Povestea a început într- o zi de august, într-o după amiază moleşitoare cînd răcoarea începe a coborî peste sat. În august vine o perioadă mirifică care nu durează decît o săptămînă-două, cam pe la Pintelii Călătorul, cînd arşiţa lui cuptor nu se mai face şimţită decît atunci cînd soarele e sus, căci vara e pe călătorite şi ea, cînd ţăranul poate să-şi mai tragă puţin sufletul, căci lucrările de cîmp (prăşitul, curăţitul, legatul, plivitul, trasul ţărnii, răritul, cuibăritul) sînt deja terminate, pe cînd cele legate de culesul roadei încă nu încep. Ia aşa, mărunţişuri mai rămîn: cîte un curpăn de fasole de strîns şi de desfăcat, poate nişte usturoi, poate nişte ceapă de scos, nişte hărpăcică de ales...
Într-o zi din astea stăteam cu bunica pe pragul casei şi terminam o pălărie de răsărită verde. Ea era o amatoare fără pereche de miez de răsărită tînără şi ne-a molipsit şi pe noi, nepoţii. Era un mic ritual al nostru: ne aşezam toţi trei, bunica în mijloc, eu cu sora prin părţi, şi ciuguleam din roata pălăriei pe care bunica o ţinea în poalele pastelcei. Întotdeauna am fost minunaţi cu soră-mea de viteza cu care era capabilă să dejghioace seminţele. Dacă ar fi fost dejghiocatul o probă olimpică, ar mai fi avut Moldova un campion, dar aşa... ramîneam doar cu plăcerea şi admiraţia noastră.
La un moment dat, cîinele a început a bate a om străin şi bunica s-a sculat repezit, a luat mătura să strîngă cojile şi rîsul, nu cumva s-o prindă cineva străin cu gunoiul în prag. A dovedit la ţanc.
- Bună ziua la niavoastre! Ce mai faci, nană Anică?
- Să trăieşti, Coliţa! Iaca, pe lîngă casă. Chiar îmi pare bine să te văd. Şezi pe scaun, nu sta în picioare. Ia, măi nepoate, aşterne un ţolişor pe laiţa ceea. Ai tăi ce mai fac? Sănătoşi?
- Bine, nană. Sănătoşi, mulţumesc.
Venise nea Colea. Un văr de-al mamei. Nu prea des trecea el pe la ai mei, căci trăia în capătul celălalt de sat, „în deal”, cum se spunea pe la noi prin Tindereuca. Dar cînd se pomenea prin mahala nepărat intra să dea bineţe.
- Nană, nu te supăra, dar chiar nu am cînd. Nu mă aşez, că trece vremea. Am o treabă la nanu Ştefan. El i-acasă?
Bunelul tocmai ieşea şi el pe uşă, căci auzise cîinele hămăind şi vorbă afară.
- Bună ziua, nanu, ce mai faci?
- Eh, apu noi d-amu... Anică-hăi, ia adă un păhar de vin la băietu ista, ce stai?
De obicei n-o prea lăsa el pe bunica să scoată vin. Cobora singur în beci cu o litră jumălţuită. Avea o mică plăcere a lui: înainte de a împle cana, trăgea o duşcă-două direct din chişcă. Numai că de la o vreme o ruga mai mult pe mămuca...
- Nu, nu, nanu, chiar nu pot. Ştiu că ai vin bun, dar nu stau, că m-aşteaptă a mea acasă şi mai am încă două-trei drumuri de făcut. Eu am venit cu treabă la mata, nanu Ştefane. Am venit să te chem la clacă.
- Ce clacă, Coliţă?
- Ştii fîntîna ceea a lui tătuca Chirică din sărături? Apu noi am zis s-o curăţim. Uite are să vie Ion, cumnatu-meu, vine tata, vine şi nanu Ion, îl iau şi pe văru Valeriu, am mai gasit eu doi mahalagii de la mine de-acolo şi duminica asta de diminecioară ne apucăm de treabă.
- Măi băieţi, dapu voi ştiţi ce-i acolo? O bătut-o cu chetre...
N’a precizat cine anume, deşi buzele au continuat fraza. Aşa e: numele lui nu se pronunţă, căci e semn rău..
- Ştiu, nanu. De asta şi strîng atîta lume.
- Bună treabă, Coliţă... să fie într-un ceas bun! numai că... cu ce vă pot eu fi de-ajutor? Eu de-amu... nu mai am putere...
- Nanu, las că la scos chetre îs buni ş-aiştea tineri. Matale trebuie să fii cu noi. Au să vina toţi ai noştri. Şi matale te pricepi la curăţit fîntîni. Cu un sfat şi tot îi înainte. Eu am grăit cu Ion, el o să treacă cu maşina dimineaţa, căci are colacul şi ulucul de adus şi o să te ia de-acasă. Ce zici?
- Apu, ce să zic? Vin, numaidecît că vin. Cum să nu vin?
- Ne-am înţeles dară. Bine, hai rămîneţi sănătoşi.
- Chiar nu stai să ei un păhar de vin? Uite Anica scoate amuş şi-o bucată de brînză, nişte slănină şi repejor...
- Nu, n-am cînd, nanu Ştefan. Chiar badaproste. Mata să iei un şip cu vin duminică, dacă vrei. Pe deal tare bine o să mai meargă!
Nea Colea a rîs cu gust, ne-a făcut ştrengăreşte din ochi nouă, celor mici, şi-a luat rămas bun şi a plecat.
Din momentul în care am auzit cuvîntul „clacă”, un singur gînd mă frămînta: oare are să vrea tătuca să mă ia şi pe mine? Mai ales că avea să vină nea Ion cu ZIL-ul... Şi nu că nu ar fi vrut, căci ma tîrîia bunelul peste tot din urma lui, dar mă temeam că n-o să-ncumete să mă trezească dimineaţa. Nu-i vorbă, veneam eu şi singur în sărături, căci ştiam unde-i şi nu era departe, dar să ratez ocazia să merg cu ZIL-ul... Şi nu era un ZIL oarecare, dar unul mare, care, dacă claxona, aveai impresia că trece o locomotivă pe drum, nu un camion. Bunelul însă m-a încredinţat pe dată că mă va trezi şi chiar a pecetluit promisiunea cu „cuvîntul său de cinste”. Liniştit, mi-am căutat de treabă.
- Daaa... Ia te uite ce treabă au pornit, Anică. D-apu-acolo unul Dumnezeu ştie ce-i. Numai să nu fie dărîmaţi pereţii... Şi nici n-a stat să cinstească un păhar...
- Ei, cred că mai are băietu lume de chemat, eu ştiu? Tu chiar te duci duminica? N-ai de treabă... Las-că s-or isprăvi ei şi fără tine. Uite, are să fie frate-miu Ion, Toadere – are cine să-i sfătuiască.
Mai tîrziu aveam să înţeleg grija bunicăi... Bunelul era bolnav... „Gogea”, cum spunea chiar bunica. Nu înţelegeam atunci de ce doarme tătuca mai toată ziulica în verandă. Ieşea puţin dimineaţa pe răcoare să mai trebăluiască prin ogradă, deşi mare folos din asta nu mai era. Venea din cînd în cînd la mîncăre... Spre seară mai ieşea pentru puţin din nou. Ei şi pina la „clozet”. Atît.
- Nu, Anică, chiar mă duc. Cum să nu mă duc?
- Cată să te-apuci să cari chetre pe-acolo!
- Las-că ne lămurim noi, a zis bunelul şi s-a dus să se-ntindă din nou în pat.
*****
Duminică dimineaţă tătuca Ştefan s-a ţinut de cuvînt. De cum a ajuns mastodontul de ZIL în faţa porţii m-a trezit şi mi-a poruncit să mă-mbrac. Am sărit ca ars. Motorul monstrului huruia şi, de teamă să nu fiu lăsat acasă, am fost îmbrăcat, ieşit pe poartă şi urcat în cabina camionului cît ai zice peşte. Degeaba încerca bunica să-mi mai spună ceva de mîncăre... n-avea cui. I-a dat bunelului coşul cu merinde:
- Cată că băietul ista n-o mîncat nică azi dimineaţă. Să ei să-l hrăneşti, auzi, Ştefane? Şi vezi, nu uita ce-am mai grăit.
- Hai că ne-om lămuri noi, Anică, nu-ţi fă griji, spuse bunelul şi urcă şi el în cabină, ajutat de nea Ion.
Nea Ion mi-a făcut plăcerea şi la ieşire din sat m-a lăsat să „dau signal”. În sărături am ajuns în cîteva minute. Chiar nu era departe. Sărăturile din Nicoreni sînt o păşune mlăştinoasă cu o rîpă la mijloc. Colhozul a încercat într-una să le are, dar nu a fost chip: se spune că chipurile au împotmolit şi un tractor acolo. Pe cei cîţiva ari care totuşi erau araţi cu îndîrjire în fiecare an nu creştea oricum nimic...
Regretam că am ajuns atît de repede, căci trebuia să cobor din maşină, dar bunelul a găsit cum să mă-mpace:
- Tu mai stai în maşină pînă cînd se ia roua. Altminteri, ai să te uzi la picioare. Ia şi mănîncă ceva.
Mi-a desfăcut un prosop, mi-a dat un ou fiert, nişte cozi de ceapă verde, brînză, o pătlăgică, o bucată de pîine şi a ieşit.
Ai noştri erau toţi pe loc. Nanu Toadere venise cu căruţa – el era „ezdovoi” la colhoz. Mai era încă o pereche de cai nu ştiu de-a cui. Era şi nanu Ion acolo, cel mai mare din fraţi. Nu ştiu de ce, dar omul ăsta uscăţiv, cărunt ca neaua, care se ţinea mereu drept, cu o alură aristocratică şi voce gravă îmi inspira întotdeauna un fel de frică şi veneraţie, de nu am îndrăznit să-i vorbesc decît cîteva ori în viaţă... Poate din cauza faptului că la toate mesele de familie era acela care citea „Tatăl Nostru”?
Să fi fost vre-o zece persoane de tot. Din copii eram doar eu şi un alt băieţandru, dar cu cîţiva ani mai mare. Nu prea a vrut el să stea cu un mucos de alde mine şi şi-a căutat de joacă prin sărături. Nu-mi rămînea decît să ma ţin scai de bunelu, care era deja deprins şi nu prea-l supăra prezenţa mea, dimpotrivă.
Pentru mine, păna în acea zi, sintagma „Fîntîna lui Chirică” nu însemna decît un loc. Firesc lucru: pe locul respectiv nici pomină de fîntînă. Cîteva pietre şi o ramaşiţă de cumpănă... Cîndva, cei care nu le poţi spune pe nume (că-i semn rău), au astupat-o cu lespezi de piatră, au făcut-o una cu pămîntul, pînă şi cumpăna au încercat s-o dea jos, dar nu au reuşit. Cumpăna era, de fapt, tulpina unei răchiţi şi rădăcinile nu au cedat tractorului... au încercat să-i dea foc, dar nu a ars decît fîrful...
Chirică Ştefăneţ făcuse fîntîna în hat la pamîntul lui. Să-şi adape animalele. Avea o fişie lungă cam din fîntînă pînă la Răut: vreo zece hectare. Făcuse şi un iaz pe rîpa sărăturilor de unde scotea peşte o dată -dădăori pe an... Cei cărora nu le poţi spune pe nume i-au luat pamîntul, i-au rupt iezitura, i-au astupat fîntîna... Dar numele lui Chirică a rămas. Toponimic, fîntîna a existat întotdeauna.
Bărbaţii s-au apucat de treabă. Au curăţit pămîntul cu hîrleţul pînă au dat de lespezile de piatră. Primele pietre au fost luate uşor: erau la suprafaţă şi uşor de apucat. Încetul cu încetul, pietroi după pietroi, fîntîna recăpăta forma de altă dată. Dar fiecare următoare piatră era mai greu şi mai greu de scos. Cînd s-au adîncit pînă la brîu, au dat de apă... apă de izvor, rece ca ghiaţa... Oamenii coborau în fîntînă pe rînd: doi la scos piatră jos, doi cu căldările scoteau apa într-una de-asupra... Munceau solemn, vînos, vîrtos, supăraţi. Se mai auzea din cînd in cînd cîte un „Ei cum, Doamne?”. Se îndemnau reciproc. Cînd au ajuns de o stătură de om, lucrau în apă pînă aproape la brîu - nu mai reuşeau să scoată apa cu căldările suficient de rapid. Se schimbau şi mai des, căci le degerau picioarele, îşi zdreleau degetele. Pietrele le legau cu hamurile şi le trăgeau afară cu caii. De unde să fi adus pietroaiele astea? Din fericire, pereţii fîntînei, clădiţi din piatră şi ei, au rezistat şi nu am fost surpaţi. Avansau greu, dar avansau...
Pe la amiază, oamenii au hotărit sa facă o pauză, să se mai pospăiască, să se mai usuce la soare... Au întins merindele pe prosoape. Nanu Ion şi tătuca au scos vinul şi au cinstit clăcaşii.
Cît cei mari stăteau de vorbă, eu am cam început să mă plictisesc. Tot dădeam tîrcoale cailor lui nanu Toadere priponiţi la păscut ceva mai departe.
La un moment dat se apropie şi tătuca de mine: „Măi, nepoate, da tu călare ai mers vreo dată?” De parcă el nu ştia! „Vrei?” Doar am dat afirmativ din cap.
- Măi Toadere, iapa asta a ta se dă la călărit? Nu-i nărăvaşă?
- Da de unde? Îi cuminte: o călăresc copchiii cît încăpe-ntrînşii...
Tătuca m-a apucat, m-a urcat călare, a apucat iapa de căpăstru şi a făcut cîteva cercuri. De fapt, a fost prima şi ultima dată cînd călăream...
Bărbaţii au reluat munca. În primul rînd au mai scos din apa care practic împluse fîntîna. Apoi s-au apucat din nou de scoaterea bolovanilor... Unul, în special, mi s-a întipărit în memorie. Enorm. Au înhămat doi cai să-l ridice. Caii s-au isprăvit cu greu... Pînă-n seară oamenii au terminat... Colacul cu coarba, ulucul pentru adăpat animalele au fost instalate săptămîna următoare de către nea Ion şi nea Colea.
Astăzi, Fîntîna lui Chirică nu mai este doar un toponim. Dar este totuşi mai mult decît o fîntînă. Cel puţin pentru mine. Un simbol. Este şi locul unde am învăţat să-mi cinstesc oamenii mei. Tribul meu:
Ion Ştefăneţ, fiul cel mai mare al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.
Toadere Ştefăneţ, al doilea băiat al lui Chirică Ştefăneţ. A plecat.
Ştefan Ilaşciuc, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la fata cea mai mare, Anica – buneii mei. Au plecat.
Ion Eşanu, ginerele lui Chirică Ştefăneţ de la nepoata Maria, fiica lui Toadere. Maria a plecat.
Nicolae Ştefăneţ, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul lui Toadere.
Valeriu Vasiliev, nepotul lui Chirică Ştefăneţ. Fiul Mariei, fata cea mai mică a lui Chirică Ştefăneţ.
Vitalie Vovc, strănepotul lui Chirică Ştefăneţ.
Eram în 1988. Tătuca Ştefan murea în Octombrie. L-a consumat un cancer. Depistat prea tîrziu. Cît a fost bolnav, nu l-am auzit o singură dată plîngîndu-se. Şi nu a fost asistat medicamental, căci a refuzat...
1988 – Anul în care se curăţeau fîntînile.
Epilog: Urma 1989, 1990, 1991 - ani istorici pentru noi. Dar pentru mine totul a început de la o fîntînă. De la oamenii mei, care într-o Sfintă Duminică s-au adunat şi au scos de sub pietre Fîntîna lui Chirică. Astupată de cei cărora nici numele n-ar trebui să-l rostim. Dar care fac azi campanii electorale.
Gestul de astăzi al lui Andrei Popov m-a facut să fiu mîndru pentru că sînt cetăţean al Republicii Moldova ! Explic: nimeni şi nimic, şi niciodata nu va reuşi să mă simt ruşinat sau complexat, sau stingherit de originea mea. Dimpotrivă! Citiţi atent postările anterioare de pe blog! Sînt mîndru de neamul meu! Este al meu şi este ce este. Îmi asum obîrşia şi nu am cu nimeni nimic. Eu nici măcar nu urăsc pe cineva. 
În acea zi de august Moş Iacob ieşi pe la o amiază din ogradă şi, cătinel - cătinel, s-a pornit spre grădina colhozului. La fel cum se ducea în fiecare zi. Căci era paznic. Toată viaţa a lucrat la colhoz pe deal
Inocentă întîmplare: pe 10 mai elevilor li s-au dat exerciţii cu passé composé. Elevilor li s-a cerut să povestească, folosind verbe la passé composé, ce au făcut week-end-ul trecut. De 9 mai. Cînd Bălţii vuiau. Elevii au întrebat cum se spune în franceză „paradă”. Profa de franceză a răspuns docil… Perfect de simplu cu perfectul compus. Chit că a fost în franceză.