Der Hauptmann (rom: Căpitanul. GER, FRA, POL), 2017: Filmul lui Robert Schwentke m-a luat puțin prin surprindere. De aceea țin să va preîntâmpin : nu vă luați după descriere! Filmul este mult mai dur decât ați putea anticipa. O pregătire psihologică se impune... Scenele de violență sunt la limita suportabilului și ele nu sunt, ca în multe filme înecate în băi de sânge, un șiretlic pentru a epata sau scandaliza publicul, ci o continuitate firească și banală a șirului de evenimente prezentate.

Acțiunea se desfășoară în 1945. Ultimile săptămâni ale războiului, deznodământul căruia este deja evident pentru toți, inclusiv pentru soldații germani, ce încearcă disperat să-și salveze pielea. Mulți din ei dezertează și sunt vânați de unități SS. Filmul povestește istoria unui simplu soldat dezertor. Grupul ce-l urmărea este nimicit de un tir de artilerie. Soldatul recuperează uniforma unui căpitan SS și îi uzurpeaza identitatea. Foarte repede el adună un mic grup din dezertori și se prezintă tuturor drept un trimis special al lui Hitler, investit de o misiune specială... Vă las să descoperiți ce a urmat...

Robert Schwentke explorează într-un mod practic experimental mai multe piste odată: Ce rămâne din om atunci când își vede universul reprezentărilor despre lume ruinate? Care sunt acele norme care ne reglementează relațiile și cât de temeinice sunt aceste „reguli”? Ce faci și cum faci când știi că vine sfârșitul? Ce face dictatura și frica din om? Ce poate fi acceptat de către om și ce nu și în care condiții? Vast domeniu de cercetare, nu-i așa?... 

P.S.: În acest context, recomand și filmul Experimenter (2015) despre cercetările lui Stanley Milgram din 1961, absolut reale de această dată. 

Săptămâna care a trecut a început cu o ninsoare de pomină! Nu este și nu poate fi considerată o ninsoare în plină iarnă drept eveniment excepțional. Tradițional însă, anume așa se întâmplă. Fiindcă nu știm nici noi să fim înțelegători (în opinia unora, autoritățile ar trebui să aibă câte un angajat pentru fiecare fulg de nea ca să-l prindă încă din zbor, înainte chiar de a atinge el asfaltul țării), dar nici autoritățile abilitate nu fac întotdeauna față şi sunt „luate prin surprindere”. Mai este însă şi altceva la mijloc: așteptăm cu toții cu nerăbdare acești nămeți! Troienele se așează peste lumea pestriță din jur, peste nevoile noastre, peste mizeria care ne înconjoară și exercită rolul unui element purificator, pacificator, calmant, fie el și temporar. De aceea țin să vă felicit, dragii mei, cu această zăpadă mănoasă! Și să-mi cer iertare pentru că nu o onorez cu o tăcere corespunzătoare...

În sfârșit, au trecut sărbătorile și se mai excită și newsfeedul! Încet - încet revenim la un flux cu care suntem obișnuiți. Iar în perioadă electorală el este deocheat și șugubăț de tot! Pentru umilul Dumneavoastră cronicar este o perioadă extrem de complicată... În primul rând, fiindcă totul este doar discurs și promisiuni electorale, adică majoritatea e fake (hai, noroc, dragă tovarăș Trump!), în sens că sunt evenimente pur discursive, lipsite de conţinut... În al doilea, fiindcă nu mai știu cui să acord Cireșica de pe tort... Că doar nu pot să le-o dau chiar tuturor?!

20,4 MILIOANE DE TRAVERSĂRI DE FRONTIERĂ Cifra (pentru 2018) ne-a fost comunicată de către Fredolin Lecari, șeful Poliției de Frontieră. Pentru o țară cu o populație de 3,55 mln locuitori și fără obiective sau reputație turistice notorii îmi pare o cifră enormă! Prinde viață renumitul banc despre Moldova – Stat Major...

DODON VA MURI ROMÂN! Pe 15 ianuarie a fost Ziua Culturii Naționale care este și ziua în care s-a născut Eminescu. Mă va judeca El cum socoate de cuviință pentru sacrilegiul comis și anume acela de a aminti de preș(e)dintele RM în acest context. Dar n-ai cum, căci s-a băgat. A depus flori la monument. Și a trântit-o: „Eminescu s-a născut moldovean și a murit român”. Iată cum! Premonitor! Și nici nu ai cum să zici ca nu are dreptate... Eu îi doresc lui Dodon, și ne doresc nouă tuturor, viață luuuungă și același sfârșit onorabil!

MELEŞCANU LA CHIŞINĂU Ministrul Afacerilor Externe din România a fost în vizită la Chișinău la invitația omologului său moldovean, Ulianovschi. Meleșcanu ne-a asigurat că suntem o prioritate pentru România pentru perioada cât deține președinția Consiliului UE. Meleșcanu a mai zis că vrea investiții mai multe românești în RM. Filip a zis la rându-i că vrea să facă Unirea prin infrastructură. Între timp, RM semnează un contract pentru reabilitarea drumurilor cu... Belorusia, cu holdingul Balavtodor! S-o fi terminat seminţa drumarilor în România... Anunțul e făcut pe 15, în ziua când Dodon depunea flori la Eminescu... Uite-așa contradicții...

DE FRATTINI NU SCĂPĂM De unde credeam că vom scăpa de Frattini, reprezentantul OSCE pentru Transnistria, prietenul Rusiei și al lui Lavrov personal, ne-a căzut bucuria-n scârbă. Nu se duce bratello nicăieri! Probabil nimeni nu și-l dorește prin alte părți, așa că va mai rămâne la noi.

PENSIA ZINEI Bunica noastră, Zinaida Porcescu, care are 96 de ani, care a trecut prin război, foamete, colectivizare, care și-a văzut familia ciopârțită în ’40 are o pensie puțin peste 1000 de lei pe lună. Ceea ce face 12 mii pe an... Actualul deputat socialist, Zinaida Greceanîi, partidul căreia arborează secera și ciocanul, simboluri care guvernau atunci când era foamete, colectivizare, război, din cauza cărora au fost ciopârțite familii, ridică lunar 10 mii de lei numai din pensie. 12 vs 120. Țineți bine minte acest raport. Victime și călăi... 12 vs 120!

SCANDALUL SĂPTĂMÂNII Fiindcă suntem în plină campanie electorală e tradițional în Republica Moldova să ne mai ciondănim din cauza unui subiect vechi ca Independența: „limbă / alfabet”. Eu am comentat destul de desfășurat cazul cu videoul aruncat în spaţiul media de către gagauzinfo.md, respectiv și nu prea doresc să mă repet. Vă invit cu multă insistență să citiți textul referitor la acest video. Voi zice aici doar atât: acel film nu este despre „conflict lingvistic” ci despre un infractor care a încălcat regimul de viteză (într-o perioadă mult prea sensibilă pentru circulație, de altfel) și un polițist care încearcă să-l amendeze. Infractorul este obraznic și refuză să execute cerințele polițistului. Punct. Comportamentul său nu poate fi calificat decât drept ofensare a ofițerului în exercițiul funcțiunii și refuz de a colabora. Cu atât mai mult că a apărut pe final și versiunea completă a filmului cu polițistul care vorbește rusește și care confirmă totalmente versiunea de rea-voință a șoferului.

Dar această poveste mi-a adus aminte de cazul Scripal si de tactica englezilor în materie de comunicare. Ei au făcut exact la fel: au lansat o primă parte din informație. Apoi au lăsat Kremlinul să reacționeze cu o versiune. Apoi publicau alte probe, care demascau minciuna rușilor. Și tot așa înainte până când Kremlilnul s-a încâlcit definitiv și a fost decredibilizat totalmente. Cred că toți acei care au încercat să-l apere pe șofer sau să-l acuze de ilegalitate pe agentul de circulație sunt acum cam în aceeași situație... Nu pot decât să-i felicit pe acei de la MAI. Voluntar ori ba, dar le-a reuşit o strălucită operaţiune în materie de comunicare!

ELECTORALA

146 DIN 401 CEC a înregistrat oficial deja 146 de candidați din acei 401 pretendenți anunțați. Doar 5 din ei sunt candidați independenți. Nu-i de mirare. Totuși procedura de colectare a semnăturilor e destul de anevoioasă. Resursa administrativă e de mare folos aici (și nu mă refer doar la resursele statului). În ceea ce mă privește, urmăresc atent circumscripția 50, Europa de Vest. Aflu că Maia Sandu e deja înregistrată, bănuiesc fără nicio semnătură din propria-i circumscripţie... Năstase face un apel către emigrați: „Aveţi încredere!”. Clar. Ei fac acolo, la Chișinău, ceva, dar noi trebuie să avem încredere. Chiar așa, de ce nu am avea încredere? Mă uit peste carierele lor și mă umplu de încredere! Eu în genere am un obicei straniu: de fiecare dată când vreau să mă încarc cu încredere în cineva îi studiez minuțios biografia...

AGRESIUNE ŞI LISTE RUPTE Igor Grosu, pretendent sau candidat (că nu mai știu) a făcut o declarație – bombă: o persoană care îl ajută să colecteze semnături ar fi fost atacată, iar lista de semnături i-ar fi fost luată și distrusă. În opinia mea este o învinuire extrem de gravă. IGP mentionează că la poliție nu a fost depusă nicio plângere sau sesizare în acest sens, dar că ei investighează cazul. Repet și insist: faptul este de o gravitate extremă! Nu se poate trece peste el fără sancțiuni aspre, foarte aspre (mă tem şi să zic care anume ca să nu dau idei cui nu trebuie)! Faptul că nu a fost depusă plângere la poliție e, printre altele, strigător la cer!... Mai repet și altceva: libertatea cuvântului nu înseamnă că poţi spune orice! Eu nu am niciun motiv să nu-l cred pe Grosu, dar, le fel, nu am niciun motiv să-l cred. Iar în cazul acuzațiilor de acest fel o sancțiune trebuie să cadă inevitabil! La fel precum trebuiau să cadă sancțiuni în 2016, în povestea cu 30.000 de sirieni... N-au căzut atunci...

Cam atât. Cireşica de pe tort din această săptămână am s-o trimit „activiştilor civici” și Consiliului pentru egalitate care chipurile văd în comportamentul polițistului despre care scriam mai sus o „încălcare a legislației în vigoare”, în special acelor din ei care trăiesc astăzi după hotare. Le-aș recomanda un exercițiu simplu: mai priviți o dată filmul și încercați să reproduceți situația (dar s-o reproduceți întocmai: cu intonații, postùri, telefon etc.) cu un polițist din străinătate. Apoi reveniți și povestiţi cum a fost. Nu-i nimic, noi putem aștepta. Chiar și câțiva ani.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

(M. Eminescu, „Împărat şi proletar”)

И крестьянин начинает подражать блатарям в своем поведении, в своих поступках. Он поддакивает каждому слову блатарей, готов выполнить все их поручения, говорит о них со страхом и благоговением. Он спешит украсить свою речь блатными словечками – без этих блатных словечек не остался ни один человек мужского или женского пола, заключенный или вольный, побывавший на Колыме.

               Слова эти – отрава, яд, влезающий в душу человека, и именно с овладения блатным диалектом и начинается сближение фраера с блатным миром.,

Varlam Şalamov, „Колымские рассказы”, (Азбука, 2017, p.186)

Mare tămbălău în găinăria Republicii Moldova! Un poliţist rutier iarăşi a “divizat soţietatea”: pentru unii el este un erou, apărător al valorilor naţionale, exemplu de verticalitate şi virtute; pentru alţii – naţionalist şi „fascist” înrăit.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Un inspector rutier a oprit o mașină. Din câte se vede în filmulețul înregistrat de șofer (element important!) polițistul a oprit mașina pentru exces de viteză. Șoferul cere să i se adreseze în rusă, iar polițistul refuză răspunzând că nu este obligat s-o facă. Apropo, șoferul, chiar și din puținul pe care-l rostește, lasă de înțeles că nu este nici pe aproape un „far al inteligenței”, limba lui rusă fiind destul de stâlcită. Dar cred eu că e mai bine să priviți filmul. De mai multe ori. Și să încercați să identificați detaliile. Intonații, accente, postùri. Totul își are importanța în acest video. Cred că ar trebui să le mulțumim celor de la Gagauzinfo.md pentru că l-au difuzat, chiar dacă sunt convins că nu au știut ce au făcut. Adică ei au publicat acest filmuleț cu un scop bine determinat, dar au obținut un efect total diferit. Haideți să vedem ce am văzut eu:

Conflictul lingvistic este secundar: Vom porni de la faptul că noi nu știm cu exactitate cât de lungă a fost înregistrarea. Bănuiesc că ni s-a prezentat doar un fragment. Bănuiesc că ceea ce a rămas în afară ar inculpa și mai mult... șoferul! Și nu pentru faptul că nu vrea să vorbească „limba de stat” ori că nu ar înțelege-o. Chiar și din bucata de video prezentată e clar că mașina a fost oprită pentru exces de viteză. Vom lăsa un procent pentru securitate, dar în proporție de 99% sunt convins că șoferul chiar a încălcat regulile. Dovadă e și tactica de apărare pe care a ales-o. Și uite-aici e loc pentru o reflecție pe mai multe subiecte odată. Ceea ce a încercat șoferul, este să înjosească polițistul, să se plaseze în acest „duel verbal” imediat de asupra, pentru a scăpa de amendă. Acest fel de „comunicare” este caracteristic mediilor interlope, banditești. În jargon românesc chestia asta se cheamă „a lua pe cineva la caterincă”. În rusă asta ține de ceea ce interlopii numesc „poniatii”, „razruliti po poniatiam”, „po fene botati”, „kaliakati” ș.a.m.d. Scopul șoferului este să-l aducă pe agentul poliției rutiere în acest câmp, în câmpul duelului verbal, în cele mai excelente tradiții banditești. Și deja acest fapt, departe de ajunge la componenta „lingvistică”, îl dezavantajează net pe șofer. Asistăm, înainte de toate, la un dialog între un „gopnik” (cu scuzele pentru exagerările stilistice de rigoare, dar intonația, accentul vorbitorului și erorile gramaticale comise, chiar și cu politețea vădit scremută știind că filmează, anume la gopnici mă fac să mă gândesc) și un agent de circulație (anume așa, și nu „ment”!, căci mentul ar fi discutat altfel, cu alt vocabular și altfel de atitudini).

Ce ascunde, de fapt, „conflictul lingvistic?” Tentativa șoferului de a-l face pe polițist să i se adreseze în rusă este, în primul rând, o dorință de a-l deplasa într-un câmp în care acesta s-ar simți mai puțin în apele sale, pentru a-l „lua la caterincă” mai ușor. În al doilea rând, cred că și polițistul înțelege perfect că este filmat. În acest video se vede bine că agentul de circulație are un accent puternic. Respectiv, el înțelege că felul în care vorbește rusa va fi negreșit folosit împotriva lui. Nu în sensul legal al cuvântului, evident. Probabil el s-a și văzut deja erou al rețelelor de socializare, pe Facebook sau, și mai probabil, pe OK, în care toți își bat joc de un „maldavan-baran”, un țărănoi care a fost pus polițist, un... Nu prea doresc să dezvolt acest șir, căci intuiesc că acei care locuiesc în Republica Moldova îl cunosc la perfecție. Refuzul său de a vorbi rusa este o reacție de apărare absolut firească și umană, mai mult decât atât, îmi apare drept unica posibilă în această situație (spre regretul multora, acest lucru îi cam știrbește din aura de „erou, luptător pentru cauza națională” polițistului, dar îl face oarecum mai... uman!). Și iată aici ajungem la esența problemii. Fiindcă ceea ce dezvăluie acest video sau ceea ce el ascunde, dacă doriți, este fundamental pentru a înțelege procesele care ne-au guvernat timp de 28-30 de ani.

Esenţa problemii Vom începe de departe. Noi am greșit cam tot ce am făcut timp de 30 de ani. Am greșit până și aparatajul metodologic pe care l-am folosit pentru a analiza evenimentele din Republica Moldova de la Independență încoace. Toată această perioadă noi am discutat despre spațiu post-sovietic și tranziție economică, despre renaștere națională și conflicte interetnice... Or aceste elemente îmi apar astăzi drept secundare. Dacă am fi aplicat o altă grilă, acea post-colonială, poate că am fi găsit soluții mai adecvate realității, mai viabile și mai eficiente. Și nu este doar o eroare a nostră. Până și „partenerii noștri strategici” au greșit tratându-ne excluziv ca pe un spațiu post-sovietic, trimițându-ne experți și „ambasadori” sovietologi de-a lungul anilor... Această eroare mai persistă și astăzi... În principiu, dacă e să pornim de la un exemplu tipic pentru societățile post-coloniale, de la acea situație când o minoritate etnică deține majoritatea resurselor, economice în primul rând, totul devine explicabil: de la caracteristicile elitelor economice, existența dodonilor, usatîilor și shorilor, neputința geopolitică și până la exodul masiv al populaţiei autohtone... Într-atât de simplu și evident, încât te apucă și groaza. Fiindcă și exemple în istorie când asemenea schizofrenii post-coloniale au terminat în băi de sânge există destule...

Haideți să mai privim o dată filmulețul. Ce avem? Un individ care aparent a încălcat legea, dar care se ține obraznic, de parcă această „încălcare”, mai ales constatată de un „localnic”, nu l-ar privi. Infracțiunea propriu-zisă, chiar dacă este penalizată, nu-i afectează nici într-un fel statutul de „stăpân” (altfel, ar fi postat el oare filmul?), ba chiar îi aduce puncte de credibilitate în „comunitatea” lor... De cealaltă parte, un polițist care este vizibil nervos (urmăriți gestualitatea mâinilor) și care încearcă să păstreze un cadru oficios și politicos, în pofida șoferului care îl trage în mocirla relațiilor „superior – inferior”... Filmul este, de fapt, dacă e să ținem cont de cele relatate mai sus, extrem de urât și îngrijorător...

Ce-i de făcut? În primul rând, și acest lucru ar trebui să-l înțeleagă toți, inclusiv alolingvii, orice formă oficială de bilingvism trebuie abandonată. Din păcate, suntem la ani-lumină de situația care ne-ar permite să ne gândim să-i acordăm un statut oficial limbii ruse. Mă tem că și așa s-a ajuns prea departe. Toate aberațiile cu „limba de comunicare interetnică”, acte oficiale recunoscute în limba rusă, etc. trebuie abandonate. Limba română, fiind limba vorbită de către majoritatea populației, trebuie să devină liantul oficial obligatoriu integrator. Acesta ar putea constitui un fundament solid pe care se poate încerca de construit ceva, dacă se mai poate... În schimb, statul ar trebui să investească sensibil mai mult în diversitate culturală și lingvistică. Nu există contradicție aici. Limba rusă, la fel precum și limbile celorlalte popoare trebuie susținute și încurajate. Situația când de minorități se ocupă Kremlinul nu mai poate fi acceptată şi devine periculoasă. În altă ordine de idei, trebuie investit enorm de mult în dezvoltarea ascensoarelor sociale. Elitele tradiționale economice trebuie zdruncinate din temelii. Asta nu înseamnă în niciun caz exproprieri sau „discriminări pozitive” (chiar dacă această experiență a fost și mai este folosită în multe state pentru a elimina situații „dezechilibrate”), însă respectarea unui anumit „contract social” trebuie să devină o condiție obligatorie pentru ascensiunea la „elitism”. Nu-i exclus, deşi s-a întârziat enorm de mult aici, ca o „desecretizare” a arhivelor şi o lege a lustraţiei să contribuie la, cel puţin, sanarea atmosferei. De la sine înțeles, influența și propaganda Kremlinului trebuie combătută cu vehemenţă, la fel precum și acest soi de „idiolatrizare” a culturii interlope ruseşti. Din fericire, cultura rusă este altceva decât ceea ce ni se prezintă în Republica Moldova.

Bănuiesc că cele spuse de mine aici nu vor fi deloc pe placul multora din Republica Moldova. Însă exemple sunt prea multe și realitatea îmi confirmă gândurile. Iar dacă încearcă careva să mă acuze de rusofobie, țin să vă spun că naționalitățile nu au nicio importanță în ceea ce descriu. „O minoritate etnică deține majoritatea resurselor economice” – iată esențialul. Mecanismele funcționează exact la fel indiferent de cine sunt actorii.

Iar pe final, chiar dacă nu am intenţia să vă zdruncin liniştea sufletească şi convingerile belicoase, v-aş ruga să vă aduceţi aminte de un caz care a făcut să curgă destulă cerneală virtuală: moartea lui Braguţa. Încercaţi să re-derulaţi cazul ţinând cont de cele citite mai sus. Parcă se aşează altfel lucrurile, nu-i aşa?

Je ne pense pas être le seul qui ait jamais été dans cet embarras : expliquer à un étranger certaines traditions, légendes, voire même des faits réels de chez nous, La Moldavie ou la Roumanie (parfois, pour expliquer quelque chose on est obligé de recourir à un véritable cours d’histoire intensif, descendant jusqu’au Moyen Âge, sinon jusqu’à Trajan et Decebal!). Et je suis convaincu que ce n’est point une spécificité qui nous soit propre, car d’innombrables fois j’ai pu observer la peine des autres essayant de m’expliquer à moi certaines bizarreries traditionnelles.

Il existe quand-même dans un espace homogène et familier un sol fertile de notions qui s’apprennent depuis l’enfance. Elles s’installent dans les têtes sans efforts, sans trop d’explications, s’organisent dans une sorte de contexte implicite culturel. Ces notions sont si bien installées et si parfaitement comprises et assimilées que la plupart d’entre nous seraient incapables de les expliquer par une définition claire comme dans un dictionnaire. Et lorsqu’on a un conte à raconter on ne fait que tresser un fil épic, lier d’une manière ou d’une autre ces notions dans une trame autant dramatique que possible. Et c’est là que le conte prend vie, les personnages se complètent et expient son destin tout en bâtissant un univers fabuleux en harmonie avec le monde réel qui nous entoure, s’alimentant réciproquement.

Mais comment faire lorsque ces notions n’existent pas ? Quand tu dois expliquer ce que Mère Dochia, Făt-Frumos, Zmeu ou encore Mărţişor veut dire ?...

A la fin du mois de décembre de l’année dernière j’ai emmené mes enfants voire un spectacle réalisé et présenté par Victoria Stefaniuc, « Le Dragon et le Porte-bonheur moldave ». J’y suis allé pour les enfants avant tout, mais j’avais ma propre curiosité, je l’avoue, un peu vicieuse. Le spectacle de Victoria n’est autre chose que la légende du Mărţişor. Mes mômes savent ce que c’est et avec quoi on le mange, c’est-à-dire ils maîtrisent les notions et jusqu’à certains fils épiques. Ma fille m’a même demandé laquelle des variantes de la légende allait être présentée précisément. Ce qui m’intriguait beaucoup c’était comment allait Victoria résoudre le problème des « notions » sans s’embrouiller dans des explications ennuyeuses et sans ruiner « la magie » de l’histoire, nouant entre elles des notions qui ne sont pas comprises par le public.

Victoria a trouvé une solution à première vue surprenante, mais probablement la seule valable : elle a conservé le conte, son squelette, tout en adaptant les notions. C’est ainsi que Făt-Frumos devient « le plus téméraire garçon du village », le « zmeu » devient dragon, le sang versé devient de la braise (même si dans ce cas c’était une obligation plutôt légale, d’après ce qui m’a été dit par l’auteur-même).Le conte, pour quelqu’un qui est habitué avec sa variante traditionnelle, devient un tantinet étrange, mais j’étais conscient du fait que je ne détenais pas la mesure adaptée pour l’évaluer. Par conséquent, j’ai suivi attentivement la réaction des enfants et, tout particulièrement, la réaction des enfants français présents dans la salle. Et eux, ils étaient heureux ! Ils ont vibré et crié de joie ou de peur tout au long du spectacle ! Quant au mot-clef – le Mărţişor – il a été présenté tout à la fin, pour couronner le tout.

Victoria Stefaniuc a usé d’un large éventail d’artifices et de techniques propres aux conteurs : des couleurs vives, des figurines, des jeux et des projections d’ombres, des marionnettes. Une bande son exceptionnelle avec de la musique roumaine de flute de Pan appropriée et, bien évidemment, la narration et la voix de Victoria, très émotionnelle et bien dosée, correctement repartie sur tout le long du conte sans vides, sans ruptures de rythme, avec des petites sessions interactives avec les petits, ce qu’ils adorent, sans hics d’ordre technique, et ceci m’a vraiment impressionné, car changer de décors, de poupées, de figurines, de moyens de présentation, sans incidents sur le déroulement de la représentation est une performance en soi !, bref, le spectacle fascine, entraîne et captive !

Mais les meilleurs évaluateurs restent les enfants, qui à leur âge ne savent pas encore ce qu’est l’hypocrisie ou la complaisance. Et eux, ils étaient absolument heureux !

Nous attendons avec impatience le mois d’avril et le nouveau spectacle qui en pleine préparation, « Far-West Tzigane ». Victoria Stefaniuc y travaille avec le violoniste bulgare Velizar Assenov. Avec tout ce qu’on a vu dans la légende du Mărțișor et un violoniste avec de la musique live en scène en plus, nous nous attendons à un conte vraiment fascinant !

(Accédez au texte en roumain)

Nu cred că sunt singurul care să fi nimerit în asemenea încurcătură: atunci când trebuie să explici unui străin anumite tradiții, legende sau chiar și unele realități de pe la noi (uneori, pentru a explica ceva ești nevoit să faci un curs intensiv de istorie coborând hăt până-n Evul Mediu, dacă nu până la Traian și Decebal!). Și sunt convins că nu e o specificitate de-a noastră, căci de nenumărate ori i-am văzut pe alții chinuindu-se explicându-mi mie anumite bizarerii tradiționale.

Într-un spațiu unitar și familiar există totuși un sol fertil din noțiuni care se învață de mic copil. Intră în capuri singure, fără explicații multe, se organizează într-un fel de context implicit cultural. Intră într-atât de bine și sunt într-atât de desăvârșit înțelese și asimilate, încât cei mai mulți dintre noi ar fi incapabili să le explice aducând o definiție clară ca în DEX. Și atunci când ai o poveste de povestit nu faci decât să împletești un fir epic, să legi cumva aceste noțiuni într-o tramă cât mai dramatică. Și atunci povestea prinde viață, personajele se completează și își ispășesc destinul construind un univers fabulos în armonie cu lumea reală care ne înconjoară, alimentându-se reciproc.

Dar cum faci atunci când aceste noțiuni nu există? Când ești nevoit să explici ce înseamnă Baba Dochia, Făt-Frumos, Zmeu, Mărțișor?...

La sfârșitul lui decembrie al anului trecut mi-am dus copiii la un spectacol realizat și prezentat de Victoria Stefaniuc, „Le Dragon et le Porte-bonheur Moldave”. Am fost în primul rând de dragul copiilor, dar aveam și curiozitatea mea, recunosc, puțin vicioasă. Spectacolul Victoriei nu este altceva decât legenda Mărțișorului. Ale mele surcele știu ce e asta și cu ce se mănâncă, adică stăpânesc noțiunile și chiar și unele fire epice. Fiică-mea chiar mă întreba care variantă anume a legendei va fi prezentată. Ceea ce mă intriga mult era cum va reuși să soluționeze Victoria problema „noţiunilor” fără a se încurca în explicații plictisitoare și fără a ruina „magia” epicului, legând noțiuni neînțelese de către public înde ele.

Victoria a găsit o soluție surprinzătoare la prima vedere, dar probabil unica valabilă: ea a păstrat povestea, scheletul ei, dar a adaptat noțiunile. Astfel, Făt-Frumos devine „cel mai temerar băiat din sat”, zmeul devine dragon, sângele vărsat pe zăpadă devine jăratec (deși aici a fost mai degrabă o obligație legală, după cum mi-a mărturisit chiar autorul). Povestea, pentru unul care e obișnuit cu varianta tradițională, devine oarecum stranie, dar am fost conștient că nu dețin măsurătoarea potrivită pentru a evalua. De aceea am urmărit atent reacția copiilor și, în mod special, reacția copiilor francezi prezenți în sală. Iar ei iau fost fericiți! Au vibrat și au țipat de bucurie sau spaimă pe parcursul întregului spectacol! Iar cuvântul cheie – Mărțișor – a venit și el la final ca să încununeze opera.

Victoria Stefaniuc a folosit o paletă vastă de arteficii și mici tehnici de-ale povestitorilor: culori vii, figurine, proiecții cu umbre, marionete. O bandă sonoră de excepție cu muzică românească de nai corespunzătoare și, desigur, narațiunea Victoriei, foarte emoțională și bine dozată, repartizată de-a lungul poveștii fără vid sau inegalități de ritm, cu mici sesiuni interactive cu picii, ceea ce ei adoră, fără stângăcii de ordin tehnic, iar pe mine acest lucru chiar m-a impresionat: să schimbi de unul singur decorul, păpușele, figurinele, tehnicile de prezentare, fără incidente asupra derulării spectacolului, e o performanță în sine!, mai pe scurt, spectacolul fascinează, antrenează și captivează!

Iar cei mai perfecți evaluatori rămân copiii, care la această vârstă încă nu ştiu ce-i ipocrizia sau complezenţa. Şi ei au fost absolut fericiţi!

Așteptăm cu nerăbdare să vină aprilie și noul spectacol la care lucrează Victoria Stefaniuc împreună cu violonistul bulgar Velizar Assenov, „Far-West Tzigane”. Cu tot ce am văzut în legenda Mărțișorului și un violonist cu muzică live în scenă, ne așteptăm la o poveste de-a dreptul fascinantă!

(Aici textul în franceză)