea veche... Să vezi cum vine chiar mucosul ăla de pamfletist şi scrie la gazetă, lăsaţi pe mine treaba asta. O fi el viteaz, dar tot are şefi care vor să mănânce gustoşel. Şi nici el nu-i uşă de biserică, am verificat eu. Critică el, dar purcelul de lapte nu l-a refuzat.
• E bun aşa! Îmi place tare ideea, Afanasii. Chemăm lăutari şi facem o nuntă tradiţională moldovenească, în duhul vremii! Dar la colhoz să nu te prea bagi, auzitu-m-ai?! să nu ni se scoată vorbe. Lasă că pune el, naşul, ce trebu'. Ha-ha! Dacă chiar nu ajunge, mai scriem câte ceva şi de la colhoz, dar pe bani, desigur. La preţ redus, conform preiscurantului, dar să nu poată să se lege nimeni de noi. Atâta grijă mai am: cum facem cu nuntaşii? Nu vor accepta ei nuntă fără rachiu şi vin nici în ruptul capului!
• Important e să nu fie nimic pe masă, tovarăş preşedinte, şi să nu se vadă careva cherchelit pe-acolo. Punem băieţi să-i păzească şi de cum îl văd pe careva mai ameţit, să-l ducă frumuşel cât mai departe. Iar pentru că să nu se usuce lumea de tot, îi trimitem câte unul-doi, organizat, că să nu bată la ochi, la Ion, prin fundul grădinilor, că e doar la două ogrăzi mai departe. Ce zici, Ioane? Primeşti nuntaşi? Ha-ha-ha!
• Oi primi, ce-am să fac? Că nu din al meu am să torn!, se făcu a râde brigadierul.

„Uuuu, pramatia, uite cum o ia. Dacă ceva, tot pe mine să cadă... Maladeţ, Afanasii! Şi încă şi nuntă pe banii colhozului vrea să facă... Carevasăzică, i-a dus şi el scriitoraşului de la „Moldova Socialistă” pomene. Oare nu s-a scăpat cu vorba ţâncanul ăla? Ajung la Chişinău şi-l apuc de beregată... Dar n-are cum... Dacă se dă de gol puştanul, cade şi el. Mai degrabă încearcă să sugă ţâţă de la două oi deodată! Acuma, treaba tot îi făcută şi parcă nu-i făcută rău. Ah, totuşi ce băiat bravo! Tânăr, dar ce combinaţii învârte! Cu aista ar trebui să mă aflu de bine, are să ajungă departe, mucosul...”, aşa se gândea Ion Pavlovici. Îi sfârâia mintea să vină şi el cu o propunere ceva, dar nu-i venea nimic pe limbă... Chestia cu jurnalistul îl încurca să se concentreze... Şi-apoi brusc îi veni aşa, o idee:

• Avem vinpunctul, tovarăş preşedinte, poate se poate face ceva cu el?
• Lăsaţi vinpunctul, sări cu vorba zootehnicianul şef, - acolo nu-i treaba noastră! Da, e la noi în colhoz, dar de sus a venit. Nu noi trebuie să decidem. Să nu ne iasă pe ochi mai târziu.
• Cum adică, nu noi?, se învioră Ion Pavlovici, centru-centru, dar pe banii noştri s-a făcut! Cât se poate, tovarăşi? Tot pe ghebul nostru să-şi facă cineva planul? Tot veneticul trebuie să decidă ce să facem noi aici pe loc? (Hai că o băgase şi pe asta, na!) Da’ de unde ştiu ei, acei din centru, cu ce trăim noi? Plan – dă-le! Dar când ajung eu să le cer curele pentru combain – la sfântu-aşteaptă?

Brigadierul o apuca razna rău... Înfocat peste măsură, îl lua gură pe dinainte. Dar tot îi convenea să ducă vorba în partea asta, căci orice-ar zice, dar avea el schemele lui cu fiarele şi tehnica. Pe lângă piesele scoase legal de la evidenţă, mai scotea el destule şi nou-nouţe. Pe care le schimba apoi prin colhozurile vecine pe ce mai putea avea nevoie. Cel mai simplu se făcea astfel: primea un lot ceva, şi din cele noi lua o parte şi le schimba cu din cele vechi, de acasă. Uneori le schimba direct pe tractor ori combain, în câmp. Nu era chiar mare rulajul său, dar câte n-a obţinut aşa? Iată, de exemplu, chiar săptămâna trecută a schimbat două pneuri noi-nouţe pe o maşină de asfalt la acei de la drumuri şi şi-a asfaltat ograda. Că aşa-i în ziua de azi: are acel care ştie să se-nvârtă.

• Da’ mai lasă-ne odată cu curelele tale, Ion Pavlovici! se făcu a se răsti preşedintele.

Mintea însă îi alerga înainte. Se putea scoate ceva foloase şi din vinpunct. Acum câţiva ani fusese chemat la raion la o adunare la care erau prezenţi şi tovarăşi de la minister şi de la planificare, de la Chişinău. I s-a prezentat un proiect al unui „punct de vinificaţie” care urma să fie instalat pe teritoriul colhozului său. Ei nu aveau vii, dar colhozurile vecine aveau destule şi, conform calculelor, amplasarea acelui punct de fabricare de materie primă vinicolă anume în acel loc era una optimală din punct de vedere logistic. Nu prea avea cum să refuze... Se făcu el a protesta, încercând să aducă vorba de bani, dar i s-au prezentat şi calcule care îi spuneau negru pe alb că colhozul îşi va recupera destul de repede cheltuielile şi va putea beneficia substanţial pe viitor de pe urma acestui punct. Aşa şi a rămas. Peste un an lucrările au început şi au fost finalizate neaşteptat de rapid. Erau nişte instalaţii destul de moderne şi preşedinteleui îi creştea inima de mândrie. Îşi făcuse şi o saună cu bazin acolo, pe teritoriu, cică "centru de recreaţie pentru muncitori". La tăiatul panglicii au venit tovarăşi de la raion, de la minister, de la televiziune, de la gazetă. E-he-he, ce banchet au făcut atunci! Vuiau dealurile dimprejur!

Conform planului, mai aveau încă a lucra câţiva ani până la recuperarea cheltuielilor, dar vremurile se schimbaseră... Acum, cu „lupta împotriva alcoolismului” cine ştie cum va mai fi? Unele colhozuri au şi început deja a scoate viile... Are să rămână cu buza umflată şi cu bortă în vistierie pe de-asupra. Iar de la raion tot pe dânsul are să cadă, că mdeh, nu-i sunt echilibrate conturile... Colhoz-milioner se cheamă... Aşa că, avea dreptate brigadierul ista, într-un fel.

• Iată cum facem cu vinpunctul: ascultaţi şi de aici să nu iasă, că va mântui pe-amândoi. Ion, găseşti nişte băieţi voinici şi de nădejde de la brigadă, ştiu că ai, să nu crezi că nu ştiu ce se face pe la voi, şi le spui următoarele: se înscriu la club la Lenuţa. Se duc la câteva şedinţe, la o lecţie-două. După asta să se facă a se indigna peste măsură de starea lucrurilor şi de beţia care bântuie în sat. Tu, Afanasii, ai femei la ferma de vaci. Bagi zvonuri precum că se fură vin cu canistrele de la vinpunct şi se vinde în sat, de li se îmbată bărbaţii. De asta mă ocup eu: acolo a mai rămas jumate de cisternă, rezervele noastre „strategice”. Pun eu câţiva băieţi să împrăştie vreo sută-două de litri prin sat. Pentru două-trei zile de beţie generală garantat ajunge. Apoi băieţii tăi, Ion, să se ducă organizat acolo şi să facă zarvă. Câteva muieruşte de la fermă mai guralive tot ar putea să meargă, auzi Afanasie? Un fel de răscoală. Proletarii indignaţi împotriva beţiei, cum ar veni. Pot chiar să strice câte ceva. Acolo sunt nişte ţevi din sticlă, când au să intre pe teritoriu să cate pe sus. Sunt peste tot. Curge mustul şi vinul prin ele, când e la cules. Pe astea să le strice. Dacă mai strică câte-o fereastră-două, un acoperiş acolo ceva, tot nu-i mare pagubă. Numai bagă de seamă: de baie şi de cisterne să nu se atingă nici în ruptul capului!
• Dar, Gheorghi Ivanovici, am băgat bani în vinpunct, au să ne mănânce de la raion, am să dăm de belea, vă zic eu.
• Asta las-o pe mine, Afanasii Petrovici. Pun pariu, hai, te prinzi? O ladă de şampanie că nu zice nici cârc nimeni, a? Taci, ai? Ştii că am dreptate... Vremurile, tovarăşi! Se schimbă vremurile. Voi în baliga şi solidolul vostru nu mai simţiţi nimic. Trebuie să fiţi cu nasul în vânt, tovarăşi, nu în propriii papuci...

Zootehnicianul şi brigadierul erau uluiţi. Niciunul din ei nu se aştepta şi nici nu era pregătit pentru aşa ceva. Aveau nevoie de răgaz pentru a digera. La multe se pricepeau, pe multe le învârteau, unele împreună, pe altele fiecare în parte, dar simţeau că li se cere să treacă peste o limită pe care nu încumetaseră nici s-o întrevadă. Saltul era prea mare... În acelaşi timp, planul preşedintelui li se părea aproape perfect. Ambii îl priveau înmărmuriţi de frică şi admiraţie... Şi Gheorghii Ivanovici continuă:

• Aşa, mai departe: ascultaţi atent aici, că vine cel mai important: când se vor încinge spiritele mai tare, debarcăm noi la faţa locului. Mai luăm vreo doi activişti tinerei de la comsomol, dar să venim pe rând. Cam toţi odată, dar câte unul. Fiţi atenţi la detalii: e important. Intrăm deci şi facem pace, calmăm spiritele cum ar veni. Ascultăm păsul poporului şi tranşăm energic şi ferm chiar acolo, pe loc. Renaştem democraţia sovietelor de la început, ha-ha-ha! Comuniştii sunt alături de popor, ascultă năzuinţele poporului muncitor! Ah, ce frumos! Da, n-ar strica să vină şi de la gazetă careva, măcar de la raion să fie. De la Chişinău ar fi dubios... Dar de la centrul raional le trebuie cam un sfert de ora că să ajungă cu maşina. Dacă ne mocoşim bine cu răscoala şi anunţăm pe cine trebuie la timp, taman reuşesc. Ar fi bine să ajungă înaintea noastră acolo. Ei cum? Acum ce-mi ziceţi?
• Genial! Exclamă aproape fără să vrea Ion Pavlovici... Eşti o minte luminoasă, Gheorghii Ivanovici. Nu degeaba ne eşti preşedinte...
• Şi niciun ştab nu va îndrăzni să zică ceva... Nu mergi împotriva doctrinei partidului!, adăugă Afanasii Petroivici. Bravo! Cutia de şampanie e din partea mea, fără pariu, fără nimic, ha-ha-ha! Dar staţi oleacă, ce le propunem în loc? Cu ce venim?
• M-am gândit eu şi la asta: propunem să instalăm în locul vinpunctului un cuptor de uscat fructe! Livadă de prune avem chiar noi în colhoz. Şi nu mai depindem de vecini. Am auzit că tare sunt întrebate în Siberia. Am eu un tovarăş bun la Krasnoïarsk care demult mă întreabă. Ne ajută el de la început, apoi găsim şi alte posibilităţi. Sunt sigur că e mijloc de chilipir. Nu mai rău decât cu vinul. Chiar mai bine, să vedeţi că mult mai bine!
• Dar bani de unde pentru uscătorie?
• Bani? Găsim noi bani, tot raionul o să ni-i dea, ia să vedeţi. Dacă merge totul aşa precum plănuim, vom fi pe loc de frunte în raion! Ce raion? Pe republică, tovarăşi!

Aici preşedintele simţi că prea se avântă. Frumoasă barza din cer, dar mai era până atunci. Deveni brusc serios şi grav ca la început.

• Deci cu asta ne-am lămurit. Discutăm detaliile mai târziu. Tu, Ion, să te gândeşti bine pe cine poţi să te bizui sută la sută. Ar fi bine să-i ai cu ceva la mână pe fiecare din câţi îi vei alege. Iar eu am să pun pe roate organizaţia aia de „trezvenici” cu Lenuţa pentru început. Cu asta ne-am lămurit. Mai departe! Alte propuneri?

Ceilalţi doi se priviră nedumeriţi. Cum? Mai era nevoie de ceva?

• Dap’ nu-i de ajuns, Gheorghi Ivanovici? întrebă brigadierul. Noi şi-aşa parcă supra-împlinim planul la acest capitol. Vom ajunge că nu vom face decât asta. Dar mai avem de lucru la colhoz. Că celelalte planuri nu ni le taie nimeni.
• Tu, Ion Pavlovici, citeşte aici atent, îi răspunse supărat preşedintele, şi-i întinse gazeta „Pravda”, - citeşte ce scrie aici!

În textul ukazului de pe masă erau mai multe locuri încercuite cu stiloul, iar preşedintele îi arătă cu degetul unul din pasaje: „29. Самогон и другие крепкие спиртные напитки домашней выработки, аппараты для их выработки органами внутренних дел (милицией) изымаются у лиц, совершивших правонарушения, предусмотренные настоящим Указом, и после рассмотрения дела уничтожаются.”

• Ai citit atent? Acum uite şi-aici, zise şi-i mai întinse un alt ziar.

În ziar erau evidenţiate următoarele: „Партийным организациям предложено ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников, злоупотребляющих алкоголем, не пресекающих фактов пьянства, уклоняющихся от непосредственного участия в борьбе с этим злом. Партийных, советских, хозяйственных, профсоюзных и комсомольских руководителей, имеющих пристрастие к спиртным напиткам, допускающих устройство выпивок, необходимо освобождать от занимаемых должностей, а коммунистов привлекать за это и к строгой партийной ответственности, вплоть до исключения из рядов КПСС.”

• Acuma ce zici, Ion Pavlovici? E mai clar? Afanasii Petrovici, dar dumitale de ce taci? Scrie clar: „ужесточить спрос с членов партии, и прежде всего с руководящих работников”! Dacă îl apucă pe careva de mai sus iar mâncărimea într-un loc, cine are să păţească? Ăia de la raion? Ăia de la Chişinău? Pe dracu!... Tot mie îmi zboară capul! Iar eu vă zic: nu am de gând să cad singur. Mai degrabă vă nicitojesc pe voi doi! Eu răspund de colhozul ista, m-aţi înţeles? Eu şi nimeni altul! Şi cum am să zic eu – aşa va fi! Clar?! Cine nu-i cu mine e împotriva mea! Clar?!

Preşedintele trântise cu pumnul în masă de au sărit ceştile cu ceai în sus. Era supărat de-a binelea. S-a ridicat şi s-a apropiat de geam. În birou se auzeau doar cum aleargă electronii prin firele electrice. Gheorghi Ivanovici ştia că nu va urma nicio reacţie. Avea doar nevoie de ceva timp ca să-şi revină şi să zică ceva, căci nici pe el nu-l ducea mintea ce se mai poate de făcut. Bine, sectoristul va umbla şi va strânge câteva aparate de făcut rachiu, dar asta-i treaba şi gloria miliţiei, nu a lui. Ah, ce noroc avea colhozul vecin! Ei aveau vie şi activul de acolo imediat a şi decis să fie scoasă. Au şi început a o scoate. Puteau şi să n-o scoată, căci nu era nimic despre asta în ucaz, dar iniţiativa cu certitudine va fi observată la raion... Ei vie nu aveau. În sat lumea făcea vin, dar era pe parcelele personale. Stai puţin, iată asta deja e o idee! Un zâmbet maliţios i s-a iscat preşedintelui de colhoz pe faţă, dar l-a înfundat imediat. S-a întors brusc către zootehnician şi brigadier:

• Aşa, colhozul vecin a început a scoate via. Noi de ce stăm?
• Păi, Gheorghii Ivanovici, parcă am zis deja, noi nu avem vie în colhoz. Ne-am înţeles că distrugem vinpunctul, încercă o replică Afanasii Petrovici...
• Nu avem, zici? Dar de unde bea lumea vin? Din pod? şi se uită semnificativ la Ion Pavlovici...

Brigadierul înţelese imediat... Via! Se atenta la via lui! Mândria lui nemăsurată! Dar ce vin făcea el! Era faimos vinul lui Ion Pavlovici. Veneau la el din toate colţurile republicii după vin! E-he câte uşi i s-au deschis de dragul acestui vin!

• Dar eu nu vând, tovarăşi! E pe terenul meu! Gospodărie personală! Gheorghii Ivanovici, fii om, că şi pentru colhoz mă zbat, nu doar pentru mine! Ştii cât vin am dus eu, de pe viişoara mea, ca să ni se repartizeze tractoarele din anul trecut?! Afanasii Petrovici, şi tu ai vie, ce dracu?
• Gata! Ajunge! Strigă din nou preşedintele. Via ta, Ion, e mult mai mare! E cea mai mare vie din sat. Şi nu uita că o parte din ea se întinde pe un teren constructibil. Poţi tu să-l scrii pe fiică, pe nepot, măcar şi pe mă-ta, dar casă n-ai ridicat acolo. Şi aş putea oricând să ţi-l iau înapoi! Ştii câţi cer loc de casă la voi în mahală? Iată ce vă zic eu: tu, Ioane, să scoţi cel puţin o treime din via ta. Iar tu, Afanasii, un sfert. Raportaţi executarea peste trei săptămâni. De ordonat oficial nu pot, dar dacă nu executaţi, aveţi treabă cu mine. Aplic eu hotărârea Partidului, să nu aveţi dubii! La revedere, tovarăşi!
• Gheorghii Ivanovici, hai să lăsăm pe la toamnă, după strânsul poamei, împart cu tine, Gheorgii Ivanovici, ce zici?
• Trei săptămâni! Nicio zi mai mult! Adunarea a luat sfârşit, tovarăşi. La treabă!

Preşedintele se întoarse la locul său, apăsase comutatorul de la telefon: „”Lenuţo, petrece-i, te rog, pe tovarăşi, ei pleacă. Apoi să vii la mine în birou, avem chestii de discutat.” Uşa cabinetului se deschise tot atunci şi tovarăşii s-au îndreptat spre ieşire, trecând pe lângă secretara care-i petrecea radios în picioare. Ion Pavlovici, se opri pe o clipă: „Lenuţo, pot să sun de la tine? Eu cu treabă, local.”

• Desigur, Ion Pavlovici, dar nu mult, că aşteptăm un telefon important de la raion.
• Eu repede, nu te teme. Afanasii, mă aştepţi un minut, te rog? Mergem împreună, bine?

Uşa spre cabinetul preşedintelui colhozului nu era închisă, dar asta nu părea să-l jeneze pe brigadier.

• Alo, Iura, tu eşti? Aici Ion Pavlovici, de la pravlenie sun. Uite care-i treaba: mâine dimineaţă, înainte de zece, să-mi fie buldozerul ăla mare la mine. Nu la poartă, în capătul celălalt, dinspre vie. ... Îl încarci frumuşel pe treiler şi îl aduci! ... Cum stricat?! Nu mă interesează! Faceţi ce ştiţi, dar mâine dimineaţa să-mi fie buldozerul lângă gard gata de lucru! ... Nu vreau să aud nimic! Execuţi, ori ai de furcă cu mine! strigă brigadierul şi puse receptorul.

Apoi aruncă o cătătură trufaşă spre uşa cabinetului, încă deschisă, şi ieşi, trântind uşa antecamerii în urma lui. Zootehnicianul îl aştepta pe coridor.

• Mulţumesc că mai aşteptat, Afanasii Petrovici. Ce faci acum? Acasă? La lucru?
• Acasă... Mă duc s-o bucur pe nevastă. Ea atâta şi-aşteaptă, să-i spun că scot via.
• Mda. Glumim noi, dar iaca n-ai încotro... Câtă muncă, câtă muncă călcăm în picioare!.. Am stat astă primăvară nopţi întregi să afum via să nu îngheţe... Mai bine-o lăsam să se prăpădească la naiba. Şi parcă numai astă primăvară? Câtă alergătură s-o văd în picioare, ani buni până a dat roadă... Sunt soiuri alese, Afanasii! Vin doctori în ştiinţă la mine să vadă cum creşte! Şi acum – cu buldozerul?... Are să mă bage în mormânt preşedintele ista al nostru... Ai zis că eşti cu maşina ta, mă iei şi pe mine până acasă? Că de adus m-a adus, dar de dus – a uitat... Ori poate n-a uitat...
• Hai, Ion Pavlovici, că doar nu te duc în spate.

În Niva zootehnicianului cei doi au pastrat o bună bucată de drum tăcerea... Fiecare cu ale sale gânduri. Dar, când nu mai rămăsese mult până a ajunge la ei în mahală, Ion Pavlovici, se adresă şoferului:

• Auzi, Afanasii? Preşedintele nostru pare că tare vrea la raion. Eu zic să-l ajutăm. Rău în asta nu văd. Vom avea omul nostru acolo, sus. Poate n-a uita de noi? Iar aici te alegem pe tine. Eşti cu şcoală bună, anchetă ireproşabilă... Principalul să-ţi susţină Gheorghii Ivanovici candidatura, căci aici pe loc noi le aranjăm cum trebuie. Iar dacă se bagă careva de la raion, noi le băgăm în faţă chestia asta cu iniţiativa de pe loc, cu sovetele locale, mai pe scurt, folosim şi noi gazeta „Pravda” aşa cum ne convine... Nu vor îndrăzni să zică ceva. Principalul e Gheorghii Ivanovici. Dacă zice şi el „da” nu va îndrăzni nimeni să i se opună. Dar trebuie făcut repede, cât nu s-au dumirit ei acolo sus ce şi cum...
• Ion Pavlovici, mie mi-i bine şi aşa. Dacă mă cheamă Partidul, execut, dar să ştii că nu râvnesc la funcţii.
• Te cheamă, te cheamă, Afanasii. N-auzi cum strigă? Nu tot noi suntem Partidul?
• Ei vor acum oameni tineri, energici, nu de alde mine. Eu mai am trei ani până la pensie.
• Şi ce dacă? Trei ani ai să ne fii preşedinte. Apoi mai vedem: te petrecem în erou al muncii socialiste cu onoruri, gândeşte-te bine.
• Nu ştiu, Ion, nu ştiu. Vom mai vedea.

Maşina tocmai ajunsese în poarta brigadierului. Ion aşteptă puţin să se domolească colbul, apoi a deschis uşa şi a ieşit afară. Nu aştepta răspuns. Oricum până la urmă avea să iasă pe a lui. Important era să-l mişte din locul râvnit pe Gheorghii Ivanovici.

• Hai, vecine, ne vedem mâine! Mulţumesc că m-ai adus acasă.
• Rămâi sănătos, Ioane! Da’ cu via să nu-ţi faci sânge rău. Trece el şi asta. Vom sădi una şi mai frumoasă, ai să vezi!

XXX

A doua zi dimineaţa un KrAZ enorm cu un treiler se oprea în marginea ogrăzii. Doi mecanizatori se chinuiau să fixeze rampele grele pe care urma să coboare un buldozer ruginit binişor.

Ion Pavlovici, împreună cu alţi doi mahalagii, era şi el acolo: ei scoteau câteva porţiuni din gardul de plasă metalică pentru a face loc buldozerului să intre... Încet cu încet scena începea să adune spectatori. O grămăjoară de copii şi câteva babe erau deja pe loc, dar lume se tot apropia. Zvonul se răspândise cu o iuţeală nemaivăzută prin mahală. Ce mahală? Tot satul ştia deja că comunistul Ion Pavlovici urma să-şi scoată via conform ucazului de la Moscova! Nu se trecuse fără aportul Lenuţei, pe semne, dar nici brigadierul nu avea nimic împotrivă: dacă tot scoate via, măcar cu folos să fie! Să-i meargă fala cât mai departe, până la raion, dacă se poate! Să ştie ei de ce e capabil un comunist adevărat! Că na!: a scoate via colhozului e una, dar ia să-i vedem, câţi o vor tăia pe a lor?

Cu un huruit îngrozitor, învăluit de norul negru de fum pe care-l scotea, buldozerul a coborât încetişor de pe treiler şi s-a îndreptat spre deschiderea făcută în gard. Ion Pavloci a început a striga şi a da din mâini alături. Cum tractoristul nu-l auzea, a făcut un salt înainte şi s-a postat în faţa agregatului care a stat în loc. A oprit şi motorul.

Din cabină a sărit jos tractoristul, enervat peste măsură:

• Tovarăş brigadiri, ce-ai înnebunit?! Un’ te bagi sub lopată?! Vrei să mă bagi la puşcărie?! Cu marşi l-am zăvodit adineaori... Dacă nu-l mai pornim?
• Jios! Cobori jios tot amu! Nimeni în afară de mine să nu-mi intre în ogradă! Eu cu mâna mea am s-o tai! Să nu puneţi mâna! Nu permit! Nimeni să nu pună mâna pe via mea!

Brigadierul intrase într-o stare de excitare şi exaltare în care nu-l mai văzură nimeni demult... Urcă singur în cabină...

• Hai, porniţi motorul odată!

După ceva mocoşeală şi câteva încercări vane buldozerul a început din nou a hurui şi a scoate fum... Ion Petrovici a împins manivela şi monstrul de fier s-a îndreptat spre primul rând de viţă de vie... Din cauza prafului şi a fumului figura brigadierului nu se vedea chiar desluşit din drum de unde câteva zeci de persoane îl urmăreau în linişte, dar mai târziu oamenii care au fost acolo se jurau că Ion plângea în hohote... Buldozerul avansa sugrumând metodic tufă după tufă, iar lui Ion îi curgeau lacrimile puhoi...

l’oubli et la mémoire sont également inventifs*, 

Jorge Luis Borges, Le rapport de Brodi

Nu, de fapt noi nu ținem minte nimic. Memoria este probabil cel mai perfid aliat în ceea ce privește trecutul sau reprezentarea noastră despre el. Ceea ce credem noi că ținem minte nu sunt decât amintiri despre amintiri. Timpul trece ca un tăvălug peste asperitățile trecutului și imaginea care mai este vie în mintea noastră despre el tinde spre uniformitate. Ajungem într-un sfârșit să vorbim despre o perioadă anume în termeni extrem de simpli și reductori -„a fost bine”, „a fost rău” -, iar imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale materiei cenușii, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Atunci când acest proces decurge în mod firesc nivelarea respectivă se întâmplă prin transformarea continuă într-un nor eteric monocrom a multitudinii de senzații pozitive sau negative, fără să uităm de faptul că ponderea „binelui” în această ecuație este infinit mai mare. Madeleina prustiana se preface de-a lungul anilor dintr-o simplă coptură, cert savuroasă, într-un munte de granit de neclintit care spune până la urmă un singur lucru: „a fost bine”.

Și moșneguțul lui Alexei Marinat repeta ca o placă de vinil defectată „Tot mai bine era atunci”, dând dovadă de o tărie de caracter de invidiat în față unui individ care încerca cu tot dinadinsul să-l facă să spună „a fost rău”. Nu contează dacă încăpățânarea lui moș Petrache Seceră e conștientă, un fel de încăpățânare-manifest a unui om ajuns la sfârșit de cale și care știe că nimic semnificativ, nici rău, nici bun, nu i se mai poate întâmpla, sau e pur și simplu o formă de ignoranță, de inconștiență senilă bătrânească. Contează că personajul rămâne fidel imaginii pe care și-a forjat-o chiar el despre trecut. Dar ce se întâmplă atunci când această „tărie de caracter” lipsește? Atunci când nu doar un mucos care învață meserie îți fâlfâie în față un microfon, măgulindu-ți trufia, - Vezi, Moș Petrache, ai să apari la televizor! -, dar atunci când te pomenești cu o mașinărie întreagă care te convinge cu aplomb, acum, în prezent, că trecutul a fost alb și anume alb, nu altfel (ori negru, e valabil pentru ambele variante)? Până la urmă, același mecanism funcționează în ambele sensuri... E destul să fii convins astăzi că atunci „a fost bine”... Iar mai departe imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale minții, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Bine a zis cine a zis: acel care controlează prezentul controlează și trecutul...

Am să va povestesc acum, după această digresiune puțin cam lungă, dar atât de necesară (ca și absolut tot ce scriu de altfel, mai încape îndoială?), și despre cum mi-a dezbătut deficitul o unghie. Există totuși momente în trecut, de o intensitate majoră, care rezistă mult mai bine forței nivelatoare a memoriei despre care vă scriam mai sus. Povestea mea despre o unghie pierdută, pe care o veți afla imediat, e din acestea. Acea durere fizică intensă pe care am resimțit-o atunci îmi iluminează, aidoma unui felinar în noapte, realitatea acelei zile și nu-mi permite s-o evaporez în ceața densă a memoriei...

Se întâmpla demult, cu vreo 30 de ani în urmă... Eram copil la mama și la tata, școler deja, încă un mucos, dar cu drepturi depline de a mă deplasa singur până la școală și în raza cartierului din orașul Bălți în care locuiam. Bălți nu este un oraș tocmai mare și avea pe atunci, probabil toponimic mai sunt valabile și astăzi, câteva repere geografice legate de unele localuri marcante, precum se întâmplă, de altfel, în oricare alt oraș. Celor din generația mea denumiri precum „Steluţa”, „Voshod”, „Drum Bun”, „Podul Chişinăului”, „Tâsiacia melocei”, „Iunosti”, „Pioner” le dau indicații topografice clare referitoare la orașul meu natal, murdar până la stele (și asta nu e doar o vorbă a cântecului). Unul din aceste jaloane orientative era și magazinul „Roada” din cartierul 8, care nu era departe de căminul familial în care locuiam atunci. Anticipând, am să vă dezvălui că acesta este și locul „crimei”! Ce-o mai fi acolo astăzi nu știu, dar pe timpuri era un magazin în care se vindeau legume și fructe, sucuri și conserve, făină, sare și zahăr, adică ceea ce trebuia să însemne produse ale sectorului agro-alimentar din RSS Moldova. La drept vorbind, dacă ar fi fost să ne luăm după cum arăta asortimentul magazinului, cu fructe și legume printre care erau destul de multe stricate și pe care ți le băgau neapărat în torbă launloc cu celelelate, cu sucuri în borcane de trei litri dintre care cele care durau cel mai mult pe rafturi erau acele cu suc de mesteacăn (produs național, ce mai!), conserve din dovlecei și vânătă (vă mai aduceți aminte: „икра баклажанная, заморская**”?) pe care nu le cumpăra nimeni, da, dacă ar fi să ne luăm după cum arăta în general și după mirosul de legume și fructe stricate care părea să fi intrat până și în tencuiala pereților, starea sectorului agro-industrial din republică era jalnică. Nu suportam atunci şi nu suport nici astăzi mirosul de cartof sau ceapă stricată (nu neapărat de la „Roada” mi se trage), chiar și scriind aceste rânduri îmi vin convulsii reflexive de vomă, iar în memorie îmi stă bine întipărită o ladă cu prune pe care am văzut-o în acel magazin: prunele stricate s-au chifligit și au acoperit cu mâzgă vâscoasă tot conținutul, de nu mai înțelegeai care fruct este teafăr și care nu, iar în jurul lăzii roiau viespi, albine și muște... Interiorul acelei prăvălii nu-mi părea deloc atrăgător, e drept că nici mare treabă pe acolo nu aveam, căci noi nu cumpăram fructe sau legume de la ei. Ne aprovizionam de la țară, de la bunei, iar în plus tata mai avea și o bucată de pământ lângă Bălți. Făceam compoturi și conservam masiv pentru iarnă. Ne descurcam precum se descurcau pe atunci toți ai noștri.

Din exterior, magazinul „Roada” era o construcție separată, un fel de cub de beton, cu o fațadă din sticlă și metal orientat spre strada care atunci purta numele lui Voroşilov, un macabru călău bolşevic, renumită mai târziu, după căderea URSS-ului, în „Calea Ieşilor”. Clădirea avea în față un fel de platformă naltă cam de un metru și jumătate și lată de vreo doi, și trebuia să urci câteva scări până la intrare, o ușă dublă din aceeași sticlă și metal. Acest detaliu își are importanța sa în povestea dată. Bănuiesc că sovieticii cunoșteau de existența plexiglass-ului și aluminiului, poate că era deja folosit și în construcții, dar nu și pentru acel edificiu. Ușa enormă era o ramă din colţare de fier masiv în care era îmbrăcată sticlă groasă și era ținută închisă de un resort impunător, așa încât trebuia să depui un efort considerabil ca s-o deschizi. Noi, copiii, reușeam cu greu, iar atunci când nimeream în bătaia ușii la închidere, eram pur și simplu azvârliți de ea afară.

Oare în ce an să se fi întâmplat povestea dată? Poate în 1985? Ori 86? Ori poate 87?... Iată, vedeți, nici asta nu mai țin bine minte... Dar undeva pe acolo. URSS încet, dar sigur se îndrepta spre colaps. Intrasem în perioada deficitului total. De pe rafturile magazinelor au început a dispare practic toate produsele, în special cele industriale. De mâncare se mai găsea, dar doar atât și doar produse de primă necesitate: pâine, lapte, smântână... Își mai aduce aminte careva de faptul că la piață se vindeau chiștoace la borcan de 1L? Dar cred că borcanele cu chiștoace au apărut totuși ceva mai târziu... Tot pe atunci apăruse și o zicală: „Cât de scump, dar să se poată cumpăra măcar ceva...”. Ei uite, se poate spune că acest vis din perioada deficitului total astăzi s-a împlinit!...

Zahărul făcea parte din produsele care au dispărut din vânzarea liberă. Poate o fi fost de vină și campania antialcoolică a lui Gorbi, lansată în 1985. Dar ținând cont de celelalte „dispariţii”, cred că a fost doar o scuză. Cert e că autoritățile au zis că se face prea mult rachiu pe la noi și că se va interzice să se vândă mai mult de 2 kg de zahăr pentru o persoană. Bine, dar acest lucru nu explica dispariția lui din comerț! Pentru noi, și nu doar pentru noi, acest lucru era aproape o catastrofă. Vă ziceam mai sus: în afară de consumul curent, noi mai făceam și multe conservături: dulcețuri, compoturi... Tata cumpăra zahăr cu sacul de obicei și se consuma destul de mult în perioada estivală... Cert, făcea bunelul și rachiu, dar el își cumpăra singur zahărul.

Și iată că în una din acele zile se zvonise prin cartier că la „Roada” se dă zahăr. Este și acesta un jargon sovietic: nu se spunea „se vinde”, ci „se dă”... „Я за вами! A что дают?***”, mai țineți minte? Cozi, cozi, cozi interminabile peste tot... Bătăi, certuri, blaturi, legitimaţii de invalid sau de veteran... Numere înscrise cu pixul pe dosul palmei... Și ore, zile, nopți pentru a cumpăra ceva... Am stat o dată într-o stație de alimentare (eram la Drochia) o zi întreagă cu mașina. Cineva i-a spus tatei că acolo este benzină. Trebuia să ne întoarcem la Bălți, dar rezervorul era vid. Tata spera să cumpere de pe la șoferii colhozului din sat, dar nu a găsit la nimeni. Îi ajungea doar până la Drochia. Mai departe – yok. Moskvichul a murit exact la intrarea în stație, o minune și asta. Acolo mai erau vreo 30 de mașini. Se dădeau doar câte 10L, dar se terminase exact după ce am ajuns noi acolo. Măcar să crapi! Umblă tata ca năucul cu canistra, dar nu era strop de carburant nicăieri... Nimeni nu dorea să-i vândă nici măcar 2-3 litri... Nu mai țin minte cum s-a descurcat... Dar m-am abătut de la subiect, se revenim la zahăr.

Așa dar, în acea zi se dădea zahăr la „Roada”. 2kg în mâini. E greu să explici și această noţiune astăzi: trebuia să fii prezent pe loc și nu se dădea decât 2 kg pentru o persoană. Nu puteai cumpăra pentru cineva, nici măcar pentru copil dacă nu era de faţă. Eu cu soră-mea am plecat de dimineață la școală, iar tata – la magazin să prindă rând. Noi eram patru, deci, cu puțin noroc, am fi putut spera să cumpărăm 8 kg. Un nimic pentru noi, dar tot era ceva. Când am venit de la școală pe la o amează, mama m-a hrănit și mi-a zis să merg la „Roada”, să-l caut pe tata și să-l trimit acasă să mănânce și el ceva. V-ați prins, da? El de dimineață stătea acolo! Am plecat după el. Cum l-am găsit în mulţime nu mai știu. Tata mi-a dat o foiță cu un număr, m-a încredințat unui cunoscut de acolo – se înfiripau în acele cozi cunoștințe, prietenii, mici tabere, deseori beligerante– și a fugit spre casă. Eu am rămas să țin rândul cu instrucțiuni clare de la tata.

Nu a lipsit mult. M-a trimis înapoi acasă și mi-a zis aproximativ pe la ce oră să revenim cu mama și cu sora (el cam pribluise când ne va veni și nouă rândul). La ora indicată am venit tustrei la „Roada”. Am mai așteptat vreo oră cu toții. Ne temeam foarte mult să nu închidă ăia magazinul... Dacă nu ne venea rândul până la ora închiderii, asta ar fi însemnat că tata trebuia să nu doarmă o noapte, fiindcă acei care abandonau și plecau acasă își pierdeau numărul în coadă. Și așa o regulă draconică se practica atunci... Dar am avut noroc și iată-ne, toți patru, în înghesuiala de lângă tejghea, am cumpărat 8 kg de zahăr! Am început să ne facem loc spre ieșire. Tata – în față cu torba, eu – în urma lui, sora – după mine, mama încheia mica procesiune.

Când a răzbătut la ușa care era închisă (Vă aduceți aminte de resort? Cine să stea s-o țină deschisă?) tata a tras de ea, eu m-am apucat cu mâna de colţarul ramei să mă trag în afară... În acel moment, ori că tata a fost îmbrâncit de cineva, ori din cauza greutății, nu știu, dar a scăpat mânerul. Și uşa, cu toată greutatea ei s-a închis exact peste unghia mea... Mamăăăăă!!! Ce-am mai urlat... Ce durere, fraților! Sângele a țâșnit imediat, iar unghia a căzut tot atunci... Noroc că tata a prins ușa înapoi la timp, căci putea, blestemata, să-mi zdrobească degetul de tot, să-l facă zob... Ce-a fost pe urmă, nu mai țin bine minte... Ce a zis mama, ce a făcut tata... Îmi stă unghia aia atârnând de vârful sângerând copios al degetului în fața ochilor și astăzi. Apoi – nu țin minte. Black out... Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Pur și simplu nu țin minte...

Cam asta e povestea cu unghia. Reiese, deci, că pe mine personal deficitul total m-a costat o unghie...

XXX

Se duc astăzi, acum, în prezent, bătălii acerbe pentru trecut. Adepții „a fost bine” luptă înverșunat contra celor din tabăra „a fost rău”. Restul e secundar. Restul vine de la sine. Eu am avut, că și mulți alți copii din generația mea, o copilărie fericită, dacă nu cădem, prin definiție, în păcatul pleonasmului zicând asta. Eram încă prea mici și nu eram încă prea afectați de realitatea cvazi criminală care domnea în rândurile adolescenților, chiar și atunci. Cu doar câțiva ani mai târziu, fiecare zi la școală, mai bine zis, drumul până la și de la școală, se prefăcea într-o mică expediție de război... Dar aceasta este o altă poveste.

Mi-a fost bine? Da, nu mi-a fost chiar rău. Ce griji aveam eu pe atunci? Dar nu aș vrea, nici în ruptul capului, să trec prin ce au trecut părinții mei.

Cred că dacă ar exista o mașină a timpului care să ne ducă înapoi în acea perioadă, să ne ducă pe toți, pe acei cu albul și pe acei cu negrul, pe toți acei care afirmă că își aduc perfect aminte cum era pe atunci, am fi cu toții șocați de diferența dintre ceea ce afirmăm noi astăzi și realitate... Dar nu există.

Iar celor care afirmă cu multă vervă că mai nu am trăit în rai, eu unul le-aș arăta o unghie însângerată de copil. Unghia pe care eu unul nu pot să le-o iert. Dar nici acest lucru nu-mi este în puteri. În schimb, v-am scris această poveste.

*uitarea si memoria sunt la fel de inventive (traducere proprie)

**icre de vânătă, de după mări şi ţări: (se face aluzie la o comedie sovietică, în care tocaniţa de vânătă era prezentată drept o mare raritate vs. icrele negre (caviarul) sau cele rosii (de somon)).

***Ocup după D-stră. Ce se dă?

El pierduse, dar partida mai continua, el nu putea încă renunţa la misiunea lui: da, şi-a zis el cu amărăciune, încă nu a terminat de pierdut.*

Imre Kertész, Căutătorul de urme ((titlu original „A nyomkereső) Actes Sud, 2005, p.140)

Am ferma convingere că toate câte se întâmplă, fiecare cuvânt rostit, fiecare mișcare, stare, sentiment, rămân încrustate profund în materia obiectelor înconjurătoare. Și ele știu să ne restituie toată această încărcătură informațională, reflectând în permanență vibrațiile pe care le țin înmagazinate printre particulele materiei… Numai că noi devenim din ce în ce mai analfabeți în această știință a lucrurilor… Cine știe dacă nu este tocmai acesta acel blestem babilonic, acel limbaj originar pe care l-am pierdut drept pedeapsă pentru trufia de a ne fi creat un limbaj al nostru, al oamenilor? Și totuși ceva în ființa noastră mai simte reverberațiile undelor pe care ni le-o trimit unele obiecte, pereți, arbori, locuri... Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți cuprinși de o tulburare neînțeleasă în anumite împrejurări sau luând în mână un obiect? Nu v-ați simțit niciodată incomod atunci când v-aţi așezat pe un scaun sau la o masă, fără a mai vorbi de jilțurile, paturile pe care nu te-ai așeza niciodată, nici în ruptul capului, fără ca aceste sentimente să aibă vreo explicație rațională anume? Ori invers, treceți pe lângă un obiect pe care numaidecât trebuie să-l atingeți, să vă contopiți în el, să faceți totul pentru că suprafața de contact fizic să fie cât mai mare... Cred că nu în zadar toate revoluțiile și regimurile care proclamau o „lume nouă”, crearea unui „om nou”, nu uitau să atace și obiectele... Vechiul și tot ce poate mărturisi despre trecut trebuie să dispară!

xxx

Nu mă mai pot apropia de Alma Mater, de Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți... Și astă vară am trecut prin față, m-am uitat lung la poartă, dar nu am intrat. Acei din generația mea și promoțiile anterioare mai țin minte configurația blocurilor din campus. Iar acei care au absolvit „Limbi și Literaturi străine” mai țin probabil minte cum arăta Blocul IV, blocul nostru... Era o clădire nu prea arătoasă, cu două etaje, cu pereții groși de aproape un metru, cu scări de lemn, cu podele care scârțâiau și se îndoiau sub pașii noștri în aule, cu un linoleum deloc uniform și cârpit pe alocuri la parter, cu un WC care nu funcționa practic niciodată, cu ferestre care nu se deschideau, iar pe unele din cele care se deschideau trebuia să le ții bine că să nu le scapi afară... Dar era un bloc în care se învăța bine, ne ajutau și pereții, cred că ei știau pe de rost conținutul tuturor manualelor de atâția și atâția ani și generații care au studiat acolo și ei vibrau în unison cu noi. Ne simțeam confortabil, locul era oarecum intim, emana căldură, era blocul celor de la „limbi stricate”, blocul nostru...

Clădirea a fost demolată nu mult după ce am absolvit facultatea. În locul ei a fost ridicată una alta, mai mare. Anume așa, mai mare, căci nici arătoasă nu e, nici... Ce mai, e de-a dreptul hidoasă, construită de mântuială, când am intrat eu pentru prima dată acolo, necesita deja reparații. Lumea zice că a fost ridicată de o firmă de construcții înființată de fiul rectorului de atunci... Dar asta e o altă poveste. În blocul nou nu am intrat decât o singură dată. Dar întreaga mea ființă se cerea afară... Și astăzi, când trec cu copiii mei pe acolo, cum să intru? Priviți, dragii mei, locul unde a învățat tatăl vostru, dar care nu mai este?...

Însă această poveste nu este despre Blocul IV. Este despre altceva. Alături de acel Bloc IV mai era o clădire pe care o cunoștea bine toată Universitatea. Una cu un singur nivel, lungă. Avea opt rânduri de ferestre de-o parte și de alta și două intrări, câte una la fiecare capăt. În acea clădire se afla punctul medical și contabilitatea. Fiecare student intra cel puțin dădăori pe acolo. Iar șefii de grupă mai aveau misiunea de a merge o dată pe lună la contabilitate să ridice bursa pentru întreaga grupă. O cunoșteam mult înainte de a fi devenit student. Din fragedă copilărie. Veneam acolo la mama, care era medic. Îmi plăcea locul. Ridicam trei trepte înalte ale pragului înainte de a intra. Apoi urma o ușă dublă, cu suficient spaţiu între care noi puteam lesne să ne ascundem. Era fain să stai acolo, între două uși, la adăpost. Apoi era un culoar lung care traversa casa de la un capăt la altul, separat la mijloc cu un perete din lemn cu o ușă condamnată, care de fapt separa punctul medical de contabilitate. Acel coridor servea și de sală de așteptare pentru studenții veniți la consultare. Cabinetul mamei era primul pe partea stângă. Pe partea dreaptă era cabinetul stomatologic. Ținând cont de faptul că acolo era și WC-ul, intuiesc că trebuia să fie cândva dormitorul stăpânilor... Mai departe, pe stânga, era cabinetul de proceduri. Era locul nostru preferat. Ne plăcea la nebunie să stăm acolo. Nu știu de ce. Mama ne dădea de grijă să nu atingem nimic căci erau câteva aparate în acea sală și eram obligați să stăm cuminte, dar am tot fi stat și stat, chiar și așa, constrânși să nu coborâm de pe banchetă. Sunt convins că era camera copiilor acolo... Apoi, pe dreapta – un cabinet mare, care nici nu prea știu la ce servea, dar acolo era biroul infirmierei-șef, dulapuri cu farmacia, o instalație pentru sterilizare... Era sala cea mai mare... Avea tocmai patru ferestre! Probabil acela era cândva salonul... Ne plăcea să venim la mama la lucru. Colegile mamei ne alintau, iar în fața clădirii, între blocul IV și un cămin studențesc era un soi de teatru de vară cu un teren îngrădit, ideal pentru părinți, căci erau doar două porți pe care se putea ieși din careu și era ușor de delimitat unde nu se poate de mers, cu un brad mare în centru și un bloc enorm de marmoră albă decorativă lânga tulpina lui pe care ne plăcea să ne cățărăm...

Însă această poveste nu este nici măcar despre clădirea în care se afla punctul medical... Deși ar putea fi.

Cândva demult, incă înainte de a cunoaște eu acel loc, cam pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, tinerii lucrători medicali au fost confruntați (aici ar fi mai potrivit să folosim „confruntate” căci erau doar femei acolo, 1 medic, 2 infirmiere, 1 dentist și o dereticătoare) cu o situație destul de inedită și oarecum jenantă. La un moment dat a început să vină un bătrânel pe acolo. Era foarte bătrân. Venea în fiecare zi pe la o amiază. Și putea să stea acolo ore în șir. Nu, el nu crea alte probleme. Era politicos și drăguț cu lumea. Venea șontâcăind și se așeza pe una din treptele pragului. Și pur și simplu stătea...

Pe moșneguț îl chema Yaşa. Avea peste 80 de ani. Nu mai avea pe nimeni. Unde a fost până atunci? Unde locuia? Unde dormea nopțile?...

Venea în fiecare zi și se așeza pe prag. Și stătea. Se saluta cu fiecare vizitator. Era foarte amabil. Atât. A durat doar câteva săptămâni. Apoi Yaşa nu a mai venit...

Ca să plece, ieșea cineva și începea să-l roage: „Yaşa, aveți nevoie să vă odihniți, să mâncați ceva, sunt ore de când stați aici. Poate mergeți acasă?”

La care Yaşa răspundea invariabil acelaşi lucru: „Fetelor, dar eu sunt la mine acasă...”

Casa la care venea Yaşa a fost demolată odată cu Blocul IV...

* (Traducere proprie din franceză)

Imagine: În imagine se vede acea mică curte interioara din faţa punctului medical. Altădată mai era acolo şi un teatru de vară, care a fost la fel demolat. Tot spre această curte dădea şi pragul punctului medical pe care stătea Yaşa. Din păcate, blocul de marmoră albă nu mai este lângă brad. Oare a cui curte o fi decorat acum? În dreapta pozei se întrevăd scările noului bloc hidos ridicat în locul vechiului IV şi al casei lui Yaşa