“Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de El. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit. Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată‚ ce a fost botezat, Isus a ieșit afară‚ din apă. Și în clipa aceea cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”

Matei 3:13-17.

Astă vară am fost protagonistul unei farse extraordinare (pentru mine, cel puţin). Extraordinară prin absurditatea şi violenţa ei. Toată tragicomedia asta se chiamă „botez”. Sîntem departe, în timp şi spaţiu, de clasicism, dar totuşi să incercăm să respectăm unitatea temporala şi spaţială, în măsura aleatorie a posibilului, condiţionat de acest teatru al absurdului: respectiva poveste a avut loc la Bălţi, la Catedrala Sfinților Împărați Constantin și Elena, a durat cam o oră şi a adunat vre-o 20 de personaje.

Personal, stimate cititor, sînt adeptul unui concept lingvistic simplu şi oarecum... biblic, care spune că limbajul este material. Fiecare cuvînt îşi poartă povara sa semantică. Cu toate consecinţele şi implicările ulterioare posibile. Se zice că de la cuvînt a început totul.

În povestea dată cuvîntul a fost pus de starostele bisericii care ne-a anunţat din start price-list-ul:

-          750 lei: botezul propriu-zis (cu un discount eventual de 250 de lei pentru un botez en gros)

-          250 lei: contribuţia naşilor

-          40 lei: per pereche de cumetri (să zicem că e un botez modest şi ne limităm la 10 perechi. Obţinem suma de 400 lei)

-          100 lei: certificatul de botez

-          10 lei: o lumînare (nu am înţeles rostul ei, vîndută post eveniment, în plus la cele 10 lumînări pentru fiecare pereche de cumetri şi care, iată forţa marketingului, intră în preţul la cei 40 de lei)

-          18 lei: preţul la o sticlă de untdelemn

-          40 lei: preţul la o sticlă de vin roşu de calitate medie

-          80 lei: preţul a doi colaci

-          120 lei: preţul a trei prosoape.

-          TOTAL: 1768 lei

Să nu uităm şi apelul la contribuţie pentru „reparaţia bisericii”, lansat de către preot pe final, la care fiecare din prezenti s-a simţit obligat să răspundă. Nu ştiu cît anume au pus „sub Evanghelie” fiecare din cumetri, dar să zicem ca ar fi cîte 10 lei (modest, nu?). Deci, mai adăugăm 100 şi avem 1868 de lei pe final.

Acum, stimate cititor, dacă ai crezut că tot ce spun mai spus ţine de violenţă, ţin să precizez: nu, nu este. Ține de absurditate. A posteriori am fost impresionat de dibăcia construcţiei ofertei: extraordinare din punct de vedere comercial. Costul produsului a fost cu mare dexteritate distribuit tuturor participanţilor la tranzacţie pentru a maximiza valoarea lui.

Dar fiindcă tot am pomenit de povara semantică şi materialitatea cuvîntului, îmi revine şi responsabilitatea de a explica şi partea cu violenţa. Cum poate fi calificat altfel un rit în care copilul este rupt de la părinţi? Nu pot califica altfel un rit în care mama copilului este interzisă decît drept „barbarism păgîn”. Nu pot califica altfel un rit în care părinţilor li se interzice să vină în ajutor copilului speriat şi urlînd disperat decît „extrem de violent”. Şi cum pot fi împăcat eu, tatăl copilului, dacă unicul sentiment cu care am rămas după „ceremonie” este acela de a-mi fi trădat şi abandonat sîngele din sîngele meu, fie şi pentru o singură oră?...

“Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

La ieşire din catedrală mi-a atras atenţia o construcţie-monstru de vre-o trei etaje, chiar în curtea bisericii, în plină înălţare. O fi ăsta lăcaşul preotului? Ori lăcaşul Domnului? Ori, mai degrabă, lăcaşul Domnului Preot? Dumnezeu cu el. Fiecare cu păcatele sale...

Mă întreb: Oare cîţi bani i-a cerut Ioan lui Isus pentru porumbel? Ce ziceţi? A fost mai mult sau mai puţin decît 30 de arginţi?

Pentru Georgeta şi Selena-Sofia

După o moarte

Şi o dragoste

Am reînviat

Ca în carte:

La exact 33 de ani.

Cu răstignitul m-au cam ratat:

Nu am primit decît ţepi

Conforme timpurilor – virtuale.

Spini colaterali...

S-au răsucit pe dos

Timpurile.

Învierea mea, în schimb,

Halucinant de reală:

3550 de grame

De suflet şi humă!

Acum

Fereşte, munte, din cale!

De mă-împiedic de flancul tău

De granit,

Îl fac ţăndări!

Numai bune de asfaltat

Drumurile ţării.

Acum

Fereşte, mare, din cale!

De intru în apele tale,

Vor clocoti!

Le voi face puhoi de aburi

Numai bune de răsplouat

Peste cîmpurile secătuite ale ţării.

Acum

Feriţi, stelelor !

De dau peste voi,

Pun o vamă în calea robilor!

Poate, de-or şti că nu mai este voie,

Vor fi mai puţin robi.

Îmi vine să şuier luna s-o prefac !!!...

Dar, tssssst ...

Alături, în dormitor,

Adoarme reînvierea mea

La sînul dragostei

Din care mi se trag toate...

Las luna-nţeleaptă să crească

Beethovenean,

În voia ei.

La 33 de ani

Am reînviat ca în carte.

Cu înălţarea mai aştept:

Mai am treabă aici pe pămînt ;)

-------------------

În numele tatălui care a fost,

Fiului care re-este,

Fiicii care e în devenire

Şi a dragostei eterne

Care este peste noi toţi.

Amin!

În 2008 am avut treabă pe la un notar. Nefericită întîmplare. Unul din acele evenimente care-ti face viaţa jalonată de o mulţime de acte administrative. Un monstru din hîrţoage care pînă la urmă ajunge să ne re-definească pe fiecare din noi. Să ne reducă la nişte entităţi abstracte si amorfe clasate în categorii bine calibrate... Asta e: trebuie să ne împăcăm cu gîndul că nu suntem decît nişte numere clasate în clustere cu un set de caracteristici ce determină libertatea de care (mai) dispunem... „Numărul necuratului”, ar spune nişte bigote necărturare. Eu, cărturarul, aş face referinţă la Virgil Gheorghiu, dar... tot acolo-i.

În fine, m-am abătut de pe cărăruşa naraţiunii propriu-zise. Să revenim la notar. Carele notar se află în oraşul Bălţi. Carele oraş se află în Republica Moldova. Cel puţin de iure. Bălţenii o cam uită, dar să ştiţi că chiar aşa este. Am verificat pe hartă.

Deci, într-o dimineaţă de vară am venit la respectivul notar să mai „regularizăm” din acte. Ca şi la oricare alt notăraş, după o aşteptare de vre-o două ore în antecamera am fost primiţi de Doamna Notar. Iniţial am încercat să sun să fixez un rendez-vous (Cît de elegant sună, nu? Şi cît de aberant: „Un rendez-vous cu un notar...”), dar mi s-a spus clar şi răspicat: „V poreadke zhivoi Oceredi”!!!

Ei dacă-i oceredi, atunci oceredi, ce-ai să-i faci? Moldovenii întotdeauna m-au impresionat prin lipsa totală de respect faţă de timp. Faţă de timpul celuilalt, dar, şi mai bizar, faţă de propriul timp...

Într-un sfîrşit, după o dimineaţă pierdută, am fost chemaţi la notar în cabinet. Noi i-am spus păsul, notarul ne-a anunţat preţul şi... cam atît pentru primul epizod. Rămînea să revenim „după masă” să luăm actele. (A propos, vă întreb: „La ce oră este „după masă””? Nu ştiţi? Nici eu nu ştiu... Dar totuşi nimerim fără greş. Bine-bine, + - o oră.  Dar ce-i asta o oră în ziua unui om?)

Ziceam că vom reuşi să trecem şi pe la cadastru pînă la închidere, astfel încît să nu pierdem decît o zi (ce-i o zi în viaţa omului? Ia aşa, un nimic). Nu a fost să fie...

Cînd am revenit „după masă” am descoperit cu stupoare că actele erau perfectate în... limba rusă... Cunoaşteţi, cred eu, cu toţii ce înseamnă „by default” în toate setările noilor jucării electronice. Păi să ştiţi (dacă poate aveaţi altă închipuire despre funcţionarea legii cu limba de stat) că la noi setarea e pusă „by default” pe limba rusă! Cel mai aberant a fost că nici măcar „by default” nu era de data asta. În scurta noastră întrevedere de „dimineaţă” am fost întrebat în ce limbă doresc să fac actele. Întrebare care oarecum m-a mirat: eu, naivul, crezînd că actele sînt perfectate în limba de stat... Precizasem, deci, că le vreau în română!

-                         -  Dumneavoastră cred că nu aţi precizat că doriţi actele în limba moldovenească!

-               - Ba da, Doamnă, vedeţi ce aţi notat pe foiţă. (Eram sigur că notase, am văzut-o cu ochii mei).

Doamna Notar s-a apucat demonstrativ să caute printre fiţuici. Eu la fel de demonstrativ aşteptam să-şi găsească notele. Le-a găsit. Da. Într-adevăr, menţionasem că doresc ca actele să fie perfectate în limba de stat... Totuşi a mai făcut o tentativă.

-                         -  Da nu vă este totuna? La noi sînt acceptate şi în limba rusă.

Aţi prins nuanţa? Extraordinar: eu şi Doamna Notar nu locuiam în aceeaşi ţară! Opoziţia „la noi” vs. "la voi” mi se arunca în faţă drept o realitate consumată. Ori făcea aluzie la faptul că lucrurile s-au cam schimbat de cînd plecasem în Franţa? În ambele cazuri, însă, „la noi” şi „la voi” face referinţă la acelaşi spaţiu teritorial... Distorsiunea spaţiului, Domnilor. Einstein face piruiete în sicriu şi se pişă pe el de rîs!

-                   - Nu, zic, nu-mi este „totuna”. Şi dacă mîine se schimbă „vlastiu” (eram în 2008) ? Şi dacă am nevoie de actele respective pentru administraţia română, ce mă fac? Sa îmblu să le traduc?

Recunosc, intenţionat am exagerat şi am continuat jocul în acelaşi registru: „la noi”/ „la voi”.  Dar dreptatea era, totuşi, de partea mea. Păcat doar că pierdusem ziua şi se anunţa şi jumatatea din ziua următoare pierdută la fel. Ei da... ce-i o zi şi jumătate din viaţa unui om? Un nimic.

-                   -  Bine, zice, reveniţi mîine dimineaţă şi veţi lua actele. Da să ştiţi că degeaba sînteţi aşa, uite noră-mea este rusoaică şi ne înţelegem foarte bine.

Fraza de la urmă chiar nu am înţeles la ce servea... Şi ce înseamnă să fii „aşa”? Şi ce am eu cu noră-sa? De fapt, aveam să inţeleg a doua zi ce avea noră-sa cu situaţia respectivă... Şi totuşi? Cît de gravă este acuzaţia conţinută în faimosul „aşa”?

Am revenit a doua zi dimineaţa. De data asta nu am aşteptat decît vre-o 20 de minute. Am intrat în cabinet. Am luat actele. Erau în română/moldovenească/limba de stat. Am zis că ar fi bine de verificat... Bine-am zis. Mamăăăăă! Am notat greşelile. Multe greşeli.

-                       - Ne iertaţi, dar noră-mea este rusoaică.

Aha, iaca care este buba... Semeinyi podread! Traiască Gorbaciov şi Perestroika! Bine, Doamnă, revenim după masă. Ce-s două zile într-o viaţă de om? Mai ştii, poate dovedim să-i prindem şi pe cei de la cadastru?

Revenim după masă. Recuperăm actele. Le recitim cu mare atenţie. Parcă totul este bine... Scoatem carboava. Gata! Se pare că dovedim şi la cadastru.

La ghişeul cadastrului am ajuns cu 15 minute înaite de închiderea orarului de primire al actelor. Noroc că nu mai era nimeni şi nu aveam de făcut coadă. Doamna a luat actele şi a început verificările de rutină.

-                   - Nu merge, nu pot să le primesc!

-                   - ????!!!!!

-                   - Sînt greşeli. Este scris greşit numele.

SSS....BBB...FFFF... Huuuu... Calm , bădie, calm...

Nu mă aşteptam... Parcă citisem cu mare atenţie... Da, mi-a scăpat. Dar nici nu mă aşteptam ca „nora” să nu fie capabilă barem să copie un nume de pe buletin... Hai înapoi la notar...

Doamna Notar s-a facut verde la faţă. Sutuaţia devenea anecdotică (A şi devenit, nu? Dacă tot aţi ajuns pînă aici cu cititul.) şi depăşea orice conflict et(n)ic posibil. Ne-a rugat să aşteptăm în antecameră şi în 15 minute a făcut modificările necesare. De data asta totul era corect. Verificat şi răs-verificat. Ce folos? La cadastru trebuia să mergem a doua zi...

Ei, dar ce-s două zile şi jumătate din viaţa unui om? O nimica toată...

---------------------------------------------------------------

Într-un articol precedent scriam despre dosarul „limba de stat” şi despre incredibila tenacitate a politicienilor de a ne menţine în capcana eternului conflict „noi” vs. „voi”. Eu astăzi sînt convins că problema „limbii” este una artificială. Mai bine zis, este una reală, dar menţinută şi cultivată artificial. Un fel de diversiune. Atîta timp cît noi, boborul, ne consumăm energia şi saliva în „războiul limbii”, ei îşi fac mendrele. Şi dacă se întîmplă ca cineva să-i deranjeze, ei ne asmuţă. Iese unul şi aruncă cîte ceva despre limba română. Dupa asta iese altul şi aruncă cîte ceva despre limba moldovenească şi despre două limbi de stat... Făcut: boborul are la ce lătra timp de o perioadă electorală. Or era suficient ca actele oficiale să fie redactate în mod obligatoriu în limba de stat. Fără mari polemici.

Vedeţi Dumneavoastră, „la noi” se acceptă actele oficiale în rusă, ba chiar se perfectează în rusă by default . Dar „la voi” cum este?

“Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!

Nu va fi o luptă cinstită!

Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei te vor păcăli,

Dându-ţi să împungi mereu

O himeră roşie

…

Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,

Tu, animal simplu, superbă zeitate...

Animal perfect, care împungi himere...”

Marin Sorescu “De partea taurului”

„Гляжу - размыли край ручьи весенние,

  Там выезд есть из колеи - спасение!”

V. Vysotsky, „Чужая колея”

În această perioadă pre/post/ultra/pleni/atot-electorală tot mai des răsună voci, mai bine sau mai rău argumentate, mai bine sau mai rău formulate, care exprimă un sentiment profund de supra-saturaţie faţă de însuşi actul alegerii.  Mai mult, tot mai des auzi mesaje de disperare amestecate cu un soi de fatalism pur mioritic şi autoflagelator. „Nu este”, „n-are de unde”, „nu-i cu cine”, „nu-i pentru cine”, „nu are rost” şi punctum, punctum, punctum... În suspensia lehametei şi a dezgustului... Şi nici nu ai cum spune că nu au dreptate.

Iarăşi ne cheamă cineva la luptă, iarăşi se dă bătălia finală. Ad vitam æternam... Oricît de paradoxal nu ar parea, dar astăzi alegerea este exact de aceeaşi factură şi (de ce am nega-o?) de aceeaşi calitate ca şi acum 25 de ani... de rîsul găinilor: pînă şi actorii (unii) au rămas aceiaşi. Ascultăm cu mare umilinţă melodii din copilărie/adolescenţă şi ne minunăm de actualitatea lor. „Veniţi acasă, măi copii” pare un şlagăr etern şi continuăm să demonstrăm axiome despre limba română... Searbădă realizare. La unele capitole chiar am ajuns în anii 80: unimedia anunţă că grănicerii români au prins trei moldoveni care au trecut ilegal în... Moldova, oraşul Bălţi e mai sovietic ca niciodată, iar noi iarăşi ne mobilizăm împotriva „urgiei roşii” la Chişinău...

Decalajul enorm între realitatea politică şi asteptările alegătorului începe a da rezultate (dorite?) : un absenteism cvazi-generalizat la toate scrutinele naţionale şi un sentiment de fed-up, de ras le bol care a invadat pînă şi spaţiul virtual, rezervat în mare parte celor mai „activi” reprezentanţi ai societăţii.

Se pare că cererea nu mai corespunde cu oferta... Numai că de această dată teoria economică nu este valabilă. Fiindcă cererea nu există. Mai bine spus, cererea nu este exprimată. Încă şi mai bine spus, este materializată doar la nivel de exprimarea unui sentiment de frustrare şi insatisfacţie. Cu mici excepţii, desigur.

Am fost de-a dreptul şocat acum 2 ani (după „revoluţia” deturnată din aprilie 2009) cînd am văzut cu ce argumente se încerca „racolarea” liderilor locali în satele Moldovei. Tipul a venit cu un articol de-al lui Valentin Mândâcanu scris în... 1988!!!

Şi anacronisme din astea sînt cu duiumul. La tot pasul. Pasul pe care-l batem pe loc. Un fel de „tropoţică” moldovenească.

Haideţi să vedem care este epicentrul seismelor politice care tot ne zdruncină de 25 de ani, cu efecte colaterale devastatoare, mai ceva ca Fukushima:

-          Luptăm împotriva comunismului? No Pasaran! Cei mai „bătrîni”, însă, au uitat deja ce înseamnă asta, iar cei „tineri” nici nu au ştiut-o vre-o dată. De învăţat ei nu au timp, căci ridică într-una baricade. Împotriva sau pentru comunism...

-          Ne batem pentru limba „româna”? Excelent! De parcă dacă am numi noaptea „ziuă” prin lege, aştrii cereşti ar ţine cont de "noul" Cod Civil...

-          Ne unim sau nu ne unim? Ne unim? Perfect! Chestiunea respectivă nici măcar anacronism nu e. Mai degrabă, un fel de post-cronism. Am reuşit să cultivăm pînă şi un accent pur chişinăuean (asta nu e neaparat rău, doar un fenomen... pe mine mă taie prin urechi, dar, mă rog, gusturile nu se discută) şi să-i îmbogăţim cu cetăţenii româneşti pe toţi alolingvii...

-          „Jos mîina de pe Transnistria!” Iaca ăsta da, apel mobilizator! De parcă ar fi fost vre-o dată Transnistria sub „comandamentul” Chişinăului şi de parcă nu am fi fost invadaţi de autoturisme înmatriculate acolo, peste Nistru.

(Ras le bol si fed-up)²!!!

Oportunităţi de a ieşi din această rîpă au fost multe, dar... nu s-a vrut. Dimpotrivă tot s-a turnat apă ca ea, rîpa, să devină şi mai profundă!

Lupta cu comunismul? Mai simplu nu se putea: interzicerea simbolicii comunismului, condamnarea crimelor comunismului şi legea lustraţiei. Să fi fost făcute acum 20 de ani (chiar şi 10) nici urmă nu le mai rămînea astăzi...

Limba română? Să fi fost, pur şi simplu, respectată legea care există, nu mai discutam la acest subiect. Eu am avut colegi la şcoală care veniseră din şcoli ruse (era prin 90-91) care nu vorbeau deloc româna şi care s-au descurcat foarte bine pînă la urmă. Taică-meu, unul din cei doi ingineri moldoveni la uzină, a fost în mare cinste atîta timp cît actele trebuiau redactate în limba de stat. Chiar şi ore de română făcea cu şefii. Să vezi cum veneau ca mieluşeii. Chit că o numeau „moldovenească”. Cum poate un funcţionar să-şi exercite azi funcţiile, neavînd capacităţile minime de comunicare în limba de stat? Drepturile minorităţilor? Nici o problemă, domnilor! Dar eu vreau să aud emisiuni în găgăuză, bulgară, ucraineană etc. etc. Eu chiar vreau să apăr limba şi cultura găgăuzilor!

Unirea? Păi dacă nu se poate – atunci nu se poate... Dar ce ne împiedică să avem un spaţiu integrat la nivel de infrastrucrturi de tot felul (transport, energie, economie etc., etc.)? De ce e mai complicat să ajungi la Iaşi sau Bucureşti decît la Kiev sau Moscova? Europa (în sens de UE) e de vină? Nu cred.

Transnistria? Huiduiţi-mă, Domnii mei, dar eu unul nu văd ce treabă avem noi acolo. Vor independenţă? Poftim, luaţi cu tona! Şi să nu-mi scoateţi argumente cu găgăuzii, căci nu sînt valabile. Din punct de vedere istoric. Numai că aş fi curios să văd reacţia UE, NATO, chiar şi a Rusiei, în acest caz... Deşi, cred că, dacă se dorea, se putea de găsit o soluţie şi cu Transnistria în componenţa statului monolit şi indivizat al Republicii Moldova. Dar asta însemna milioane mai puţin în buzunarul cuiva.

********

Eu astăzi aş dori sa discut despre viitor, despre modele sociale şi economice, despre educaţie, despre ecologie, aş dori să mă lansez în dezbateri aprige despre rolul statului în societate, despre „societatea civilă” şi democraţie participativă, despre creare şi redistribuire de valori, despre valori, la urma urmelor! Aş dori ca votul meu să cauţioneze strategii şi viziuni, să sancţioneze lipsa de profesionalism şi consecvenţă în acţiuni...

Şi nu pot. Nu pot, fiindcă astăzi mi se flutură din nou o petică roşie în faţă... Şi eu nu vreau să fiu bou, fie el şi în varianta sa semantică denumită emfatic „taur”... Or, cineva (vă las să ghiciţi singuri cine hotărăşte ascuns de anonimatul acestui pronume nehotărît) încearcă să mă facă paracopitat. Acel cineva s-a acomodat foarte bine şi huzureşte nestingherit de nimeni, căci noi avem alte „cauze măreţe” de supravegheat...

Adevăraţii trădători nu sînt „vechii” comunişti... Ei au ramas fideli cauzei (sărmanii). Adevaraţii duşmani sînt toate lichelele astea cu „neo” în frunte (comunişti inclusiv) care, cu atîta insistenţă, ne menţin în vechile paradigme de confruntare şi care le cultivă cu atîta silinţă...  Chiar crede un Ministru că mă voi simţi măgulit (în 2010!) de complimentul său referitor la faptul că-mi vorbesc relativ corect limba maternă? Chiar crede un alt Ministru că voi accepta „scuze” de genul „noi am vrut, dar ei nu ne lasă”? Chiar crede un al treilea Ministru că voi accepta să se ascundă după paravane de tipul „dreptul la libera circulaţie” cu referinţă la Transnistria?* Şi asta numai pentru faptul că sînt "băieti de-ai noştri"?

*Aceşti trei miniştri au vizitat Parisul şi reprezintă fiecare cîte unul din partidele din coaliţie, un à porpos ca să nu fiu acuzat de partizanat politic...

Să nu ne lăsăm însă ademeniţi în capacane cu lozinci si cuvinte pline de patos (trădători, duşmani, neam, etc., etc.). Responsabilii veritabili sîntem noi. Cei care lăsăm să se facă. Cei care la întîlnirile cu ei batem din palme şi ne extaziem la asemenea discursuri. Cei care lăsăm ca cineva să aleagă în locul nostru, cei care refuzăm să alegem, cei care participăm şi profităm de menţinerea acestui sistem, care ne prindem în această „bătută” interminabilă...

Acum ce să mai? Dacă tot ne-am prins în horă, n-avem încotro... hai s-o-ncepem de la capăt:

IEŞIȚI, OAMENI BUNI, LA ALEGERI...

************

Кто вынудил меня на жесткое пари,

Нечистоплотный в споре и расчетах.

Азарт меня пьянит, но как ни говори,

Я торможу на скользких поворотах!

V. Vysotsky, „Горизонт”

Imagine: Rémy Cogghe, "Le combat de coqs"

Moş Iacob era din acei oameni cu care nu era chip să stai la masă. De aşezat - te aşezai, de petrecut – petreceai, pînă la urmă te dureau şi fălcile, numai că nu prea apucai să morsoci ceva. Şi rari erau acei meseni care reuşeau să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Eeeel! El era de vină – Moş Iacob! Aşa ţi le-nşira şi ţi le potrivea, încît nu te mai încăpeau băierele de-atîta rîs, nu că să mai înghiţi ceva! D-apoi ce se mai ţineau copiii din urma lui! E-he! de cîte ori au fost ei trimişi la şleah să strîngă bomboane din „camionul răsturnat” devale la pod! 

În acea zi de august Moş Iacob ieşi pe la o amiază din ogradă şi, cătinel - cătinel, s-a pornit spre grădina colhozului. La fel cum se ducea în fiecare zi. Căci era paznic. Toată viaţa a lucrat  la colhoz pe deal ca un catîr şi acum, cînd nu mai avea puteri, l-au pus paznic. Şi ar merita poate să stea la pensie acasă, dar parcă se putea? Cum să te pui cu colhozul? Nu-i vorbă, s-au trecut anii cînd te ridicau şi te trimiteau în siberii, dar cu nebunii nu te pui... Ținea el bine minte... Uite-aşa a ajuns Moş Iacob paznic. Dar las-că tot nu era rău: şi-a făcut o colibă care-i ţinea umbră de soare şi dos de ploaie, putea chiar să se-ntindă să mai aţipească pe paiele moi şi mereu proaspete, mai venea din cînd în cînd cîte-un băieţandru să-i mai ceară cîte-un tiutiun şi să-i asculte pătărăniile... De-ar mai avea şi vre-o 20 de ani mai puţin!

Abia ajuns la colibă, zărise un nor de colb văratic coborînd din celălalt deal şi un huruit de „Pobedă”. Nu putea fi decît Cumpătă. Numai el îmbla cu „Pobeda” pe dealuri ziua-n amiaza mare... Mai des, însă, îl vedeai cu bricica, căci aşa făcea mai puţină gălăgie şi nu se-auzea venind de departe. „Hai că-i bun, bine c-am ajuns ş-are să mă prindă aista de faţă”, i-a fulgerat lui Iacob prin minte. „Aista”, pe care satul l-a poreclit „Cumpătă” (unul Dumnezeu ştie de ce) era un fel de brigadir la colhoz, dar nu unul de rînd. Pe semne, avea el gradul lui pe undeva prin alte cărţi, căci se temea de el pînă şi prisidateliu... Cîinos om, negru pînă şi la ceriul gurii... Pe cîţi sărmani oameni nu i-a băgat la miliţie! De prindea pe careva pe deal cu ceva în torbă – gata: se pomenea ţăranul cu miliţianul la poartă. Îţi făcea opisi la gospodărie şi noroc dacă scăpai numai cu o confiscare.

Azi, însă, Cumpătă era cu altă treabă. Nu era cu pînditul, căci „Pobeda” nu-l putea feri de ochii şi urechile lumii. Poate cu proverca lucrătorilor... naiba să-l ştie. De asta şi era mulţumit Moş Iacob că a ajuns la timp la faţa locului.

Taman se gîndea cum să se pună el aşa ca să-l vadă Cumpătă mai bine din maşină, dar, în acelaşi timp, să se prefacă a avea de treabă pe lîngă colibă, poate nu s-a opri şi-a trece pe-alături...Dar nu, s-a oprit totuşi... Pînă l-a ajuns şi depăşit norul de praf, a dovedit să iasă şi chiar să deschidă şi portbagajul. Vrăjmaş de iute om... A plonjat în măruntaiele maşinii şi a ieşit de acolo cu cîte un tobultoc în fiecare mîină. Vrăjmaş de voinic om... Hodinit. A mers repede la colibă şi i-a lăsat acolo, după care a revenit, a deschis uşa salonului şi a mai scos doi saci. Le-a făcut şi lor loc în coliba lui Moş Iacob. Vrăjmaş de energic om... Gospodăros. Abia acum s-a făcut a-l vedea pe Iacob.

-          - Auzi, Moş Iacob? Vezi, cată de sacii iştia. Ai grijă. Eu am să trec mai în seară să-i iau. Mai am treabă pe ogor.

Trosc! Pliosc! Hrrrrr! şi dus a fost. Nici „bună ziua”, nici „badaprostie”. Moş Iacob a intrat în colibă. Sacii erau aruncaţi direct pe salteua lui improvizată din paie, adunată şi potrivită cu atîta drag. Erau cu ceapă. Şi l-a apucat pe Moş Iacob o ciudăăăă... pînă la lacrimi. Un ţîncan, un ticălos! Paiele, macar paiele să-i lase-n pace! Adică pe alţii îi băga la puşcărie pentru cîţiva ştiuleţi de păpuşoi, da el fură cu sacii!? Şi dacă să stai şi să te gîndeşti, ceapa asta poate e ceapă din ceapa lui, din aceea pe care i-au luat-o la colhoz la colectivizare! Şi cîtă sudoare a lăsat el pe dealurile astea, cît frig au mîncat încheieturile lui toamnele pe deal... De-a cui pomană?

Nu! De data asta chiar nu se poate! Las-că-i arăt eu! Las-că... Crezi că ieşti mai hîtru???

************

Cam pe la chindii, hop şi „Pobeda” de după deal. Cumpătă coboară din maşină grăbit, intră în colibă şi...

-          - Moş Iacob, da unde-s sacii?...

-      - Iaaca sacii, răspunde Moş Iacob a lehamite şi cam mirat, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic şi, în genere, el prima dată vedea saci în colibă.

-          - Apu... nu erau patru?

-          - Paaatru erau...

-          - Şi doi unde-s?

-          - Iaaca doi...

-          - Da ceilalţi doi?

-          - Iaaca doi, tovarăş brigadiri.

-          - Păi erau patru!

-          - Paatru erau...

-          - Şi doi unde-s!!!???

-          - Iaaaca doi...

Cumpătă sărise definitiv de pe fix... Îşi pierdea cumpătul.  Se făcuse roşu ca un rac fiert şi vinele i se-ngroşase şi-i pulsau ameninţător pe gît... Incongruitatea situaţiei îl depăşea. Nonşalanţa şi calmul flegmatic al lui Iacob îl lăsau perplex ş-apoi nici nu prea avea ce-i reproşa la o adică: doi saci furaţi din sacii furaţi?

-          - Moş Iacob, să nu-mi îmbli cu de-a estea! Unde-s doi saci!?

-          - Iaaca doi...

-          - Şi eu cîţi ţi-am lăsat!?

-          - Paatru...

-          - Şi-acum cîţi îs!?

-          - Dooi...

-          - Şi unde-s ceilalţi doi!???

-          - Iaaca doi...

Cumpătă a înţeles c-a rămas prost.

-         - Tu-ţi poama mătii de chiabur împuţit!!! Să ştii că te coc eu în altă parte! Las-că nu-mi scapi tu mie!!!

A zmuls cei doi saci de la pămînt, i-a trîntit pe bacheta din spate, a urcat bombănind la volan, şi „Pobeda” a rupt-o din loc, lăsîndu-l pe Moş Iacob zîmbind maliţios în faţa colibei.

-          - Du-te, du-te... Dute-ar... Ptfuuu... Nici urmă să nu-ţi rămînă...

************

A rămas, Moş Iacob, le-a rămas înca urma... Au trecut cu „Pobeda” peste minţile noastre şi au cam nivelat din curcumvulaţiuni... Dar las-că...

************

Povestea cu sacii e o anecdotă veche de familie pe care am auzit-o de la mama. Pe Moş Iacob Ştefăneţ, fratele lui Chirică Ştefăneţ, străbunelul meu, nu l-am cunoscut. Îl cunosc însă pe feciorul său, Toadere Ştefăneţ cu care nu-i chip să stai la masă. De aşezat - te aşezi, de petrecut - te petreci, pînă la urmă te dor şi fălcile, numai că nu prea apuci să morsoci ceva. Şi rari sînt acei meseni care reuşesc să ajungă pînă-n seară fără a-şi păta cămaşa cea de zile mari. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Cu băiatul lui Toadere, Sergiu Ştefăneţ, am învăţat într-o clasă. La Bălţi. Ca să vezi, hazardul: eu şi cu moşu-meu – într-o clasă! Pe Andrei Ştefăneţ, celălalt fecior al lui Toadere şi nepot de-al lui Moş Iacob, îl cunoaşteţi poate şi Domniile Voastre. Dacă nu, vedeţi mai jos, şi ţineţi-vă bine fălcile!