De la o vreme, și asta indiferent de țara în care se desfășoară, scrutinele înregistrează scoruri din ce în ce mai joase de participare... Pe 26 mai au avut loc alegeri. Au fost aleși deputații în Parlamentul European. Scrutin care mie unuia îmi pare a fi poate mai important astăzi decât cele naționale...
De când cu UE, una din cele mai importante critici aduse acestui mastodont este tocmai diluarea mecanismelor democratice. Mai pe scurt: centrele decizionale se deplasează spre o nebuloasă puțin înțeleasă, Bruxelles, Luxembourg, Alpha-Centaur, ori cum s-ar mai numi ea, iar cetățeanul european de rând, sărmanul, se pomenește cu legi și directive europene pe care este obligat să le suporte. Vai, ce rea e această UE! Ce monstru birocratic! Ce scump ne costă! Corporațiile și lobiştii au pus laba pe UE și ne-au scurt-circuitat confortul nostru național (iată punctul convergent al extremiștilor de stânga și de dreapta!) cu care ne-am deprins și în care ne bălăcim torcând de plăcere fără a modifica ceva... Nesuferita, insuportabila Uniune Europeană!
Dar există cifre care, dacă nu anulează acest discurs, că, mdeh, suntem în democrație decadentă, de sorginte europeană și ea: orice opinie, dacă nu e auzită (aici funcționează alte mecanisme), poate, cel puțin, fi exprimată fără restricții și riscuri majore pentu integritatea fizică. Iată-le, cifrele: 2009 – 59,37%; 2004 – 57,24%; 2014 – 57,57%. Este procentajul absenteismului la ultimile trei alegeri europene în Franța... „Corporații și lobiști” ziceți?...
Dar acest text nu se voia inițial unul despre alegerile europene, ci despre această molimă care devine din ce în ce mai vizibilă și mai supărătoare: absenteismul la scrutine. La ultimile alegeri parlamentare din Franța, (2017, primul tur): tocmai 51,3 % din alegătorii francezi nu au participat...
Bineînțeles, putem presupune că la mișcarea aia spectaculoasă, larg mediatizată, cu veste galbene, nu au participat decât cetățeni implicați activ în procese democratice, adică putem presupune că toți acei care au fost în stradă fac parte din 48,7% care au participat la scrutin (măcar la primul tur), dar, să fim sinceri: câți credem asta?
Originile acestei boli nu sunt de azi, nici de ieri. În Franța, celbra frază „Dacă alegerile ar decide ceva, ele ar fi fost demult interzise” i se atribuie lui Coluche (deși nu este el nici unicul care ar fi spus-o, nici primul), un actor de cinema și de stand-up excepțional, care în 1981 se prezenta drept candidat le prezidențiale. Nu cred că a existat o altă lovitură mai dură și mai genială (ca act artistic) adusă sistemului democratic decât farsa megalomană a lui Coluche.
Coluche s-a născut în octombrie 1944. El nu a cunsocut pe pielea lui nici războiul, nici dictatura... El și-a petrecut viața într-o epocă înfloritoare pentru Franța și pentru Europa occidentală, „les 30 glorieuses”...
La ce moment s-a produs desacralizarea actului de a vota? Din ce cauză am mai încetat să avem încredere în democrație? Ne-am obișnuit cu binele? Considerăm că realitatea în care trăim este ceva firesc și ireversibil? „Freedom is never more than one generation away from extinction.”, zicea Ronald Reagan (citind de pe foaie. Nu avem de unde ști cui îi aparține fraza).
Gândirea mainstream de azi obișnuiește să dea vina pe... „clasa dominantă”, descompunând-o în toate felurile și spălându-i în acid sulfuric toate piulitile mașinăriei. Găsești aici o cacealma din „clasă politică”, elite politice-partinice-economice-culturale, partide, generații, rase, religii și tot așa înainte, adică tot ce poate fi considerat drept deținător de putere. Indiferent dacă e o discuție la tejgheaua barului sau o monografie în cea mai sofisticată revistă sociologică, suntem confruntați cu același aparataj al omului preistoric care de ciudă că nu-i moare mamutul dădea cu bâta în soacră, să scape de zgripțuroaica care îi tocea sulița noaptea pe ascuns. Ferice de democrație, că am lăsat-o mai moale cu săritul în sulițe de pe munte, sacrificatul de fecioare (asta ca să nu pomenim de cirezi, turme și herghelii de necuvântătoare nevinovate), arsul de eretici și vrăjitoare pe ruguri, tăierile de capete de regi, ghilliotinările de aristocrați, gulagurile și camerele de gaz, dar, în mare, mecanismul e același: nu-ți crește pepenele și nu se leagă banana – „Jios cu conducătorul”! Democrația permite ca acest „Jios” să fie operat continuu în varianta lui soft, fără ca să apară un justițiar aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat.
Desigur, este firesc ca acest „cap” – țap ispășitor de serviciu (funcție remunerată bine, printre altele) să-și apere poziția și să facă tot posibilul să rămână cap și mai departe (ah, perenizarea elitelor!), dar atunci, dacă tot avem șansa să trăim în epoca în care există un mecanism non-violent de exorcizare a frustrărilor de masă, o formidabilă supapă reglată la o periodicitate fixă ca la un motor perfect sincronizat, de ce nu-l folosim? Poate că nu „clasa politică” este cea responsabilă de faptul că ea este permanent realeasă și reconfortată în calitatea ei de elită? Ori poate că nu suntem suficient de nefericiți? Teoretic, dacă ne uităm peste statistici, așa și este: chiar o ducem mai bine ca niciodată... Numai că, întrebați, majoritatea din noi va zice că ceva nu funcționează: "Reforme! Dați-ne reforme! La micul dejun, prânz și cină și cât mai multe!" Această „percepţie” de suferință generală e un vast subiect de explorat în alte pagini. Numai că avea dreptate moșulică Reagan: dacă continuăm tot așa, vom da și de greu. De adevăratul greu...
Până la urmă, poate că nu are nimic „clasa politică” cu absenteismul? Pote că e tocmai inversul? Suntem înconjurați de o lume din burice îngâmfate. Egocentrismul și falsul individualism a făcut din fiecare din noi centre ale pământului, dacă nu ale universului! Ideea că nu suntem decât unii din alte milioane și că această unitate nu este nici mai multă, nici mai plină, nici mai sclipitoare decât oricare alta din această mulțime este insuportabilă, inacceptabilă, de neconceput pentru un homo insapiens modern. La ce să votez dacă votul meu nu decide nimic (adică nu este decisiv)? Pentru buricele pământului votul este un act de lèse majesté!
Și poate că ar trebui să înțeleagă fiecare majestate și alteță plină de individualitate excepțională și de personalitate unică că acest confort material și spiritual prin care-și țin nasurile pe sus și posteriorul pe molicel doar în democrație e posibil. Ar fi prea lung să explic mecanismele creării de valori și de ce o bunăstare asemănătoare cu acea a țărilor așa zise „occidentale” e posibilă doar în democrație. Dictaturile nu știu să creeze decât templuri și bombe (dar și astea la un preț exorbitant)...
Actul de a vota și de a alege este fundamental pentru democrație! Însuși faptul că poți sta întins pe canapea sorbind din cutia de bere și înfulecând la pizza care tocmai ți-a fost livrată călduță, privind ultimul sezon al Games of Thrones, scriind totodată pe Facebook (ceea ce presupune că ai acces la Internet) că alegerile nu au sens sau că democrația, văleu Doamne!, ar fi demodată și că nu ne-ar strică o mică dictatură-ceva, ori mai știu eu ce alte aberații, toate la modă, născute în minți hodinite și bine hrănite cu zahăr și calorii, apoi iată: toate chestiile astea mărunte, care-ți permit să delirezi în voie, sunt posibile doar și numai datorită democrației și faptului că există alegeri. Iar dacă vom renunța la actul de a vota, va trebui să renunțăm (poate nu imediat, poate nu tot atunci) și la celelalte.