De la o vreme, și asta indiferent de țara în care se desfășoară, scrutinele înregistrează scoruri din ce în ce mai joase de participare... Pe 26 mai au avut loc alegeri. Au fost aleși deputații în Parlamentul European. Scrutin care mie unuia îmi pare a fi poate mai important astăzi decât cele naționale...

De când cu UE, una din cele mai importante critici aduse acestui mastodont este tocmai diluarea mecanismelor democratice. Mai pe scurt: centrele decizionale se deplasează spre o nebuloasă puțin înțeleasă, Bruxelles, Luxembourg, Alpha-Centaur, ori cum s-ar mai numi ea, iar cetățeanul european de rând, sărmanul, se pomenește cu legi și directive europene pe care este obligat să le suporte. Vai, ce rea e această UE! Ce monstru birocratic! Ce scump ne costă! Corporațiile și lobiştii au pus laba pe UE și ne-au scurt-circuitat confortul nostru național (iată punctul convergent al extremiștilor de stânga și de dreapta!) cu care ne-am deprins și în care ne bălăcim torcând de plăcere fără a modifica ceva... Nesuferita, insuportabila Uniune Europeană!

Dar există cifre care, dacă nu anulează acest discurs, că, mdeh, suntem în democrație decadentă, de sorginte europeană și ea: orice opinie, dacă nu e auzită (aici funcționează alte mecanisme), poate, cel puțin, fi exprimată fără restricții și riscuri majore pentu integritatea fizică. Iată-le, cifrele: 2009 – 59,37%; 2004 – 57,24%; 2014 – 57,57%. Este procentajul absenteismului la ultimile trei alegeri europene în Franța... „Corporații și lobiști” ziceți?...

Dar acest text nu se voia inițial unul despre alegerile europene, ci despre această molimă care devine din ce în ce mai vizibilă și mai supărătoare: absenteismul la scrutine. La ultimile alegeri parlamentare din Franța, (2017, primul tur): tocmai 51,3 % din alegătorii francezi nu au participat...

Bineînțeles, putem presupune că la mișcarea aia spectaculoasă, larg mediatizată, cu veste galbene, nu au participat decât cetățeni implicați activ în procese democratice, adică putem presupune că toți acei care au fost în stradă fac parte din 48,7% care au participat la scrutin (măcar la primul tur), dar, să fim sinceri: câți credem asta?

Originile acestei boli nu sunt de azi, nici de ieri. În Franța, celbra frază „Dacă alegerile ar decide ceva, ele ar fi fost demult interzise” i se atribuie lui Coluche (deși nu este el nici unicul care ar fi spus-o, nici primul), un actor de cinema și de stand-up excepțional, care în 1981 se prezenta drept candidat le prezidențiale. Nu cred că a existat o altă lovitură mai dură și mai genială (ca act artistic) adusă sistemului democratic decât farsa megalomană a lui Coluche.

Coluche s-a născut în octombrie 1944. El nu a cunsocut pe pielea lui nici războiul, nici dictatura... El și-a petrecut viața într-o epocă înfloritoare pentru Franța și pentru Europa occidentală, „les 30 glorieuses”...

La ce moment s-a produs desacralizarea actului de a vota? Din ce cauză am mai încetat să avem încredere în democrație? Ne-am obișnuit cu binele? Considerăm că realitatea în care trăim este ceva firesc și ireversibil? „Freedom is never more than one generation away from extinction.”, zicea Ronald Reagan (citind de pe foaie. Nu avem de unde ști cui îi aparține fraza).

Gândirea mainstream de azi obișnuiește să dea vina pe... „clasa dominantă”, descompunând-o în toate felurile și spălându-i în acid sulfuric toate piulitile mașinăriei. Găsești aici o cacealma din „clasă politică”, elite politice-partinice-economice-culturale, partide, generații, rase, religii și tot așa înainte, adică tot ce poate fi considerat drept deținător de putere. Indiferent dacă e o discuție la tejgheaua barului sau o monografie în cea mai sofisticată revistă sociologică, suntem confruntați cu același aparataj al omului preistoric care de ciudă că nu-i moare mamutul dădea cu bâta în soacră, să scape de zgripțuroaica care îi tocea sulița noaptea pe ascuns. Ferice de democrație, că am lăsat-o mai moale cu săritul în sulițe de pe munte, sacrificatul de fecioare (asta ca să nu pomenim de cirezi, turme și herghelii de necuvântătoare nevinovate), arsul de eretici și vrăjitoare pe ruguri, tăierile de capete de regi, ghilliotinările de aristocrați, gulagurile și camerele de gaz, dar, în mare, mecanismul e același: nu-ți crește pepenele și nu se leagă banana – „Jios cu conducătorul”! Democrația permite ca acest „Jios” să fie operat continuu în varianta lui soft, fără ca să apară un justițiar aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat.

Desigur, este firesc ca acest „cap” – țap ispășitor de serviciu (funcție remunerată bine, printre altele) să-și apere poziția și să facă tot posibilul să rămână cap și mai departe (ah, perenizarea elitelor!), dar atunci, dacă tot avem șansa să trăim în epoca în care există un mecanism non-violent de exorcizare a frustrărilor de masă, o formidabilă supapă reglată la o periodicitate fixă ca la un motor perfect sincronizat, de ce nu-l folosim? Poate că nu „clasa politică” este cea responsabilă de faptul că ea este permanent realeasă și reconfortată în calitatea ei de elită? Ori poate că nu suntem suficient de nefericiți? Teoretic, dacă ne uităm peste statistici, așa și este: chiar o ducem mai bine ca niciodată... Numai că, întrebați, majoritatea din noi va zice că ceva nu funcționează: "Reforme! Dați-ne reforme! La micul dejun, prânz și cină și cât mai multe!" Această „percepţie” de suferință generală e un vast subiect de explorat în alte pagini. Numai că avea dreptate moșulică Reagan: dacă continuăm tot așa, vom da și de greu. De adevăratul greu...

Până la urmă, poate că nu are nimic „clasa politică” cu absenteismul? Pote că e tocmai inversul? Suntem înconjurați de o lume din burice îngâmfate. Egocentrismul și falsul individualism a făcut din fiecare din noi centre ale pământului, dacă nu ale universului! Ideea că nu suntem decât unii din alte milioane și că această unitate nu este nici mai multă, nici mai plină, nici mai sclipitoare decât oricare alta din această mulțime este insuportabilă, inacceptabilă, de neconceput pentru un homo insapiens modern. La ce să votez dacă votul meu nu decide nimic (adică nu este decisiv)? Pentru buricele pământului votul este un act de lèse majesté!

Și poate că ar trebui să înțeleagă fiecare majestate și alteță plină de individualitate excepțională și de personalitate unică că acest confort material și spiritual prin care-și țin nasurile pe sus și posteriorul pe molicel doar în democrație e posibil. Ar fi prea lung să explic mecanismele creării de valori și de ce o bunăstare asemănătoare cu acea a țărilor așa zise „occidentale” e posibilă doar în democrație. Dictaturile nu știu să creeze decât templuri și bombe (dar și astea la un preț exorbitant)...

Actul de a vota și de a alege este fundamental pentru democrație! Însuși faptul că poți sta întins pe canapea sorbind din cutia de bere și înfulecând la pizza care tocmai ți-a fost livrată călduță, privind ultimul sezon al Games of Thrones, scriind totodată pe Facebook (ceea ce presupune că ai acces la Internet) că alegerile nu au sens sau că democrația, văleu Doamne!, ar fi demodată și că nu ne-ar strică o mică dictatură-ceva, ori mai știu eu ce alte aberații, toate la modă, născute în minți hodinite și bine hrănite cu zahăr și calorii, apoi iată: toate chestiile astea mărunte, care-ți permit să delirezi în voie, sunt posibile doar și numai datorită democrației și faptului că există alegeri. Iar dacă vom renunța la actul de a vota, va trebui să renunțăm (poate nu imediat, poate nu tot atunci) și la celelalte.

Înainte de a intra în miezul durianesc (cică e comestibil fructul, dar pute tare!) și mâzgos al actualităților din Republica Moldova, voi profita de această parte în care se mai respiră oxigen pentru a vă vorbi despre câteva evenimente marcante și importante:

ZILELE LITERATURII ROMÂNE În perioada 21 – 24 mai vor avea loc câteva prezentări de carte, proiectări de filme, lecturi, discuții și dezbateri la care vor participa personalități remarcabile și remarcate din spațiul românesc. Aș putea desigur să vă dau lista întreagă a participanților, dar dacă-i pun pe toți, ar semăna a pomelnic (de sănătate!), iar dacă aș alege câteva nume, teamă mi-e să nu șifonez vre-un orgoliu sensibil și nevinovat... Așa că vă las să citiți aici programul în întregime și chiar vă invit să participați activ!

FESTIVALUL DE POEZIE „GRIGORE VIERU” Este un eveniment care a avut loc în perioada 14-15 mai concomitent atât la Chișinău cât și la Iași. A fost a 11-a ediție a festivalului! Vedeți aici cine, cum și când au participat. Sunt foarte curios să știu care a fost „acoperirea mediaticӑ” a acestui festival, câte relatări, reportaje, știri în prime-time au fost difuzate. Teamă mi-e că nu au fost multe...

Aici aș avea și un mic apropo, chiar poate o nedumerire: avem trei evenimente literare notorii care s-au desfășurat unul după altul: 7-9 mai (Primăvara europeană a poeților); 14-15 mai (Festivalul de poezie „Grigore Vieru”) și 21-24 mai (Zilele literaturii române). Am o senzație de suprasaturație. Dacă obiectivul-țintă este atragerea unui public cât mai numeros, cred că e o eroare... Dacă e doar o competiție între „turnuri de fildeș și cristal”, e păcat. Această inflație de mega-evenimente literare e contraproductivă în primul rând din punct de vedere comercial. Să fiu înțeles corect: mă bucură mult că au fost, mă bucură enorm când mă uit la lista invitaților, dar ce-ar fi să fie mai distanțate în timp aceste evenimente? Măcar și de dragul consumatorului de carte, care nu ar fi nevoit să „aleagӑ”, măcar de dragul buzunarului acestui „consumator”, devenit și așa într-atât de rar...

CRONOGRAF Iar pentru ca acest sentiment de suprasaturație să fie desăvârșit, vă mai anunț un eveniment de anvergură: în perioada 22-28 mai, la Chişinău va avea loc a XV-a ediție a Festivalului Internațional de Film Documentar CRONOGRAF! Este unul din cele mai importante evenimente culturale din Republica Moldova! Și, desigur, vă îndemn să vӑ duceți! Dar repet: oameni buni, la buzunarul „consumatorului” de cultură v-ați gândit?... Bănuiesc că toate aceste evenimente vizează cam același public...

Dacă am supărat pe careva din „sântele firi vizionare” implicate în organizarea acestor evenimente, vă rog să mă scuzați. Poate nu pricep eu ceva cum stăm cu cultura și comerțul... Și, la o adică, nici nu este vina lor... Circumstanțele, bată-le vina...

Iar acum, după ce am vorbit despre această efervescență culturală de mai, să trecem mai la fund, vorba unui speaker al unui parlament de altă dată. Și vom începe cu o serie de evenimente care pe mine m-a amuzat enorm de mult. Până la lacrimi, de jale lcrimile...

OSCE ÎN CALITATE DE PREȘ O serie întreagă de știri ne-au venit referitoare la Transnistria. Una mai trăsnită decât alta. Eu, cel puțin, am jubilat! Nu că aș fi câștigat ceva, dar se întâmplă exact ceea ce ziceam atunci când „Bratello”, aleas Frattini, s-a apucat de „rezolvat” conflictul transnistrean, ferm convins (ori poate că acei care l-au așezat pe această tigaie încinsă erau ferm convinși) că anume el, prieten cu ditamai Lavrov, va putea mișca carul din loc: OSCE a suferit un al ’nşpelea fiasco! Poate chiar unul din cele mai usturătoare-ever! Săptămâna trecută marele manitou a venit urgent la Chișinău să constate eșecul inițiativelor sale pacificatoare mărinimoase. Și chiar am râde cu gust, dacă nu ar fi totul din contul și pe spinarea noastră.

Un mic rapel pentru acei cărora le-a scăpat ceva: „Bratello”, cu un zâmbet până la urechi a ajuns pe meleagurile moldave și a început să „negocieze” dur, iar în caliatate de prim gest „amical” a insistat ca Moldova să facă câteva concesii importante: să le dea plăci de înmatriculare transnistrenilor, să înceapă discuții despre accesul băncilor din Transnistria la sistemul european bancar via cel din R. Moldova și, poate cel mai grav, dar ținut secret până nu demult, să negocieze cu Proşenko ridicarea embargoului pentru uzina metalurgică de la Rezina. La o altă „cerere” a domnului negociator, acea de a anula dosarele penale pentru separatiști, Moldova a avut suficient curaj să i-o taie scurt: nu-i treaba dumitale!

Drept răspuns la toate aceste „amabilitӑţi” Tiraspolul a reacţionat adecvat: a emis câteva decrete care anulează actele civile eliberate de autoritățile de la Varnița, creând și tensiuni la punctele de control și de trecere, și a băgat o „vinietӑ” de tocmai 100 de Euros pentru autoturismele din R. Moldova. Zic „adecvat”, fiindcă sunt decizii firești dacă e să pornim de la o înțelegere la fel de adecvată a ceea ce prezintă regimul de la Tiraspol.

Ce va fi mai departe? Frățică Frattini va pleca din funcție (va fi demis ori va pleca de bună voie, dezgustat, poate chiar la Moscova, să se pupe cu Lavrov), iar în locul lui va veni un alt „comisar” zelos, dar la fel de competent, care va începe o nouă rundă de „negocieri”, aplicând același algoritm: să ne arătăm disponibilitatea spre dialog, impunând Moldovei alte concesii, sperând ca Tiraspolul să răspundă cu aceeași monedă. Concesii care vor rămâne neschimbate, de la sine înțeles, iar Tiraspolul va găsi din nou motive și modalități să dinamiteze „progresele” și să mențină un status quo... De 27 de ani durează. Poate ar fi cazul să învețe ceva OSCE-ul?... Iar Moldova ce poate să facă? Să ceară, a câta oară, să fie retrasă armata rusă pe la diverse foruri internaționale... A făcut-o și acum. (În treacăt fie spus, ar putea și mai multe. Dacă ar exista „voinţӑ politicӑ”, firește.)

LUNECARE CONTINUĂ SPRE ABIS Dacă încă nu ați obosit, continuăm în ape și mai fetide: negocierile, sau mai bine zis, absența lor, pentru constituirea guvernului. Ne apropiem de trista aniversare a trei luni de la ultimile alegeri parlamentare. CCM i-a răspuns negativ lui Dodon: nu, el nu poate propune candidați la funcția de Prim-Ministru fără ca Parlamentul să fie funcțional... Dodon a zis că el va dizolva Parlamentul la vară, ceea ce înseamnă anticipate, fapt care nu este dorit de către majoritatea alegătorilor (doar 15,4% vor anticipate, conform sondajelor)... Dar pe cine și când a interesat ce vrea „alegatorul” în această țară?

Apropo, despre sondaje: a fost publicat recent unul care spune că preferințele alegătorilor rămân exact aceleași ca și după scrutin. Cu o mică excepție: Shor de când nu mai vrea să dea bani, nu mai intră în calcule. Adică anticipatele, în afară de cheltuială de bani publici, nu ar schimba absolut nimic!

Și un paradox pur moldovenesc: majoritatea respondenților vor în UE. Dar iată când sunt întrebați ce coaliții ar prefera răspund astfel: PSRM + PD – 28,6% (în principiu, scorul e firesc, sunt acei care votează pentru socialiști și îi vor la putere); PSRM + ACUM – 27% (Două partide absolut antagoniste, dacă e să-i credem! Propaganda celor de la ACUM e eficientӑ...); PD + ACUM – 7,3% (e, de departe, cea mai firească coaliție, unica „pro-europeanӑ”!). Amintesc: acestea nu sunt dezideratele partidelor, ci rezultatele unui sondaj de opinie! Cu alte cuvinte: moldovenii sunt năuci de tot! În loc să pună în funcție mintea și să se gândească la propriul interes, ei privesc televizorul şi urmeazӑ „ciobanul” de la partid...

În mare, totul depinde de ACUM: dacă ei vor ca Moldova să rămână „pro-europeanӑ” – știu ce au de făcut. Dar ei se tot screm să-i cheme pe socialiști la dialog...

CARTOFARII Obișnuiesc să trimit la sfârșitul textelor câte o Cireșicӑ de pe tort. Dar se pare că ar trebui de acum încolo să trimit câte un cartof! Sau câte o cartoafă. (Nu știu cum se determină sexul acestui tubercul, dar, dat fiind că ambele variante sunt tolerate de DEX, le pun aici, să nu se supere activiștii „gender”.) Eu nu știu care anume este cauza scumpirii exorbitante a produselor alimentare. Constat doar că se întâmplă după alegeri. Au cheltuit oamenii niște bani, nu? Trebuie puși la loc! Iar moldovenilor le-aș recomanda să se gândească de acum încolo la câte piei vor fi jupite de pe ei în schimbul fiecărui cadou electoral: magazine „sociale”, pachețele cu „ajutor umanitar”, suta de lei pentru participare la miting, „grecikӑ & tuşonkӑ”, concerte, etc., etc.

Ar fi corect (și probabil în oricare altă parte așa ar fi fost) să zicem că noutatea săptămânii a fost demisia Procurorului Anticorupţie, ori, la urma urmelor, materialul publicat de Rise.md referitor la scoaterea uzinei metalurgice din Transnistria de sub sancțiunile ucrainene, dar... Altceva m-a șocat, indignat, întristat...

Dar până atunci se cuvine să vă doresc la toți sărbători luminoase de Paști. Duminică va avea loc deplasarea anuală și colectivă spre cimitire... Duminica trecută am sărbătorit învierea Domnului... Am ciocnit ouă roșii și am mâncat sfințit. Cică ar fi trebuit să fim ceva mai buni. Dar nu cred. Și cu învierea cred că mai așteptăm. Trece ea pe lângă noi. Din scamatoriile de Paști voi menționa doar astea: așa numitul „foc haric” ne-a fost adus în țară de mitropolia care a făcut secesiune de la biserica ortodoxa, dar nu s-a dezis oficial de KGB... Simbolul e puternic și cât se poate de adevărat...

Apropo, de Paști am mai avut o confirmare că R. Moldova a devenit o țară balneară. De fiecare sărbătoare importantă sunt luate cu asalt posturile de frontieră... 63 141 traversări în doar 24 de ore! Și ieșiri au fost mai multe decât intrări...

Dar să revenim la „noutatea” de la care porneam și care m-a șocat profund în această săptămână. Credeți-mă: celelalte nu au nicio valoare ori pondere pe lângă ea... Există la Chişinău un loc (fosta stradă Viilor, în perioada interbelică acolo se afla consulatul Italian (actualmente strada Mateevici-n.n.)) unde au fost împușcați oameni de către NKVD... 85 de cadavre au fost găsite într-o groapă cu var... Pe acel loc a fost instalată o piatră comemorativă. Desigur, nu este singurul loc de acest fel. Și s-ar cuveni ca fiecare să fie marcat, iar victimile – comemorate. Ca să înțelegeți ce spun: la Paris, în parcul în care mergem cu copiii la joacă, este instalată o placă comemorativă cu numele a peste 100 de copii evrei care locuiau în acest cartier și care în timpul războiului au fost ridicați de către naziști. În acest parc au fost adunaţi de prin casele apropiate... Fiindcă memoria despre acel rău absolut nu trebuie să dispară!

La Chişinau terenul respectiv a fost privatizat, iar pe acel loc se va construi vreun birt ceva, în stilul epocii... Nu-i exclus să vină şi vre-un popă să sfinţească noul local. În stilul epocii. Iar piatra a fost pur şi simplu mutată mai la o parte.

Noutatea respectivă m-a zguduit cu adevărat fiindcă am dat de ea exact în momentul când scriam un text prin care încercam să explic de ce NU SE POATE DISCUTA CU SOCIALIŞTII... Atâta timp cât nu vom delimita la nivel conceptual, dar categoric şi definitiv, ce e răul şi ce e binele, nu vom avansa nici cu un cm. Trebuie să înţelegem că există o legătură directă între acest caz şi acea corupţie endemică despre care ne tot văicărăm, ori cu profesorii de la liceul moldo-turc ridicaţi şi deportaţi...

Acum pe rând, drept că telegrafic:

PERVOMAI De 1 Mai socialiștii au pus de-o demonstrație. Ca să înțelegeți ce și cum e suficient să priviți reportajele. Nu cred că mai este necesar să pomenim cu cât se plătește participarea la un miting în Moldova. Tarifele sunt cunoscute de către toți. E un business la fel de ordinar deja precum cumetriile sau înmormântările.

DODON FĂRĂ 9 MAI Putin a decis să nu invite niciun lider străin de 9 mai la Moscova. Nu de alta, dar iar va veni doar Dodon, iar Putin nu vrea să se facă de râs pozând cu unul de alde dânsul.

DEMISIE CU VICTIME COLATERALE În urma unui e-mail trimis la mai multe redacții (tradițională metodă, nu-i așa?) în care se explică cum ar fi fost deposedat de afacere un oarecare Viorel Varzari prin intermediul procuraturii anticorupție, a demisionat șeful acestei instituții, Viorel Morari. Habar n-am (nu am cum să știu, la fel precum nu au nici acei care îl apără pe unul ori pe altul în acest caz) ce și cum, dar a fost deja reținut proprietarul rețelelor de restaurante „La Plăcinte” și „Andy`s Pizza”, Andrei Tranga, pentru șantaj. Începutul e bun, dar avem speranțe mai mari, ținând cont de alte nume sonore care circulă în legătură cu acest caz.

TRANSNISTRIA – MON AMOUR Rise.md publică un material care îl acuză pe Pavel Filip că ar fi negociat direct cu Poroşenko (ex-președintele Ucrainei) scoaterea de sub sancțiuni a uzinei metalurgice de la Râbniţa. În principiu, e motiv suficient pentru ca Filip să-și dea demisia și chiar să fie anchetat. Numai că noi așa și nu avem guvern... Și nici nu se întrevede unul... Deși ar fi atât de simplu... Cu toate acestea, ar fi probabil exagerat să spunem că suntem surprinși: cu doar două săptămâni în urmă, în ediția din 19 aprilie, vă scriam că atât Moldova (47,4 mln $) cât și Ucraina (31,9 mln $) hrănesc și alimentează regimul separatist de la Tiraspol...

E BINE SĂ FII ROMÂN Alocaţiile pentru copiii români (inclusiv acei din Republica Moldova) vor fi de 300 de lei româneşti. O sumă deloc neglijabilă. Totuşi e bine să fii român!

E BINE SĂ FII EUROPEAN Citeam zilele trecute că UE a alocat 1 miliard de euro pentru tinerii agriculotri dornici să-şi dezvolte afacerile!

Iar noi construim birturi pe morminte...

Biserica din satul Nicoreni a fost închisă de către sovietici aproape imediat după instalarea lor. Desigur, o cercetare mai amănunțită ne-ar permite să găsim și o dată exactă când s-a întâmplat. Dar pentru acest text și povestioara de azi această meticulozitate nu este neapărat necesară, dimpotrivă, poate fi chiar excesivă prin faptul că ar individualiza prea mult cazul... Cert e faptul că mama mea, născută în 1950, a crescut fără biserică în sat. Despre părintele bisericii știu doar că era tată a cinci copii și că au fost hărțuiți de noua administrație până când nu au plecat din sat. Legenda zice că s-a instalat la Drochia, dar e o informaţie care ar merita (aceasta neapărat!) verificată: dacă s-a mutat la 12 km de sat sau dacă l-au mutat în locuri mult mai îndepărtate...

Creștinii mergeau la una din puţinile biserici care mai funcționau, la Țarigrad, un sat alături de Drochia. Asta însemna 12-13 km într-o direcţie pe care, de cele mai multe ori, trebuia să-i mergi pe jos. Buneii mei erau oameni credincioși. Poate nu suficient de bisericoși pentru a face câte 25 de km în fiecare duminică, dar noi, nepoții, spre exemplu, am fost botezați și datinile se respectau cu strictețe.

Așa că de fiecare Paște, bunelul lua coșul cu merinde și se ducea la Țarigrad la slujbă pentru a sfinți pască, ouă roșii și ce mai era pe acolo. Am prins și noi această vreme. Numai că pe când eram noi mici bunelul nu se mai ducea pe jos, ci mergea cu tata cu mașina, iar noi ne trezeam dimineața și așteptam cu nerăbdare să se întoarcă de la Țarigrad, căci ne era foame, iar de mâncat nu aveam dreptul până nu gustam ceva sfințit...

Ei, dar pe atunci, pe vremea când se întâmplau cele povestite aici, maşini nu prea erau...

Zinica creștea, iar odată cu ea îi creștea și curiozitatea. De fiecare Paște, an după an, tata pleca de cu noapte la sfințit pasca și revenea când se făcea ziuă și abia după aceea se putea așeza la masă de sărbătoare... Mama îi tot explica cum și ce se întâmplă acolo, la biserică, că-i tare frumos, iar Zinica murea de curiozitate să vadă măcar o dată cum e minunea asta în realitate... Anii treceau, iar misterul devenea din ce în ce mai ispititor și acea poveste a „sfinţirii bucatelor” din ce în ce mai minunată. Dar tata tot nu voia s-o ia, considerând-o prea mică pentru acea încercare: 25 de km de mers pe jos...

Însă a venit el şi anul când, în sfârșit, părinții au considerat că Zinica a crescut mare și că poate merge cu tata la Țarigrad, la sfințit pasca! Pe la o bucată de noapte s-au trezit, s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, și au ieșit pe poartă afară...

Nu au mers departe... Ajunși în capătul satului, la șoseaua care duce spre Drochia, au dat de un veritabil block-post: erau acolo și miliţianul satului, și directorul de școală, și președintele comitetului de partid, şi acel de comsomol... De cum a văzut-o, directorul s-a răstit la mama:

- Da tu, Zinico, încotro te-ai pornit?!

A fost suficient... De frică, de ruşine, Zinica a făcut stânga-mprejur şi a fugit tot atunci acasă...

xxx

Atunci când văd știrile oficiale în această zi mă gândesc la toți acești activiști partinici arborând și astăzi secere și ciocane, steluțe roșii, pupându-le la fel de bălos și evlavios ca pe icoanele din biserici și crucile din mâinile mitropoliților KGB-iști în ziua de Paști...

Dar mă gândesc și la „creştinii evlavioşi” cărora nu le este silă să-și aprindă lumânări de la „focul haric” adus și ținut de ucigă-i crucea...

Se pare că îmbătrânesc… Am realizat acest lucru acum câteva săptămâni și a devenit o evidență într-atât de clară, mi-a apărut într-atât de bine conturată în minte, încât m-a și speriat într-un fel…

Nu, să nu credeți, sunt bine atât fizic cât și moral, aceeași sete și dragoste de viață, totul e la loc, intact, ba chiar am impresia că parcă am și învățat câte ceva… Și nici nu folosesc aici cuvântul „bătrâneţe” cu toată încărcătura lui semantică negativă.

Cel mai puțin, desigur, aș vrea să vă scriu despre mine, asta dacă am considera că ar exista în genere scriere despre altceva decât despre sine... Dar exact de aici a și pornit acest text! De la scriere.

Scriu pe aceste pagini din 2010. Pe atunci eram foarte tânăr. Impardonabil de tânăr. Voiam să strig, să „urlu-ntruna”, dar și să fiu auzit de cât mai multă lume! Într-un fel, dacă e să cred statisticile din culisele blogului, probabil mi-a reușit câte ceva.

Iată una din trăsăturile esențiale ale tinereții: nevoia acută, fundamentală și existențială să placi! Să placi la cât mai multă lume, chiar și epatând sau scandalizând galeria. Ah, câtă suferință mi-a adus acea „tinereţe”! Nu zic, mi-a adus și multe satisfacții. Cu certitudine, mai multe satisfacții decât neplăceri.

Dar această căutare de aprecieri pozitive e una din cele mai insipide și mai tiranice modalități de a-ți reduce din libertate! Or, nu libertatea gândului era oare esențialul „raison d’être” de la care pornea toată aventura cu 10 ani în urmă? Oare nu tot eu scriam în 2014:

„Nu atît opinia cititorului contează pentru autor, cît insuşi faptul că el ARE O OPINIE.

Şi nu atît faptul că el are o opinie contează pentru autor, cît faptul că el are o opinie PROPRIE.

Şi, mai cu seamă, curiozitatea absolută a autorului se îndreaptă spre FELUL în care cititorul a ajuns la OPINIA PROPRIE”?

În același an, 2014, am început un enorm proiect (pentru mine și ținând cont de eforturile care mă costă) în colaborare cu Deschide.md : în fiecare vineri public comentarii ale evenimentelor săptămânii din Republica Moldova. Nu avem contract cu redacţia. Și am înaintat doar două condiții: nu mi se umblă la texte și nu sunt plătit. Astfel înțelegeam eu să-mi protejez libertatea de a scrie și de a gândi. Deci, să fie clar: eu scriu gratuit!

Dar nu este suficient... Să plăci, să fii citit de cât mai multă lume... Să fii apreciat de către elitele opiniei publice (așa-numitul mainstream), de către „autorităţile morale” ale neamului... Oare există o cenzură mai eficientă?

Assez! Enough! Basta! Sunt prea bătrân pentru aceste jocuri... Mi-e teamă de altfel de bătrâneţe, acea hidoasă şi urâtă, când îţi înlemneşte gândul şi ţi se solidifică „punctul de vedere”.

Iar acum câteva săptămâni primeam o publicitate/invitație la un proiect megaloman, DAU. Un „artist” a refăcut un institut de cercetare secret sovietic, iar vizitatorilor li se propune un joc de roluri. Pe durata a cel puțin 6 ore (nu se poate mai puțin!) ți se atribuie un „rol” pe care urmează să-l joci. Poți fi femeie de serviciu, milițian, agent KGB, savant, muncitor de rând, orice, în funcție de o anchetă care ți se face când cumperi „pass”-ul. Și e scump, nu foaie verde! Nu ai dreptul la telefon, aparat de fotografiat... Inițial, intrigat, ascultând mai multe comentarii elogioase, am avut ferma intenție să mă duc. Chiar mă întreba cineva pe o rețea de socializare, dacă am fost și ce cred despre DAU.

Și atunci ceva a făcut „tilt”! Am îmbătrânit imediat! Adică cum, să devii rob, chiar și pentru câteva ore, mai și plătind pentru asta? Plus jamais ça! Efectul care s-a produs asupra mea a fost însă mult mai mare și nici eu nu mă așteptam la asta: următorul comentariu negativ referitor la editorialul de vineri nu mi-a stârnit nicio reacție bolnăvicioasă. Da, cred că am înțeles că nu mai vreau să plac.

Trăiesc acum o stare de euforie greu de explicat. Savurez această conștientizare a libertății de spirit cu o plăcere aproape voluptoasă... De parcă aș fi întinerit cu vreo 20 de ani!