cineva a răsturnat

clepsidrele

pe verticală

și timpul a uitat

de gravitație

în loc de nisip

azvârlind morți

într-o parte și-n alta

alandala

pe o paralelă anume

zvâcnind

isteric ca un pendul

de la fiecare explozie

meridianele se întâlnesc toate

la poluri

în același punct

toate orașele au aceeași longitudine

nu există scăpare

totul e doar o chestie de latitudine

pe care zac

clepsidre

pline cu morți

zvâcnind

de la fiecare explozie

pe aceste paralele

e imposibil

de mers la pas

din cauza minelor

antipersonale

de la înălțimea

dronelor FPV

nu mai există

personalitate

dronele și bombele

sunt cele mai

eficiente unelte

depersonificatoare

clepsidrele culcate

macină destine

zvâcnind isteric

de la fiecare explozie

care adună într-un punct

atâta fier

pentru un nou pol magnetic

vor aiuri busolele

și se vor aduna meridianele

și paralelele într-un singur punct

din care nu va fi scăpare

până cineva nu va ridica

clepsidra în picioare

să nu mai zvâcnească isteric

de la fiecare explozie

azvârlind morți

într-o parte și-n alta

Origine imagine: https://www.pinterest.fr/pin/404761085272722371/

Pe 23 ianuarie au fost anunțate cele 10 filme din care se va alege marele câștigător al anului 2023. Toate celelalte premii au fost deja decernate. A rămas doar el: cel mai, cel mai… Cel mai râvnit. Consacrarea supremă a breslei!

Și anul 2023 a fost unul de-a dreptul mănos! Îndrăznesc să afirm că, în sfârșit, Hollywood-ul (și nu doar) și-a revenit după criza COVID-ului. Nu știu dacă și-a revenit și din schizofrenia ideologică (iar crize au tot fost: „Me too”, „BLM”, ș.a.m.d.), dar calitatea filmelor selecționate anul acesta, anume din punctul de vedere strict cinematografic, e de cea mai înaltă probă (poate cu o singură excepție). După mine, am revenit la nivelul lui 2020, atunci când „Parasite” de Bong Joon-ho a fost marele învingător. În topul individual, similar cu cel pe care vi-l propun astăzi, îi acordam în 2020 întâietatea filmului lui Taika Waititi, „Jojo Rabbit”.

Pe 10 martie vom afla cum vor fi distribuite statuetele anul acesta și care film va fi oscarizat. Până atunci însă vă propun un clasament propriu, de la cel mai bun spre cel mai... puțin apreciat (să nu uităm că totul e doar o chestie de gust).

1. Poor Things (Yorgos Lanthimos): Dacă e să considerăm cinematografia drept una din arte și s-o eliberăm pe cât e de putință de arcanele utilitariste (didactice, ideologice, propagandistice, distractive, etc, etc.), vom constata că filmul lui Yorgos Lanthimos este cea mai desăvârșită operă din cele 10 (în opinia autorului acestor rânduri, evident)! Realizatorul grec a reușit să mobilizeze toată paleta artificiilor tehnice posibile, începând cu trama epică (vom menționa că filmul este o ecranizare a unui roman de Alasdair Gray), decorurile onirice și costumele bine lucrate, lucrul meticulos și original cu imaginea, atât la nivel fotografic, cât și cel al planurilor și al secvențelor, sunetul și, evident, prestația actoricească de cea mai înaltă probă! Emma Stone, Mark Ruffalo, Willem Dafoe sunt briliantisimi! Trama filmului este următoarea: un medic excentric transplantează în craniul unei tinere care tocmai s-a sinucis creierul propriului ei prunc nenăscut. Avem deci debutul unei povești inițiatice transpuse cu brio de Lanthimos pe ecrane: inocența cognitivă a unui prunc asociată capacităților și posibilităților unui corp adult. Am putea dezvolta foarte multe aspecte, dar una din întrebările fundamentale la care încearcă să răspundă filmul este următoarea : Oare ce ar fi lumea cu adevărat și cum se vede ea de la o parte, dacă ne-am debarasa de convențiile societale pe care le adoptăm pe măsură ce ne maturizăm? E filmul anului, fără mari dubii, și va ramâne cu siguranță în istoria cinematografiei la fel precum a rămas „The Lobster” (2015), o altă realizare fabuloasă a lui Yorgos Lanthimos.

2. The Zone of Interest (Jonathan Glazer): Greu poate fi încadrat filmul lui Glazer în topuri sau competiții... „A scrie poezie după Auschwitz e barbar”, zicea Adorno. Dar cum e să faci filme despre Auschwitz?... Glazer a reușit! Și este probabil cel mai puternic film despre lagărele de exterminare hitleriste realizat vreodată. Rudolf Höss, comandantul lagărului, trăiește „după zid”. Are casă mare, dar relativ modestă, soție, copii, gradină, piscină, puțin gust estetic, dar compensat de aspirații... „Banalitatea răului”, au spus majoritatea criticilor. Pare-se că e mai mult decât atât: e povestea răului imposibil de stăvilit de un zid. E răul pe care-l stirpești de tot sau care te sugrumă și nu există „cale de mijloc”. „The Zone of Interest” este o capodoperă. Un film insuportabil. Jonhatan Glazer ne supune unei veritabile torturi, presa cinematografică ne stoarce de seva vitalității fără a ne prezenta o singură imagine „violentă”... Lucru fotografic impecabil, atât la compoziție cât și la nivel de paletă cromatică; coloană sonoră care, lucru rarisim, este unul din elementele primordiale constitutive ale filmului; prestații actoricești de cea mai înaltă probă ale lui Christian Friedel și Sandra Hüller... Și scena aia cu echipa de tehnicieni care fac curat la muzeul Auschwitz în zilele de astăzi...

3. Oppenheimer (Christopher Nolan): „Oppenheimer” este un candidat serios la Oscar căci corespunde foarte bine spiritului acestui premiu, poate cel mai bine din filmele nominalizate. Chiar dacă panoul monumental al lui Nolan gravitează în jurul vieții lui J. Robert Oppenheimer, filmul e mai mult despre crearea bombei nucleare cu toate implicările și consecințele aferente. Nolan ne-a obișnuit cu asemenea producții cinematografice, putem spune că este un elev model al casei (la Hollywood mă refer): trilogia cu Batman, „Inception” (2010), „Interstellar” (2014), „Dunkirk” (2017) au marcat spiritele și cinefilii. Este oarecum inutil să descrii o mega-producție de acest gen: absolut totul e la cel mai înalt nivel tehnic posibil și fiecare detaliu este cizelat cu meticulozitate. Rezultaul e și el corespunzător: filmul lui Nolan este „perfect”. Dar geniul este puțin despre altceva. În „Interstellar” Nolan a fost pe aproape, nu și în „Dunkirk” sau „Oppenheimer”. Dar poate că genul abordat e mai impermeabil la genialitate?…

4. The Holdovers (Alexander Payne): Pentru autorul acestor rânduri filmul este surpriza anului! El face parte dintr-o categorie specifică, cea a filmelor „de Crăciun”. E greu să aștepți ceva care ar sfida banalitatea sau depăși starea de beatitudine de mivină cvazi obligatorie genului, dar din când în când și la această categorie apare câte un film cu adevărat remarcabil, ceea ce a și reușit Alexander Payne cu „The Holdovers”. Trama filmului ne duce la o scoală-internat de lux, acolo unde proful de civilizație clasică, Paul Hunham (cu reputație autoritară inflexibilă) este obligat să rămână tutore la internat pentru câțiva elevi care nu pleacă în familii de Crăciun. Până la urmă acei câțiva elevi ramân unul: Angus. Filmul este despre singurătate, despre cauzele singurătăților și efectele provocate de coliziunea acestor singurătăți. O mică bijuterie, ținută în palme în mod special de prestația actorilor: Paul Giamatti, Da'Vine Joy Randolph și Dominic Sessa. Nu vom fi surprinși dacă careva din ei se va alege cu o statuetă.

5. Killers of the Flower Moon (Martin Scorsese): Așteptările au fost mari, povestea reală care a stat la baza filmului – de un dramatism incredibil și prea de tot cinematografică, mijloacele – ca la Hollywood, realizator și actori – spuma spumelor (Scorsese, DiCaprio și De Niro) la care am putea adăuga o adevărată descoperire pentru publicul larg – Lily Gladstone (să nu fim prea mirați dacă va lua premiul pentru interpretarea feminină), iată deci toate ingredientele pentru un film memorabil. Ceva însă îi lipsește. Ceva imperceptibil, care să-l treacă din categoria „memorabil” la categoria „capodoperă”. Exact ca la Nolan, dar cu puțin mai puține mijloace. În cazul acestor două filme e cinematografie industrială perfect previzibilă: știi cât bagi și știi cât scoți! S-a băgat mult în acest film și a ieșit un thriller bun de tot!

6. American Fiction (Cord Jefferson): Realizatorul care trăiește o adevărată poveste de succes legată de ediția 96 a premiilor Oscars este Cord Jefferson! „American Fiction” este primul său lung metraj și iată-l în lista celor 10! Indiferent de ce se va anunța pe 10 martie, e o victorie de proporții pentru Jefferson care a reușit o intrare răsunătoare în lumea mare, căci filmul a luat deja premiul spectatorilor la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în Septembrie 2023 și un premiu la Golden Globes. Vom menționa, desigur, că vorbim și aici despre ecranizarea unui roman, „Erasure”. În linii mari, filmul este o satiră socială foarte finuță, care ia în derâdere câteva din clișeele societale de cea mai fierbinte actualitate. Thelonious "Monk" Ellison este un universitar care scrie romane lăudate de critici și specialiști, dar pe care nu le cumpără nimeni. Monk este afro-american, dar el luptă cum poate împotriva clișeelor rasiale. Exasperat, Monk crede că va face o diversie, un act de hooligan, și propune editorului un roman despre afro-americani, construit în exclusivitate din clișee, pe care îl numește „Fuck” pe de-asupra, și prezintă autorul drept un criminal asasin afro-american fugitiv. Spre marea stupoare a lui Monk, romanul este acceptat de către editură, publicat și chiar ia și un mare premiu literar! Pe bune, dacă era nevoie de o dovadă a faptului că Hollywoodul e în plină convalescență, „American Fiction” ne-o prezintă! Și nici succesul filmului la public nu-mi pare întâmplător.

7. Maestro (Bradley Cooper): Dacă privim atent la lista producătorilor acestui film (cu Martin Scorsese, Bradley Cooper și Steven Spielberg) înțelegem imediat din care cauză nimeni nu va căuta rentabilitate economică (cifre catastrofice la acest capitol cu peste 10 mln.$ investiți și doar câteva sute de mii recuperați la moment) și că filmul este un tribut pentru un tip din gașcă. Încă un biopic, de această dată unul pur-gen, dedicat lui Leonard Bernștein, considerat de mulți drept unul din cei mai mari compozitori și dirijori americani ai secolului XX. Tradițional, succesul unui biopic depinde în mare măsură de prestația actorilor. Rolul lui Lenny Bernștein a fost interpretat de același Bradley Cooper, iar acel al soției lui, Felicia Montealegre, de Carey Mulligan. Ambii – sensațional de buni. Dacă, pe de asupra, sunteți și pasionați de muzică, filmul lui Bradley Cooper vă va încânta cu siguranță. Un detaliu nesemnificativ, dar peste care nu am putut trece: pe durata a tot filmul eroii fumează. Credibil, evident, dar mă întreb dacă nu o fi și acesta un marker al non-conformismului.

8. Barbie (Greta Gerwig): Ar fi probabil greșit să-l excludem pe Noah Baumbach din tandemul de realizatori, într-atât cei doi sunt indisociabili. Filmul, până la urmă, este mult mai bun decât ne-am fi putut aștepta. „Barbie” a fost lansat practic concomitent cu „Oppenheimer” și ambele filme au benefciat de promovarea antagonismului de gen. Din „Barbie” ne va rămâne cel puțin un cântec: „What Was I Made For?”, pentru care Billie Eilish a și luat deja un Grammy, și o scenografie, inclusiv cromatică, greu de uitat. În rest, „Barbie” lasă o sensație de nedesăvârșit. Gerwig și Baumbach au vrut foarte mult să ne spună ceva, dar se pare că nu au avut curajul să meargă până la capăt. Ceva i-a ținut în frâu... Filmul, la nivel conceptual, pare destul de dezlânat, cu o mulțime de porți și ușițe întredeschise, dar nici un prag trecut. Chintesența lumii de azi. Cum să nu-ți aduci aminte de „Poor Things” în acest context?

9. Anatomie d’une chute (Justine Triet): Vom saluta prestația Sandrei Hüller. Filmul a fost învingător la Cannes anul acesta, dar subsemnatul consideră că „Fallen Leaves” de Aki Kaurismäki (premiul juriului la Cannes), spre exemplu, îi este net superior. Golden Globe pentru scenariu este deja o recompensă prea mare pentru acest documentar justițiar artistic. Bănuiesc că acest gen cinematografic e pe gustul multora, la fel precum există amatori care frecventează la nesfârșit varii procese publice, dar această „curiozitate” nu ține de arta cinematografică. Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că Franța a propus alt film pentru competiția celui mai bun film străin, „La Passion de Dodin Bouffant” de Trần Anh Hùng. Și ce păcat că acesta nu a fost nominalizat!... Nici „Fallen Leaves” nu a fost, de altfel, deși ambele mi-au părut la nivel. Dar vorbim deja despre cinema, nu despre „Anatomie d’une chute”...

10. Past Lives (Celine Song): Este unicul film care nu prea are ce căuta în această listă... am putea lesne adăuga 3-4 filme net superioare acestui produs fără mare noimă, dar așa se întâmplă în mai fiecare an. Povestea e de o banalitate rudimentară. Doi copii se iubesc. Unul pleacă cu părinții în altă țară. Anii trec. După ani ei se regăsesc pe una din reţelele sociale și se revăd. Dar fiecare are viața lui. C’est la vie. Past is past. Filme din astea sunt produse cu zecile, dacă nu cu sutele, în fiecare an. Cum de a nimerit anume acesta printre cele 10 nominalizate va rămâne un mister. Dar dacă e să ne aducem aminte de învingătorul de anul trecut, parcă nu ar trebui să ne mire o simplă nominalizare. Că doar nu va fi „Past Lives” învingătorul?...

Îţi scriu pentru a-ţi mai spune ce se întâmplă pe aici prin... România? Moldova?

Apropo, îţi mai aduci aminte unde anume ţi-ai construit podul?

Sunt sigur că nu ai cum să uiţi numele unui râu care sună ca o băşină în limba ta, Prut.

Am râs mult la acest subiect atunci, dar...

Ce voiam să întreb, de fapt: mai ştii în ce ţară anume l-ai construit? Căci noi am uitat...

Am plasat chiar şi un anunţ în „Libération”, la matrimoniale:

„Tânără ţară, frumoasă şi săracă, cum le stă bine tinerilor, caută disperat repere”.

Vazutu-l-ai? Cititu-l-ai?

Nu că ar fi cu adevărat important, dar bine, istorii formale...

Sau fome ale istoriei...

Altfel, să ştii ca podul tău o duce bine. Nu mergem prea mult peste el, îl păstrăm.

Suntem oameni de treabă pe aici, nu prea ştim la ce fel de treabă,

Dar suntem oameni de treabă, orice s-ar spune.

Nu ca insuportabilii tăi parizieni!

Care le permit babrbarilor de străini să-ţi calce turnul în picioare

Cu milioanele, cu milioanele!

Câtă obrăznicie! Niciun respect pentru tradiţii sau valori!

Chiar nu vezi? Chiar nu auzi?

Nu, noi totuşi suntem oameni de treabă!:

Am pus sârmă ghimpată în faţa podului tău,

Am pus şi soldaţi în faţa sârmei ghimpate,

Iar soldaţii i-am urcat pe tancuri!

Pe aici nu se trece! Pe aici nu vor trece!

Doar că... ştii, fierul mai rugineşte...

Înţelegi, vopseaua costă scump şi noi, noi suntem o ţară tânără şi ne stă bine să fim săraci...

Dacă ai putea să ne trimiţi ceva bani să cumpărăm vopsea...

Sau şi mai bine: bani şi vopsea.

Sau şi mai bine: bani, vopsea şi câţiva zugravi să vopsească podul.

E pentru binele general,

Noi pentru pod cerem.

Altfel, suntem oameni de treabă pe aici, să ştii.

Cu prietenie,

(Căci suntem buni prieteni acum şi ne eşti dator cu nişte bani, nu-i aşa?)

Admirătorul tău zelos.

Notă: Prima versiune a acestui text, în franceză, a fost publicată pe 16 februarie 2014: Poduri. Nr.5

L’envahissement de l’Ukraine par Poutine et la guerre sanglante qu’il y mène depuis un an déjà, font parler de plus en plus souvent d’un autre état, voisin de l’Ukraine à l’ouest, la République de Moldavie (ou la Moldavie tout court).

« La Moldavie » s’invite à la table de tout débat qui revendiquerait ne serait-ce qu’un brin d’expertise autour de l’Ukraine et de la guerre qui y fait rage. Mais avant toute autre considération, il conviendrait d’expliquer ce qui est « La Moldavie », car sans cette compréhension toute analyse des événements la concernant risque d’être faussée, et c’est d’ailleurs ce qui est en train de se passer actuellement…

 Commençons donc par poser les jalons au bon endroit !

Les deux Moldavies à ne pas confondre.  

Oui, il en existe bel et bien deux Moldavies : l’état indépendant « La République de Moldavie » et une des trois régions historiques qui ont constitué la Roumanie actuelle, la Moldavie. Il n’est pas difficile d’en déduire qu’il fut un temps où il n’en existait qu’une seule ! Dans les deux Moldavies on parle exactement la même langue, le roumain (non, il n’existe pas de langue moldave ! même l’accent local est commun pour les deux Moldavies), on mange les mêmes plats, on porte les mêmes vêtements traditionnels, on chante les mêmes chansons et on danse sur les mêmes rythmes.

Depuis quand existe la République de Moldavie ?

Ceux qui chercheraient dans les anciens manuels de géographie ce pays ne le trouverons sans doute pas, car il est apparu sur la carte en aout 1991, suite à l’éclatement de l’URSS. La Moldavie, aujourd’hui indépendante, était une des 15 « républiques » de l’ancien empire soviétique. 32 ans d’histoire, c’est tout.

Pour lever tout voile de cette intrigue, il faudrait descendre bien dans les profondeurs de l’histoire, en prenant des raccourcis significatifs, ne vous en déplaise (nous posons des jalons pour l’instant et ne faisons pas dans la dentelle).

Nous retrouvons une Moldavie au Moyen Âge, un des états les plus puissants de la région au XV siècle. Mais au cours du XVI-ème siècle la Principauté devient tributaire de la Porte Ottomane, tout en gardant une importante autonomie locale. On parle toujours d’une seule et même Moldavie.

1812 : Premier rapt

Suite à la guerre russo-turque qui s’achève en 1812 par le traité de paix de Bucarest entre la Turque et la Russie (un jour avant l’invasion de Napoléon en Russie !) les russes partent des Balkans, mais n’oublient pas d’annexer, en rentrant, un bon bout de territoire, compris entre deux rivières, Prut et Nistru, qu’ils surnomment par la suite « Bessarabie » et en font une goubernie.

1859 : L’apparition de la Roumanie

En 1859 ce qui reste de la Principauté de la Moldavie s’unit avec la Valachie. C’est la naissance de la Roumanie.

1812-1918 : 100 ans d’occupation russe

En Bessarabie la colonisation russe fait diminuer, de 1817 à 1897, la part de la population moldave de 75% à 47% (les historiens s'accordent à dire qu'on inscrivait comme "russes" tous ceux qui comprenaient le russe, en 1918 le constat est différent, et on ne parle plus que de 25% de non-moldaves). Le taux d’alphabétisation des Roumains (Moldaves) est d’à peine 10%. La langue roumaine est progressivement exclue des usages et des actes officiels, interdite dans les écoles, dans la pratique des cultes.

1918 : La Réunification !

Le coup d’état de 1917 ébranle l’Empire Russe, le centre n’a plus de moyens, ni le temps de s’occuper des périphéries. La Bessarabie en profite, élit un parlement, déclare son indépendance le 6 février 1918, et vote, le 9 avril 1918, pour la réunification avec la Roumanie.

1918 – 1940 : La modernisation

En 1915 la population de la Bessarabie constituait 2.7 millions de personnes. Les premiers rapports sur l’état de la région effectués par les fonctionnaires de Bucarest sont accablants… La Bessarabie était une région extrêmement pauvre, avec un taux d’alphabétisation très faible, un état sanitaire déplorable… Des réformes et des investissements massifs dans tous les domaines sont effectués par la Roumanie. Vers 1940 déjà 3.8 millions de personnes habitaient dans les territoires annexés par l’URSS.

1940 : Deuxième rapt

En 1939 Staline et Hitler se partagent l’Europe et signent un pacte qui déclenchera la II-ème guerre mondiale. En gros, ils tracent une ligne sur la carte : Hitler se prend l’Europe de l’Ouest, et Staline – de l’Est. Les nouveaux alliés ne tardent pas à mettre en pratique leurs plans. Ainsi, le 28 juin 1940 l’URSS envahit la Roumanie (qui ne défend pas son territoire, ayant compris que personne ne l’aiderait, l’exemple du partage de la Pologne étant bien présent dans les mémoires) et établit sa frontière sur Nistru.

1940 – 1950 : Extermination massive de la population

Evacuation de l’administration roumaine, terreur continue du NKVD et déportations en Sibérie et au Kazakhstan (plusieurs vagues massives de 1941 à 1953), expatriation des Allemands, guerre, Holocauste, une terrible famine (1946-1947) similaire au Holodomor… En 10 ans, de 1940 à 1950, le territoire qui est aujourd’hui la République de Moldavie a perdu 1/3 de la population ! En 1950 la population de la République Soviétique Socialiste Moldave (RSSM) n’était plus que de 2,6 millions.

1950 – 1991 : Recolonisation

L’URSS se refait une santé après la guerre et après Staline. L’économie planifiée a réservé à la RSSM un rôle de « verger de l’URSS ». Dans les villes on parle d’une nouvelle forme d’industrialisation. La question « nationale » n’est pas oubliée. De nouveaux colons s’installent massivement en RSSM, surtout dans les villes, tandis que les locaux sont « repartis » vers des postes ailleurs en URSS. La langue des autochtones ne s’appelle plus « le roumain », mais « le moldave » et s’écrit en caractères cyrilliques. Ceux qui osent parler trop de la Roumanie (même si elle était « socialiste ») sont taxés de « nationalistes » et d'« antisoviétiques » et sont pénalisés par le pouvoir, plus ou moins sévèrement, selon les périodes. Vers 1965 la population est déjà comparable en nombre à celle de 1940. Vers 1991 la part de « moldaves » dans la population n’est que de 64% des 4,3 millions qui y habitent.

1991 : L’Indépendance

L’URSS éclate. Les anciennes républiques se retrouvent « indépendantes » de facto. 1918, bis repetita ? Que nenni ! Moscou a appris de son histoire…

1991 – 1992 : Guerre russo-moldave en Transnistrie

La 2-ème Réunification n’aura pas lieu. La Russie déclenche une guerre (la toute première de la nouvelle Russie post-soviétique) qui durera plus d’un an et instaure un régime séparatiste à Tiraspol. Ce modèle de guerre hybride a été reproduit à l’indigo plus tard en Géorgie et en Ukraine. En même temps une autre « autonomie » à fort potentiel déstabilisant a été créée dans le sud de la République de Moldavie, La Gagaouzie, les deux directement pilotées par Kremlin.

La situation reste gelée depuis 30 ans.

xxx

Aujourd’hui, en 2023, Chişinău ne contrôle rien en Transnistrie où un contingent militaire russe est établi malgré toutes les résolutions de l’ONU et les accords signés avec la Russie-même. Par ailleurs, à Cobasna, un important dépôt de munitions existe toujours. Personne ne sait ni les quantités, ni quel est l’état de l’armement qui y est stocké…

Le pouvoir à Chişinău oscille depuis 30 ans entre des forces pro-européennes et des partis pro-russes.

Un récent rapport indique que seulement 2,6 millions de personnes habiteraient actuellement sur le territoire (sans la Transnistrie).

Le pays est dirigé par une force pro-européenne depuis 2021 avec une majorité parlementaire confortable (63 députés sur 101) et une présidente, Maia Sandu, élue en 2020.

Numai leneșul nu a scris despre propaganda putinistă, despre războiul hibrid și informațional, despre "soft power" și miliardele cheltuite de regimul kremlinist pentru a alimenta toată această mașinărie la nivel global.

Vom restrânge considerabil aria acestui ocean tematic asupra căruia vor stărui cercetători și chiar institute întregi pe viitor (nu am dubii la acest capitol) și ne vom referi în rândurile care vor urma doar la un singur subiect, periferic pentru mașinăria propagandistă putinistă și central pentru noi.

Cu acest mic subiect pentru ea, dar enorm pentru noi, propaganda putinistă a dat-o-n bară. Nu avem de unde ști care-o fi cauza. Poate că, elementar, e o chestie de organizare: departamente diferite se ocupă de România și de Republica Moldova. Poate că e la mijloc ceea ce americanii numesc „path dependency”: orice decizie următoare depinde de deciziile luate anterior.

Despre ce anume vorbim? Despre cum tratează Unirea propaganda putinistă în Republica Moldova și în România. Vă asigur, e de-a dreptul fascinant!

În Republica Moldova subiectul este chiar mai vechi decât Republica Moldova însăși. Încă de pe timpurile rămase în memoria colectivă drept „mișcarea de renaștere națională” kremlinul a combătut orice mișcare unionistă, considerând, pe bună dreptate, că Unirea este pericolul nr. 1 pentru moscova. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Toate forțele kremliniste din Republica Moldova au fost și sunt categoric antiunioniste.

În România subiectul respectiv nu a interesat mult timp aghentura rusească. La modul general România nici nu prea a fost prezentă pe agenda de lucru a serviciilor din rusia. Între timp însă, kremlinul a făcut din Ucraina obiectivul său primordial, iar pentru a-și atinge scopurile au fost desfășurate acțiuni de amploare pe frontul informațional în toată lumea. Dacă nu știați, șeful statului major actual al armatei ruse este și unul din părinții conceptului războiului hibrid.

În țările imediat limitrofe moscova a alimentat masiv un anumit soi de mișcări ultra-naționaliste în speranța ca ele să capete cât mai multă pondere în fiecare din state și să alimenteze continuu revendicări teritoriale Ucrainei. Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare... Acest concept este mult mai recent și este pus în aplicație în calitate de suport informațional pentru războiul din Ucraina. Aceste mișcări sunt toate anti-ucrainene, pro-ruse, anti-europene si anti-americane.

Uite-așa ne pomenim cu o situație destul de stranie: în România propaganda putinistă alimentează unionismul, iar în Republica Moldova îl combate! În ambele cazuri, însă, marele inamic rămâne Occidentul: UE, SUA, NATO, etc.

Și astfel putem constata două discursuri diametral opuse: în România europenii și americanii sunt acei care ne-au împiedicat să ne unim, iar în Republica Moldova americanii sunt acei care vor să ne unească și sunt principalii inamici ai Independenței Republicii Moldova!

Discursurile respective nu pot coexista decât dacă spațiile informaționale nu comunică.