Ar fi corect (și probabil în oricare altă parte așa ar fi fost) să zicem că noutatea săptămânii a fost demisia Procurorului Anticorupţie, ori, la urma urmelor, materialul publicat de Rise.md referitor la scoaterea uzinei metalurgice din Transnistria de sub sancțiunile ucrainene, dar... Altceva m-a șocat, indignat, întristat...

Dar până atunci se cuvine să vă doresc la toți sărbători luminoase de Paști. Duminică va avea loc deplasarea anuală și colectivă spre cimitire... Duminica trecută am sărbătorit învierea Domnului... Am ciocnit ouă roșii și am mâncat sfințit. Cică ar fi trebuit să fim ceva mai buni. Dar nu cred. Și cu învierea cred că mai așteptăm. Trece ea pe lângă noi. Din scamatoriile de Paști voi menționa doar astea: așa numitul „foc haric” ne-a fost adus în țară de mitropolia care a făcut secesiune de la biserica ortodoxa, dar nu s-a dezis oficial de KGB... Simbolul e puternic și cât se poate de adevărat...

Apropo, de Paști am mai avut o confirmare că R. Moldova a devenit o țară balneară. De fiecare sărbătoare importantă sunt luate cu asalt posturile de frontieră... 63 141 traversări în doar 24 de ore! Și ieșiri au fost mai multe decât intrări...

Dar să revenim la „noutatea” de la care porneam și care m-a șocat profund în această săptămână. Credeți-mă: celelalte nu au nicio valoare ori pondere pe lângă ea... Există la Chişinău un loc (fosta stradă Viilor, în perioada interbelică acolo se afla consulatul Italian (actualmente strada Mateevici-n.n.)) unde au fost împușcați oameni de către NKVD... 85 de cadavre au fost găsite într-o groapă cu var... Pe acel loc a fost instalată o piatră comemorativă. Desigur, nu este singurul loc de acest fel. Și s-ar cuveni ca fiecare să fie marcat, iar victimile – comemorate. Ca să înțelegeți ce spun: la Paris, în parcul în care mergem cu copiii la joacă, este instalată o placă comemorativă cu numele a peste 100 de copii evrei care locuiau în acest cartier și care în timpul războiului au fost ridicați de către naziști. În acest parc au fost adunaţi de prin casele apropiate... Fiindcă memoria despre acel rău absolut nu trebuie să dispară!

La Chişinau terenul respectiv a fost privatizat, iar pe acel loc se va construi vreun birt ceva, în stilul epocii... Nu-i exclus să vină şi vre-un popă să sfinţească noul local. În stilul epocii. Iar piatra a fost pur şi simplu mutată mai la o parte.

Noutatea respectivă m-a zguduit cu adevărat fiindcă am dat de ea exact în momentul când scriam un text prin care încercam să explic de ce NU SE POATE DISCUTA CU SOCIALIŞTII... Atâta timp cât nu vom delimita la nivel conceptual, dar categoric şi definitiv, ce e răul şi ce e binele, nu vom avansa nici cu un cm. Trebuie să înţelegem că există o legătură directă între acest caz şi acea corupţie endemică despre care ne tot văicărăm, ori cu profesorii de la liceul moldo-turc ridicaţi şi deportaţi...

Acum pe rând, drept că telegrafic:

PERVOMAI De 1 Mai socialiștii au pus de-o demonstrație. Ca să înțelegeți ce și cum e suficient să priviți reportajele. Nu cred că mai este necesar să pomenim cu cât se plătește participarea la un miting în Moldova. Tarifele sunt cunoscute de către toți. E un business la fel de ordinar deja precum cumetriile sau înmormântările.

DODON FĂRĂ 9 MAI Putin a decis să nu invite niciun lider străin de 9 mai la Moscova. Nu de alta, dar iar va veni doar Dodon, iar Putin nu vrea să se facă de râs pozând cu unul de alde dânsul.

DEMISIE CU VICTIME COLATERALE În urma unui e-mail trimis la mai multe redacții (tradițională metodă, nu-i așa?) în care se explică cum ar fi fost deposedat de afacere un oarecare Viorel Varzari prin intermediul procuraturii anticorupție, a demisionat șeful acestei instituții, Viorel Morari. Habar n-am (nu am cum să știu, la fel precum nu au nici acei care îl apără pe unul ori pe altul în acest caz) ce și cum, dar a fost deja reținut proprietarul rețelelor de restaurante „La Plăcinte” și „Andy`s Pizza”, Andrei Tranga, pentru șantaj. Începutul e bun, dar avem speranțe mai mari, ținând cont de alte nume sonore care circulă în legătură cu acest caz.

TRANSNISTRIA – MON AMOUR Rise.md publică un material care îl acuză pe Pavel Filip că ar fi negociat direct cu Poroşenko (ex-președintele Ucrainei) scoaterea de sub sancțiuni a uzinei metalurgice de la Râbniţa. În principiu, e motiv suficient pentru ca Filip să-și dea demisia și chiar să fie anchetat. Numai că noi așa și nu avem guvern... Și nici nu se întrevede unul... Deși ar fi atât de simplu... Cu toate acestea, ar fi probabil exagerat să spunem că suntem surprinși: cu doar două săptămâni în urmă, în ediția din 19 aprilie, vă scriam că atât Moldova (47,4 mln $) cât și Ucraina (31,9 mln $) hrănesc și alimentează regimul separatist de la Tiraspol...

E BINE SĂ FII ROMÂN Alocaţiile pentru copiii români (inclusiv acei din Republica Moldova) vor fi de 300 de lei româneşti. O sumă deloc neglijabilă. Totuşi e bine să fii român!

E BINE SĂ FII EUROPEAN Citeam zilele trecute că UE a alocat 1 miliard de euro pentru tinerii agriculotri dornici să-şi dezvolte afacerile!

Iar noi construim birturi pe morminte...

Biserica din satul Nicoreni a fost închisă de către sovietici aproape imediat după instalarea lor. Desigur, o cercetare mai amănunțită ne-ar permite să găsim și o dată exactă când s-a întâmplat. Dar pentru acest text și povestioara de azi această meticulozitate nu este neapărat necesară, dimpotrivă, poate fi chiar excesivă prin faptul că ar individualiza prea mult cazul... Cert e faptul că mama mea, născută în 1950, a crescut fără biserică în sat. Despre părintele bisericii știu doar că era tată a cinci copii și că au fost hărțuiți de noua administrație până când nu au plecat din sat. Legenda zice că s-a instalat la Drochia, dar e o informaţie care ar merita (aceasta neapărat!) verificată: dacă s-a mutat la 12 km de sat sau dacă l-au mutat în locuri mult mai îndepărtate...

Creștinii mergeau la una din puţinile biserici care mai funcționau, la Țarigrad, un sat alături de Drochia. Asta însemna 12-13 km într-o direcţie pe care, de cele mai multe ori, trebuia să-i mergi pe jos. Buneii mei erau oameni credincioși. Poate nu suficient de bisericoși pentru a face câte 25 de km în fiecare duminică, dar noi, nepoții, spre exemplu, am fost botezați și datinile se respectau cu strictețe.

Așa că de fiecare Paște, bunelul lua coșul cu merinde și se ducea la Țarigrad la slujbă pentru a sfinți pască, ouă roșii și ce mai era pe acolo. Am prins și noi această vreme. Numai că pe când eram noi mici bunelul nu se mai ducea pe jos, ci mergea cu tata cu mașina, iar noi ne trezeam dimineața și așteptam cu nerăbdare să se întoarcă de la Țarigrad, căci ne era foame, iar de mâncat nu aveam dreptul până nu gustam ceva sfințit...

Ei, dar pe atunci, pe vremea când se întâmplau cele povestite aici, maşini nu prea erau...

Zinica creștea, iar odată cu ea îi creștea și curiozitatea. De fiecare Paște, an după an, tata pleca de cu noapte la sfințit pasca și revenea când se făcea ziuă și abia după aceea se putea așeza la masă de sărbătoare... Mama îi tot explica cum și ce se întâmplă acolo, la biserică, că-i tare frumos, iar Zinica murea de curiozitate să vadă măcar o dată cum e minunea asta în realitate... Anii treceau, iar misterul devenea din ce în ce mai ispititor și acea poveste a „sfinţirii bucatelor” din ce în ce mai minunată. Dar tata tot nu voia s-o ia, considerând-o prea mică pentru acea încercare: 25 de km de mers pe jos...

Însă a venit el şi anul când, în sfârșit, părinții au considerat că Zinica a crescut mare și că poate merge cu tata la Țarigrad, la sfințit pasca! Pe la o bucată de noapte s-au trezit, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, și au ieșit pe poartă afară...

Nu au mers departe... Ajunși în capătul satului, la șoseaua care duce spre Drochia, au dat de un veritabil block-post: erau acolo și miliţianul satului, și directorul de școală, și președintele comitetului de partid, şi acel de comsomol... De cum a văzut-o, directorul s-a răstit la mama:

- Da tu, Zinico, încotro te-ai pornit?!

A fost suficient... De frică, de ruşine, Zinica a făcut stânga-mprejur şi a fugit tot atunci acasă...

xxx

Atunci când văd știrile oficiale în această zi mă gândesc la toți acești activiști partinici arborând și astăzi secere și ciocane, steluțe roșii, pupându-le la fel de bălos și evlavios ca pe icoanele din biserici și crucile din mâinile mitropoliților KGB-iști în ziua de Paști...

Dar mă gândesc și la „creştinii evlavioşi” cărora nu le este silă să-și aprindă lumânări de la „focul haric” adus și ținut de ucigă-i crucea...

Se pare că îmbătrânesc… Am realizat acest lucru acum câteva săptămâni și a devenit o evidență într-atât de clară, mi-a apărut într-atât de bine conturată în minte, încât m-a și speriat într-un fel…

Nu, să nu credeți, sunt bine atât fizic cât și moral, aceeași sete și dragoste de viață, totul e la loc, intact, ba chiar am impresia că parcă am și învățat câte ceva… Și nici nu folosesc aici cuvântul „bătrâneţe” cu toată încărcătura lui semantică negativă.

Cel mai puțin, desigur, aș vrea să vă scriu despre mine, asta dacă am considera că ar exista în genere scriere despre altceva decât despre sine... Dar exact de aici a și pornit acest text! De la scriere.

Scriu pe aceste pagini din 2010. Pe atunci eram foarte tânăr. Impardonabil de tânăr. Voiam să strig, să „urlu-ntruna”, dar și să fiu auzit de cât mai multă lume! Într-un fel, dacă e să cred statisticile din culisele blogului, probabil mi-a reușit câte ceva.

Iată una din trăsăturile esențiale ale tinereții: nevoia acută, fundamentală și existențială să placi! Să placi la cât mai multă lume, chiar și epatând sau scandalizând galeria. Ah, câtă suferință mi-a adus acea „tinereţe”! Nu zic, mi-a adus și multe satisfacții. Cu certitudine, mai multe satisfacții decât neplăceri.

Dar această căutare de aprecieri pozitive e una din cele mai insipide și mai tiranice modalități de a-ți reduce din libertate! Or, nu libertatea gândului era oare esențialul „raison d’être” de la care pornea toată aventura cu 10 ani în urmă? Oare nu tot eu scriam în 2014:

„Nu atît opinia cititorului contează pentru autor, cît insuşi faptul că el ARE O OPINIE.

Şi nu atît faptul că el are o opinie contează pentru autor, cît faptul că el are o opinie PROPRIE.

Şi, mai cu seamă, curiozitatea absolută a autorului se îndreaptă spre FELUL în care cititorul a ajuns la OPINIA PROPRIE”?

În același an, 2014, am început un enorm proiect (pentru mine și ținând cont de eforturile care mă costă) în colaborare cu Deschide.md : în fiecare vineri public comentarii ale evenimentelor săptămânii din Republica Moldova. Nu avem contract cu redacţia. Și am înaintat doar două condiții: nu mi se umblă la texte și nu sunt plătit. Astfel înțelegeam eu să-mi protejez libertatea de a scrie și de a gândi. Deci, să fie clar: eu scriu gratuit!

Dar nu este suficient... Să plăci, să fii citit de cât mai multă lume... Să fii apreciat de către elitele opiniei publice (așa-numitul mainstream), de către „autorităţile morale” ale neamului... Oare există o cenzură mai eficientă?

Assez! Enough! Basta! Sunt prea bătrân pentru aceste jocuri... Mi-e teamă de altfel de bătrâneţe, acea hidoasă şi urâtă, când îţi înlemneşte gândul şi ţi se solidifică „punctul de vedere”.

Iar acum câteva săptămâni primeam o publicitate/invitație la un proiect megaloman, DAU. Un „artist” a refăcut un institut de cercetare secret sovietic, iar vizitatorilor li se propune un joc de roluri. Pe durata a cel puțin 6 ore (nu se poate mai puțin!) ți se atribuie un „rol” pe care urmează să-l joci. Poți fi femeie de serviciu, milițian, agent KGB, savant, muncitor de rând, orice, în funcție de o anchetă care ți se face când cumperi „pass”-ul. Și e scump, nu foaie verde! Nu ai dreptul la telefon, aparat de fotografiat... Inițial, intrigat, ascultând mai multe comentarii elogioase, am avut ferma intenție să mă duc. Chiar mă întreba cineva pe o rețea de socializare, dacă am fost și ce cred despre DAU.

Și atunci ceva a făcut „tilt”! Am îmbătrânit imediat! Adică cum, să devii rob, chiar și pentru câteva ore, mai și plătind pentru asta? Plus jamais ça! Efectul care s-a produs asupra mea a fost însă mult mai mare și nici eu nu mă așteptam la asta: următorul comentariu negativ referitor la editorialul de vineri nu mi-a stârnit nicio reacție bolnăvicioasă. Da, cred că am înțeles că nu mai vreau să plac.

Trăiesc acum o stare de euforie greu de explicat. Savurez această conștientizare a libertății de spirit cu o plăcere aproape voluptoasă... De parcă aș fi întinerit cu vreo 20 de ani!

Imaginez le jour où vous entrez dans le Métro parisien et sur le quai d’en face - quatre énormes panneaux publicitaires vous annonçant une exposition d’envergure au Grand Palais portant le titre suivant : «  Art et Utopie (là, il faudrait choisir une couleur – noir, brun, vert, voir même le rouge – car les national-socialistes n’ont pas été aussi regardants et pointilleux quant aux symboles, les nationalisant au lieu de les internationaliser). Au pays du III-ème Reich ». Et à gauche de cette annonce une image de la propaganda de l’époque avec un sturmbannführer couvrant de son étendard avec une croix gammée le monde pour lui inséminer de « vraies valeurs ». Par ailleurs, sur un des trois autres panneaux on pourrait bien retrouver une des toiles de la main du führer en personne (eh oui, lui-aussi, il était peintre !).

Je vous vois déjà scandalisés, sauter de vos chaises, pour les plus colériques, je vois vos sourcils se lever, pour ceux qui êtes plus cyniques, ou vous demander si la moquette à fumer produit ce genre d’effets, pour les plus railleurs d’entre vous… Bref, je vous entends me dire que ceci est impensable, impossible, et je vous répondrais qu’il est bien qu’il en soit ainsi ! Hier, aujourd’hui et pour de longues années à venir !

Il me serait difficile de vous décrire la gamme de sentiments qui m’ont envahi ce dimanche lorsque je descendais sur le quai de la ligne 1 et qu’en face, occupant quasiment tout le mur, j’ai retrouvé le fruit de cette misérable collaboration entre les managers en communication de la titanesque exposition et la régie publicitaire de la RATP… Choc, honte, humiliation, peine…

Ce n’est pas un hasard si j’ai commencé ce texte par une analogie aussi lugubre. Si parmi mes lecteurs il y en a de ceux qui voudraient me convaincre qu’il n’y a pas lieu de comparaison, que la nature des deux régimes (nazi et soviétique) est profondément différente en me renvoyant vers des concepts philosophiques ou des « textes écrits » - ah, mais voyez-vous, l’idéologie était différente ! – c’est peine perdue. Vous prêchez un convaincu. Et c’est là toute la question ! C’est là où le bât blesse !

Car il ne s’agit ni de comparer, ni de mettre en opposition ces principaux maux du XX-ème siècle. Mais si par rapport au régime d’Hitler et de ses acolytes il n’existe pas et plus de poids de mesures possibles, celui des soviets est toujours à l’affiche… Mieux encore : on retrouve une certaine forme d’intérêt morbide pour cette période, presque attendrissant, avec des événements « artistiques » à travers le monde, et notamment à Paris. Derniers exemples : le projet DAU et cette exposition du Grand Palais... Que le public parisien soit avide du neuf et surtout d’impressionnant c’est concevable. Le « petit bourgeois », pour utiliser un vocabulaire approprié au contexte, cherche toujours du sensationnel. Étonnez-le et il vous ouvrira sa bourse ! Apportez-lui un peu de « sensations fortes », car il s’ennuie à mort dans son quotidien dodu, et il vous laissera jusqu’à sa dernière chemise ! Torturez-le (mais doucement), rabaissez-le et il en redemandera, il reviendra le lendemain avec ses amis ! Que de plus merveilleux qu’une « dictature » douce-amère de velours pour la lui servir en apéro ? Il s’en suivra toujours un repas avec des huîtres et un verre de blanc… On souffre un peu pour le fun, on étudie l'ampleur utopique de l'art soviétique et on se retire dans sa niche: quoi de plus naturel?

De l’autre côté on a une génération de jeunes loups sans vergogne ni scrupules, prêts à tout pour se faire une place (et de l’argent, tout en passant) parmi les élites du mainstream culturel, talentueux, sans aucun doute, ayant pu bénéficier de tout ce que l’Occident et sa démocratie décadente pouvait leur offrir de mieux, qui vous créent à tout va des « concepts novateurs » et des œuvres monumentales sur demande. D’autant plus que leurs critiques, des quinquagénaires qui se sont faits un nom en attaquant le système soviétique et en s’érigeant comme défenseurs de valeurs libérales, se découvrent subitement un « sens critique » qui n’est autre qu’une forme de nostalgie envers leur jeunesse à jamais passée, mais dont ces adolescents mal vieillis n’arrivent pas à se séparer, tombent sans résister dans le panneau. Dès lors tous les ingrédients sont là pour le grand « succès » ! Vous vouliez de l’art ? Ne cherchez pas, car il n’y en a pas…

Le pire est que cette société n’est même plus capable d’en dégager davantage (je dis bien « dégager », pas « produire ») qu’un débilisant cœur empalé à la Porte de Clignancourt ou un plug anal géant sur la Place Vendôme, payés à prix d’or par les pouvoirs publics, cela va de soi…

Si on revenait aux quatre affiches géantes de la station Bastille il y aurait autre chose à dire. Cette histoire ne date pas d’aujourd’hui, ni d’hier d’ailleurs… De toute la clique de criminels sanguinaires bolchéviques seul Staline a été incriminé d’une certaine façon. A mon arrivée en France je découvrais abasourdi une rue portant le nom de Lénine aux portes sud de Paris. J’apprenais plus tard qu’il y a 48 localités en France qui en auraient une ! On me faisait également découvrir de vrais trotskistes, espèce dont j’ignorais l’existence-même, menant leur « combat » sans trop d’entraves, comme si l’assassinat de leur gourou par un autre criminel l’absolvait de tout sang versé…

Faire porter le chapeau à Staline, c’était une idée du « politbiouro » soviétique après la mort du « maître », mise en pratique par Khroushchev, celui qui signait quelques années auparavant des condamnations à mort à la chaîne de sa propre main. Là-encore, on risque de se tromper de jugement : ils avaient tous les mains en sang jusqu’aux coudes et l’éviction de Béria du pouvoir n’était que le reflet d’une banale bataille de palais…

Mais ils ont réussi un coup magistral : dorénavant il n’existe qu’un seul bouc émissaire en Occident, et c’est Staline. Des dizaines de millions de tués ? C’est Staline ! Le GOULAG ? Staline ! Déclenchement de la II-ème guerre mondiale ? Ah non, là c’est Hitler, Staline est à peine mis en cause… Génocides ? Il y en a que deux dans l’histoire : celui des Arméniens, et l'holocauste. Les Kalmuks, les Tatares, les Tchétchènes, à nouveau les Juifs en 1953 (celui-ci, heureusement, Staline n’a pas eu le temps de le mener à terme), pour ne parler que des exterminations à caractère purement ethniques perpétrées par les soviétiques, ne comptent plus ou très peu dans l’imaginaire du bobo parisien se baladant avec un T-short flanqué d’un Tché ou de CCCP…

Par miracle, tout ce qui s’est passé avant et après Staline devient « porteur d’espoir pour l’humanité » pour citer un de mes profs de l’Université Paris Dauphine… Cependant… Voilà juste quelques exemples, très-très-très loin d'être exhaustifs :

A la fin de l’année 1918 le nombre de victimes de la « dictature du prolétariat » proclamée par Lénine s’élevait déjà à environs 2 millions de personnes! Trotski sillonnait le pays en train blindé ayant comme mission d’étouffer les révoltes et les soulèvements populaires et il le faisait avec une cruauté inouïe ! C’est aux bolcheviques de Trotski qu’on doit le premier gazage de la population civile de l’histoire lors de l’opération d’étouffement de la révolte des paysans de Tambov ! En août 1918 Lénine ordonnait la pendaison de 100 paysans les plus aisés de la région de Penza : « Les pendre ! (les pendre obligatoirement) pour que le peuple le voit ! ». En décembre 1919 Dzerzhinski envoie une lettre à Lénine lui annonçant que les rouges détenaient un peu plus de 700.000 prisonniers et demandait une décision. Lénine décréta sèchement : « Les fusiller tous jusqu’au dernier ! ». Rien que la guerre civile du 1917-1922 a fait selon divers historiens 22 millions de victimes !

Mon but n’est pas de vous faire un cours d’histoire du communisme, de la construction du socialisme, ni même du national-socialisme… Ignorer l’histoire ne peut être un argument que pour justifier la paresse d’esprit (car des données et des informations existent aujourd’hui en libre accès) ou la bêtise. On peut excuser le petit bobo prétentieux, car il ne s’élèvera jamais au-dessus de son état actuel. L’école ne lui a appris que l’ennui et la méthode de la performance à brasser du vent dans des beaux bureaux. On peut excuser les anciens militants gauchistes : ce serait trop dur de leur faire abandonner leur monde basé sur des injustices sociales dans lequel ils combattaient pour l’égalité dans les salons parisiens, tandis que la misère s’amassait année après année dans les tours des cités devenues peu fréquentables…

Mais il est impardonnable, lorsqu’on est en charge de la politique culturelle d’un pays, lorsqu’on dépense un argent public fou, de faire preuve du même degré d’ignorance!

On est entré dans une phase hilarante d'irresponsabilité et de bagatélisation générale que je trouve extrêmement dangereuse. L'incapacité d'établir les frontières de… l'inacceptable, l'atomisation de plus en plus visible et marquante des grilles conceptuelles, des façons de voir le monde...

Ces-mêmes « jeunes loups » dont je vous parlais plus haut n’hésiteraient pas une seconde à vous inviter à un jeu du type « Une journée à Auschwitz » ou « Prenez d’assaut le ghetto de Varsovie ». Que diriez-vous d’un récital des poèmes de… Staline ? Eh oui, c’était un poète ! Comme cadre: un vernissage des tableaux d’Hitler. Pas mal, non ? Mon intro du début vous plait-elle ? Relisez-là… Pouvez-vous l’accepter ?

Et quand le petit bobo parisien commencera de nouveau à s’ennuyer on pourra passer au level next : « Reconnais le goût de tes enfants ! » avec un vernissage-photo de la famine de Povolzhyé (1921-1922), du Holodomor (1932-1933) ou encore de la famine en Moldavie (1946-1947)… Vous en voulez encore ? Je déborde d’idées !

Nous sommes de plus en plus déconnectés de la réalité. Notre relation à cette réalité objective est devenue une piètre abstraction. Ce n’est plus la réalité qui nous intéresse, mais le discours sur cette réalité… Ce ne sont plus les faits qui nous intéressent, mais la "bonne" attitude à avoir pour ne pas décevoir le mainstream. Il n’est pas accepté de faire des expos sur l'"Art du IIIème Reich", de dessiner des croix gammées ou des officiers SS sur des affiches ? Pas grave, nous avons les brigades de choc de l’URSS ! C’est tellement rigolo !

On est en pleine décomposition idéologique et on s'enfonce... Cela ne nous annonce rien de bon. Vous voulez qu'on parle d'une nouvelle idée pour l'Europe?  

Pentru Alex

Poți trece prin viață în mai multe feluri… 

Poți îmbrăca zale de oțel, încăleca o mârțoagă răpciugoasă și porni la luptă împotriva morilor de vânt. Fără grijă, chiar dacă suntem în plină epocă a interconectării globale, întotdeauna se va găsi cineva să te îmbrace în zale, să-ți aducă mârțoaga și să-ți construiască o moară la îndemână.

Îți poți inventa un destin apostolic, semănând lumină, multiplicând pâini și transfromând apă în vin. Dând și cămașa de pe tine celor care o vor cere. Și ei tot vor veni, și tot vor cere... Chiar și atunci când unica cămașă ce-ți va rămâne va fi pielea de pe corp...

Poți lua o secure în mână și avansa în această junglă tăind în dreapta și în stânga, trecând peste capete, făcându-ţi scări din spinări încovoiate în fața puterii tale, construindu-ți palate de cristal cu beciuri pline de comori și înconjurându-le cu cetăți de netrecut...

Poți, la urma urmelor, urma unul din ăștia cu securea în mână, sperând că îi va cădea și lui ceva printre degete, lingând cu aviditate fărâmiturile de la ospățul domnesc, gudurându-te și făcând sluj pentr-un os...

Te poți ascunde de ea, ca un câine speriat, și privi, din cușcă, cum trece pe alături, fără a zice măcar ”ham”, de teamă să nu te zăpsească careva că... trăieşti.

Poți s-o arzi, căci e un produs inflamabil, ca un piroman sadic, privind cum arde totul în jurul tău: clipe, zile, case, oameni...

Poți trece prin ea ca un idiot diafan, punându-ți ochelari roz, inspirând heliu, umflând cu heliu tot ce se apropie de tine, să fie dus de vânt cât mai departe, să se spargă undeva de-asupra altora...

Poți să te lași ușor purtat de valurile ei, că tot curge, te va scoate ea undeva până la urmă... 

Te poți lăsa purtat de alții, în calitate de bagaj... 

Poți face un coctail din oricare ingredient de mai sus. 

Dar mai poți decide că toate poverile sunt doar ale tale. De regulă, nimeni nu poate duce o lume în spate de unul singur...