Principiul nr. 2: Democraţia

Banc:

- Măi ţigane, tu ai văzut vre-o dată tren?

- D’apoi cum! Eu chiar ş-am mîncat!

Înainte de începe acest articol consider necesare două trimiteri:

1.      La definiţia din DEX (pardon, dar se pare că va fi înca mult timp necesară): DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f. Formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea.

2.      La Constituţia Republicii Moldova: „Noi, reprezentanţii plenipotenţiari ai poporului Republicii Moldova, deputaţi în Parlament, ... Considerînd ..., democraţia,... valori supreme.”

Articolul 38: (1) Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.  (2) Cetăţenii Republicii Moldova au drept de vot de la vîrsta de 18 ani, împliniţi pînă în ziua alegerilor inclusiv, excepţie făcînd cei puşi sub interdicţie în modul stabilit de lege.

Reeşind din cele menţionate mai sus, ar fi absolut legitim să deducem că votul cetăţeanului este sacru şi inalienabil. Fiind „baza puterii de stat”, sistemul electoral este primul lucru pe care acest stat, dacă tinde spre democraţie, ar trebui să-l perfecţioneze şi să asigure în permanenţă ca el, acest sistem, să fie unul adecvat cu realitatea.

De asemenea, ar trebui să cocluzionăm că oricare forţă politică, orice funcţionar de stat sau mişcare socială ar trebui, cel  puţin, să respecte acest principiu şi să se conforme acestei valori. Altfel, e în afara legii. Mai mult, ar fi normal să ne imaginăm că funcţionarii de stat, membrii CEC, CC şi partidele politice (indiferent de culoarea lor) au obligaţia de a apăra aceste valori (democraţia şi, prin extensie, votul cetăţeanului).

Din păcate, ceea ce se întîmplă în Republica Moldova, timp de 20 de ani, cu sistemul electoral seamănă mai mult cu un teatru de păpuşi , unde noi sîntem spectatorii, păpuşele ne arată un show pentru care tot noi am plătit, iar actorii veritabili rămîn invizibili. 

Primul act al acestui teatru al absurdităţilor pe care pot să-l mai scot din meadrele memoriei mele de expatriat a fost alegerea lui Lucinschi preşedinte (atunci era la luptă cu băbacul Snegur) pentru scaun. S-a decis pe muchie de cuţit, dar cînd nu mai ştiu care obraznic a cerut renumărarea voturilor i s-a spus că nu mai este posibil tehnic. Dacă vă interesează povestea, căutaţi şi singuri, nu ăsta e subiectul articolului meu.

Să revenim la timpuri mai recente. Ca un prim exerciţiu, v-aş ruga să studiaţi cu mare atenţie numărul alegătorilor de la un scrutin la altul (au fost destule ultimul timp). Veţi descoperi o progresie constantă... 

Februarie 2001 - 2,379,491

Aprilie 2005 - 2,430,537

Aprilie 2009 - 2,704,103

Iulie 2009 - 2,708,381

Septembrie 2010 - 2,662,052

Noiembrie 2010 - 2,810,936

Mai căutaţi şi cifre despre evoluţia demografică în Republica Moldova. Ştiu, stimate cititor, te pun la lucru... Dar asta e, în acest fel, cel puţin, vei fi convins că nu încerc să te manipulez. La compararea acestor doua evoluţii mă apucă un soi de „malaise” indescriptibil...

Ceea ce se întîmplă, însa, de la 2009 încoace depăşeste orice înţelegere. Scrutinul din aprilie 2009 a fost cică falsificat. În afară de Marian Ilici nu cred că cineva din actuala AIE ar îndrăzni să afirme contrariul. Am asistat la un fel de Rezident Evil în producţie pur moldovenească...

V-aş ruga acum să studiaţi cu mare atenţie componenţa CEC de atunci. Perioada care a inregistrat o creştere spectaculoasă a numărului de alegători...

Făcut? Ok, mergem mai departe.

Încă un extras, de pe situl CEC:

„Comisia Electorală Centrală este o instituţie publică permanentă fondată în vederea realizării politicii electorale, pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor.”

Aprilie s-a consumat, s-a consumat şi iulie 2009: ne-am pricopsit cu o AIE care, dacă urma să fie consecventă şi fidelă propriilor declaraţii, ar fi trebuit să insiste ca CEC să mai facă ceva ordine prin liste şi să adapteze procesele electorale la realitatea de azi, ţinînd cont, printre altele, de nr. de moldoveni plecaţi în străinătate*. Nu prea s-a auzit zarvă şi mare agitaţie timp de un an de zile...

*Doar un exemplu: eu, fiind înscris pe listele electorale la Bălţi, am fost contabilizat dublu: o dată ca absent şi a doua oară ca alegător pe listele electorale suplimentare. Şi astfel au păţit-o majoritatea celor plecaţi în străinătate. Respectiv, votul meu a fost diluat de o absenţă, tot a mea... Procedura lansată pe voteaza.md nu a fost eficientă. Pentru Septembrie 2010 m-am înregistrat, dar în listele electorale de bază la Paris nu am apărut...

2010 a fost din nou un coşmar electoral. Nu exagerez. Şi nu fac referinţă la faptul că au fost 2 scrutine în acelaşi an. Pot fi şi şase. Fac referinţă la organizarea şi la desfăşurarea lor.

În septembrie referendumul nu a fost validat. La limită. Acum reveniţi pentru cîteva clipe la cele spuse mai sus. Eu unul cred că am avut prezenţa necesară. Are cineva argumente valabile să mă contrazică? Nu cred.

Alegerile din noiembrie 2010 s-au soldat probabil cu cel mai mare scandal electoral din istoria RM. Cetăţeni au fost lipsiţi de dreptul la vot! 919 voturi valabil exprimate (deşi nu pe buletine oficiale de vot, dar asta nu din vina lor) nu au fost contabilizate. NIMENI! Dar absolut nimeni din înalta noastră conducere de stat (CEC, CC, Partide, Guvern etc., etc.) nu au luat o poziţie clară pentru a apăra dreptul de vot al cetăţeanului. CEC nu avut curajul să contabilizeze voturile A4. Pur şi simplu a eliminat aceste 919 persoane din calcul.

Potrivit codului jurisdicţiei constituţionale, subiecţii cu drept de a sesiza CC sînt şeful de stat, Guvernul, Ministrul Justiţiei, Curtea Supremă de Justiţie, Judecătoria Economică, Procurorul General, deputaţii, fracţiunile parlamentare, avocaţii parlamentari şi Adunarea Populară a Găgăuziei. OK, lăsăm Găgăuzia la o parte, dar ce au făcut restul? CC, garantul respectării Constituţiei, nici nu a examinat cazul... Şi nu s-a găsit UN SINGUR demnitar să apere ceea ce ar trebui considerat un drept sacru! În schimb, CC a decis renumărarea voturilor la cerinţa pcrm! Extraordinar, nu? Şi tot pe bani publici...

Mandatul echipei CEC expirase încă înainte de scrutinul din noiembrie 2010. În mod normal, şi iarăşi, ţinînd cont de toate cele spuse mai sus, membrii fostei echipe trebuiau măturaţi fără scrupule.

La noi, în ţara minunilor şi mama tuturor democraţiilor, fostul preşedinte al CEC, Eugeniu Ştirbu, propune să li se dea la toţi cîte un „migdal”, iar Iurie Ciocan (acelaşi care afirmase în dimineaţa lui 29 noiembrie ca 919 voturi nu vor modifica repartiţia mandatelor în Parlament, respectiv ele nu mai contează!) este făcut preşedinte CEC, la propunerea PLDM de data asta (în 2005 a fost înaintat de pcrm)... Ținind cont de tradiţia profund ancrată la noi (inebranlabilă de la URSS încoace) de a distribui „migdalii” în schimbul a servicii personale sau fidelilor de partid, mă întreb: pentru ce merite se cer decoraţii de data asta? La sigur nu pentru apărarea valorilor constituţionale!

Pe situl CEC în continuare scrie cu litere grase:

„Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Statul garantează exprimarea voinţei libere a cetăţenilor prin apărarea principiilor democratice şi a normelor dreptului electoral”.

Acum ce mai spui, stimate cititor? Ai văzut vre-o dată democraţie? Eu unul chiar ş-am mîncat!

Imagine fon grafic: Marina Cheptea

Pe lîngă repartiţia mandatelor de deputat, rezultatele scrutinului parlamentar din 28 noiembrie 2010 au adus şi un răspuns la o întrebare care ne framintă de la 1991 încoace şi a fost o sursă a speculaţiilor politice de toate culorile şi finalităţile. Ne-am pomenit de facto cu rezultatele unui referendum naţional, desigur fără nici o valoare constituţională sau instituţională. Conform scrutinului, cel puţin 60% din populaţia Republicii Moldova au ales vectorul vestic al eternei dileme Vest-Est. Alegere deloc anodină şi care depăşeşte cadrul politicilor externe ale ţarii. Semnificaţia opţiunii alegătorului merită un articol aparte, or nu acesta este subiectul post-ului de azi.

Avem, deci, o primă constantă: majoritatea populaţiei ţării îşi doreşte o integrare în Europa. Folosesc „Europa” şi nu sintagma „Uniunea Europeană” în mod expres. Decorticarea semantică a cuvîntului „Europa” în înţelesul aceluiaş alegător riscă să scoată la iveală seme noi, diferite de referentul cunoscut în occident.

Avem şi a doua constantă: clasa politică îşi axează în consecinţă toată comunicarea în jurul acestui subiect, ţinînd cont de dezideratul alegătorilor, asimilînd însă Europa cu Uniunea Europeană (UE) (şi insistînd asupra suprapunerii acestor două noţiuni). AIE1, AIE2, MAEIE etc. etc. Nimai IE peste tot.

Toate bune pînă aici. Sînt şi eu adeptul IE-urilor la toate nivelurile. Dar...

Înainte de a înţelege dacă e posibilă o eventuală IE, ar trebui să înţelegem ce înseamnă UE şi dacă, eventual, ar fi un loc şi pentru o MDA acolo. Răspunsul meu este DA! Cu condiţia ca Moldova să poată oferi cetăţenilor europeni (în sens de „cetăţeni ai statelor UE”) locuri noi de muncă la un salariu decent, să vină cu o balanţă comercială pozitivă, să devină un stat donator în cadrul UE, să contribuie la securitatea frontierelor. Exact ce căutăm noi de la UE prin IE...  

Bătrîna Doamnă nu o duce chiar bine ultimul timp. UE o duce şi mai rău. În afară de criza economică, erodarea nivelului de viaţă şi a sistemelor de asistenţă socială, problemele de identitate (da - da, au şi ei din astea), Europa s-a mai pricopsit şi cu o criză instituţională inextricabilă din cauza UE. A aduce vorba actualmente despre o eventuală extindere în culoarele UE echivalează cu stingerea focului cu paie.

Să nu uitam nici de faptul că UE nu are în prezent o politică externă (şi nici internă, dacă tot vine vorba) unică, ci e doar un conglomerat de politici naţionale. Ceea ce decide UE, depinde în mare măsură de ceea ce se decide la nivel naţional în fiecare stat-membru. Ultimile alegeri în parlamentul european au demonstrat acest lucru: campania electorală (cel puţin în Franţa) a fost monopolizată de subiecte pur naţionale, cu încercari relativ stîngace de a le extra-frontaliza.  Politicienii europeni, la fel ca şi cei din Moldova, sînt mult mai interesaţi de a se menţine la putere decît de a apăra cauze măreţe de fraternitate şi democraţie în toată lumea. Vă asigur, alegătorul de rînd francez nu doreşte ca Moldova să facă parte din UE! Şi nu o va dori nici mîine, nici poimîine... Politicul nu va risca să-l contrarieze şi să promoveze ideea extinderii, căci criza economică recentă a demonstrat cît de slab a devenit el, politicul, în comparaţie cu economicul şi a zdruncinat simţitor legitimitatea statelor şi instituţiilor politice din cauza incapacităţii lor de a evita colapsuri sociale.

Dacă mai adăugăm aici şi jocul „de-a influenţa” cu o Rusie din ce în ce mai puternică din cauza hidrocarburilor, devine clar că visul Moldovei la IE este sortit să rămîna un vis. UE ne-a şi avertizat într-un mod foarte explicit: ne-a cantonat într-un ţarc pe nume „Partenariat Estic” - o reîncarnare a politicilor de vecinatate de acum cîţiva ani. Dacă formularea de azi rămîne una evazivă (cel puţin, în trecut se spunea deschis că ţările incluse în asemenea planuri nu au vocaţia de a adera la UE) şi mai aveţi speranţe, priviţi componenţa „partenerilor”. Crede cineva într-un viitor european al Bielorusiei sau al Ucrainei?

O altă mare enigmă ramîn relaţiile noastre cu Alianţa Nord-Atlantică. Într-un mod foarte bizar conaţionalii noştri nu asociază UE şi NATO... Or, nici o ţară din fostul bloc sovietic nu a aderat la UE fără să adere la NATO. Această dualitate pare să fie o regulă, cel puţin în ceea ce priveşte partea estică a Europei. Să nu uitam că, la origine, UE a fost creată ca o uniune economică pentru a evita conflicte de genul celor două razboaie mondiale care au devastat Europa în sec. XX. Respectiv, dimensiunea securitară nu poate nicidecum fi neglijată*... Politicienii moldoveni, însă, par a uita această latură a IE şi lasă media rusă, majoritară în spaţiul audio-vizualului din Moldova, să „trateze” acest subiect. Stranie abordare...

*lectura la subiect:  http://www.europalibera.org/content/article/2291684.html

Constatările de mai sus (1. UE nici nu ia în calcule o eventuală aderare a Moldovei 2. Noi nu dorim aderarea la NATO) contrastează enorm cu discurul oficial politic din ţară care, chiar şi dacă nu promite o IE în urmatorul an-doi, o prezintă ca o realitate quasi-palpabilă, ceea ce nu corespunde adevărului, eufemistic vorbind.

Nu cred că înalţii demnitari de stat nu sînt conştienţi de acest fapt. Dimpotrivă! Dar nici un politician nu va încumeta astăzi să afirme că o IE în viitorul apropiat este imposibilă. Continuă, respectiv, să bată apa-n piuă... Nu că ar fi în zadar... Dacă e să continuăm pe acelaşi făgaş, poate că în următorii 25-30 de ani şi se va realiza această IE. Să dea Dumnezeu să mai existăm noi pînă atunci... Problema e alta: s-a cam subţiat răbdăul. Nu ajunge el nici pentru 10 ani...

De ce politicienii europeni (în sens de UE) sînt într-atît de încăpăţînaţi şi nemilostivi faţă de noi, europeni pînă-n măduva oaselor? Vezi mai sus de ce o fac la nivel de discurs: nu au altă soluţie. Si totuşi...

 În primăvara lui 2009, împreună cu alţi 3 prieteni de-ai mei, am obţinut o audienţă la un parlamentar francez (nu-i voi cita numele, din considerente pe care le veţi înţelege imediat) pentru a discuta despre evenimentele din aprilie. Vreau doar să spun că este o persoană care cunoaşte îndeaproape situaţia în Europa de Est şi face parte din grupuri parlamentare ce se ocupă de politica externă. Într-o discuţie mai mult cu caracter off-line, ne-a spus următoarele:

Primo: Franţa nu se va implica foarte mult în Europa de Est din cauza Rusiei, care devenea un partener „strategic”.

Secundo: UE nu va accepta noi membri în viitorul apropiat din cauza crizei profunde instituţionale şi pesimismului european generalizat.

Terzo: Moldova are un viitor european şi numai de ea depinde dacă va face parte din UE sau nu.

Pradoxal? Deloc! Mulţi politicieni din UE sînt ferm convinşi că Moldova va adera la România şi astfel, de facto, va intra în spaţiul UE. Închid însâ uşa statului Republica Moldova. O soluţie care satisface toată lumea. UE nu va avea de gestionat un nou stat din p.d.v. instituţional. Alegâtorul nu se va opune unei eventuale reunificări din simplul motiv că reunificarea (cea a Germaniei) este, dacă doriţi, un mit fondator al actualei Europi. Un simbol sacru inatacabil.

Concluziile vă las să le faceţi singuri, dragii mei cititori... Şi aştept comentariile Domniilor Voastre.

P.S.: Nici nu încumet să abordez problema Transnistriei... Metaforic vorbind, e un fel de întrerupător care, pentru moment, disjonctează absolut orice efort vizibil de IE sau, fie şi ipotetic, de aderare la NATO...

Imagine: Victor Crudu

E o poveste mai veche. Chiar destul de veche. Protagoniştii ei nu mai sînt în viaţă…

Pe cînd copilaream şi eu, îmi petreceam verile la buneii mei, la Nicoreni, actualmente în raionul Drochia. Sat mare altădată. În 2004 ar mai fi avut 3420 de locuitori… Cu 2 şcoli în 1940, cu 2 şcoli în 1991 şi probabil cu riscul de a rămîne fără o singură şcoală în 2011...  Sat întins pe trei dealuri, în formă de potcoavă, la mijlocul careia curge şi astăzi un rîuleţ, căruia nu-i ştiu nici astăzi numele. Sătenii îi spuneau simplu: rîpa din vale.  Denumirile mahalalelor îmi mîngîe şi azi auzul: Tindireuca, Balcani, mahala Ruşilor, mahala Zăicănenilor, mahala Răcenilor... Dar să lăsăm digresiunile nostalgice şi să revenim la povestea noastră.

Cîndva demult, foarte demult, pe vremurile cînd cireşul de la poarta ogrăzii îmi părea ne-căţărabil (mai tîrziu aveam să-mi fac un formidabil punct de observaţie în încrengătura a trei craci din fîrful lui, dar mult mai tîrziu) o auzii pe bunică-mea bombănind în urma unui mahalagiu; „îmblă ş-aista-n dodii, de parcă l-o apucat bludul”.

Cuvîntul „blud” m-a intrigat nespus de mult şi, imediat, i-am cerut să mi-l tălmăcească. Bunica, să-i fie ţărîna uşoară, carte n-a ştiut. Şi nici DEX nu exista pe atunci, deşi nu i-ar fi servit la mare lucru. Verificaţi şi Domniile Voastre: DEX-ul nu atestă acest regionalism arhaic. A scoate o definiţie clară şi concisă nu era pe măsura ei. Aşa a fost lumea. Fiecare cuvînt, fiecare expresie cuprindea un microcosm, un trecut, o pildă, o viaţă... O fi el bun să vorbeşti o română de dicţionar cu accent bucureştean, dar... e aseptizat oarecum.

„Blud?” – m-a privit bunica puţin surprinsă. Imediat însă a mijit ştrengăreşte ochii şi mi-a întins un scăunel. „Apu... şezi aici, să-ţi povestească mămuca ce-i asta blud”.

Aşa a fost lumea: cuvintele se povesteau, nu se împuşcau ca o rafală de definiţii dintr-un AK-47. Să vezi cum îi dau astăzi cu „impedimente” şi „comasări” prin interviuri, dar în fond, nici la ciubota ciobanului nu ajung...  

(Ciobanul de atunci, nu beţivul de azi. Pe ciobanul din Nicoreni îl chema Sukohlev, o poreclă de pe vremea foametei, probabil. Om nant şi uscăţiv, roşcat pe de asupra. Venea singur pe la casele oamenilor să le aducă ceva zăr, să le spună ce-i cu oile, să le mai amintească cine şi cînd e cu rîndul... nu am mai văzut din ăştea de atunci... Mamă!, ce sîrbuşcă făcea bunica din zărul cela!...)

Dar să continuăm povestea :

„Trăia la noi în mahala un om, Ilisîi.

(Asta e contribuţia mea de ficţiune la poveste. Nu mai ţin minte cine era omul din povestea bunicii. în scimb, îl ţin minte pe Moşul Ilisîi, un bun prieten de-al bunelului, vecin peste drum, care toată viaţa a avut grijă şi a reînnoit răstignirile de la cimitirul satului, necătind la regim, la brigadiri, lanovoi şi zvenovoi de tot felul care îl sîcîiau din cauza asta. Omagiat să-i fie numele!).

Şi avea Ilisîi un frate, care trăia pe dealul celălalt, la Zăicăneni. Uite că într-o zi au plecat ei amîndoi cu căruţa lui Ilisîi la Rîşcani la iarmaroc. S-au întors înapoi spre seară. Ilisîi a mas la frate-său. De, erau şi caii obosiţi, dar mai cu seamă vroiau să bea un aldămaş împreună pentru că au făcut tîrg bun şi le-a ieşit la socoteală. A doua zi de cu noapte, înainte de răsăritul soarelui, Ilisîi şi-a luat caii şi s-a pornit acasă. Ajuns în vale la rîpă, a intrat într-o ceaţă albă, de nu ţi se vedea palma cînd întindeai mîina. Uite acolo l-a şi apucat bludul. I-o tumănit minţile şi în loc să meargă pe drum, a luat-o hăisa pe şes şi s-a tot învîrtit în loc pînă nu s-a ridicat soarele. Cine ştie cît avea să-l ducă bludul de cap, dacă nu-l vedea frate-su din deal şi nu venea pînă la el. A apucat caii de căpăstru şi i-a scos la drum. Uite asta, măi nepoate, se chiamă blud. Acolo, pe vale, la rîpă, este blud. Şi cînd îi ceaţă, ori noapte neagră, poate să te ia uite-aşa şi să te poarte pînă nu vine cineva să te scoată...”

Eu, fiind octombrel pe atunci şi educat (deja!) în spiritul dialecticii materialiste la şcoală, nu prea am crezut povestea.  Am zis ceva de genul „Las-că ştiu eu, era Ilisîi cherchelit şi nu vedea drumul”. La care bunică-mea a răspuns: „Voi, aiştea de-amu, nu mai credeţi în nimic... Să ştii că s-a mai întîmplat şi cu alţii. Şi-apoi, a mai ospeţit Ilisîi pe la frate-su, şi nu o dată. Şi chiar de avea cîteva păhărele şi adormea în căruţă, îl aduceau caii singuri acasă, că avea cai vrednici. Iţi spun eu: este blud la noi pe vale!”

Doamne, au trecut 25 de ani de atunci...

Acum, cînd am şi eu ceva peri suri prin cap, cred. Cred ce spunea bunica. Mămucă! Să ştii că ai dreptate! Întotdeauna ai avut dreptate! BLUD EXISTÁ!!! Numai că el a ieşit din rîpă. Cît aţi fost, ne-aţi păzit, nu ştiu prin ce minuni, dar l-aţi ţinut acolo, devale la rîpă. De 20 de ani, însă, exact de cînd aţi plecat, BLUDUL s-a răspîndit prin toată ţara: ne-a împînzit minţile şi ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENŢIE, AICI ESTE BLUD!

Cine ştie cît o să ne mai poarte?... Nu se găseşte nici un frate să ne apuce de căpăstru şi să ne scoată...

Gripa este o boală glamour prin excelenţă… Frivolă şi uşuratică. Călătoare. Mereu în căutare de noi aventuri. Instabilă. Ipocrită. Nu poartă decît rareori aceleaşi veşminte şi accesorii de la un sezon la altul. Infidelă. Îşi schimbă partenerii după cum adie vîntul. Îşi schimbă într-una avatarul şi poreclele. Gripa are ceva din Bo-Bo-ul parizian: azi îi abate să fie grosolană şi se porceşte, mîine vrea să fie gingaşa şi aeriană ca o pasăre, poimîine o apucă depresia şi devine una cenuşie, obişnuită. Dar de fiecare dată îşi revendică cu ostentaţie statutul. Despre gripă vorbeşte presa. Vorbeşte într-una. Presa îi urmăreşte cu atenţie fiecare capriciu. Azi starul a căscat, mîine starul a ieşit la night-club, poimîine starul a băut o cafeluţă, răspoimîine a plecat într-un mic turneu internaţional,  etc., etc.

Gripa are nevoie de bani, dar nu-i cere singură niciodată. Banii îi accepta, însă, ca o evidenţă naturală, cu aceeaşi uşurinţa cu care îi cheltuie. Fără a-i fi ruşine să-i primească, fără a regreta că-i cheltuie şi nici nu are de gînd să dea socoteală cuiva cum i-a irosit... Fiecare din noi i-a dat bani şi am rămas fericiţi pentru că i-a acceptat.

Gripa are prieteni peste tot şi bine plasaţi. Are prieteni în marele business: laboratoarele farmaceutice o îmbracă gratis şi o invită la recepţii mondene. Are prieteni printre politicieni: despre ea se vorbeşte şi în guvern. Are prieteni şi din acei foarte utili: PR manageri, medici, televiziune, farmacişti. Cu gripa nu mergi decît în locuri private, selecte... Te primeşte cineva într-un spital public cu gripa de mină?

Eu nu cunosc pe nimeni care să fi murit de gripă... Eu nu cunosc pe nimeni care să cunoască pe cineva care să fi murit de gripă...

Cancerul este o boală proletară... Un cosaş. Infatigabil. Zelos. Constant. Sever. Fără simţul umorului. Fără fiorituri. Aproape de pamînt. Rebrenesc. Cancerul îşi ia ce-i al lui cu tenacitatea unui scarabeu. Cancerul nu cunoaşte ce-i asta Week-End, el nu cunoaşte ce-i asta „oră normată de muncă”, el nu cunoaşte ce-i asta  „criză”, el nu are dreptul la vacanţă şi nici nu vrea să ştie că există aşa ceva. Cancerul este încăpăţînat: din moment ce ia o decizie, o duce pînă la capăt.

Cancerul este sărac... fiecare leţcaie o rupe cu sînge, cu carne, cu suferinţă. Cancerul nu cere bani sau atenţie. El ştie că nimic nu-i este predestinat. El ştie ce înseamnă chinurile (des)facerii. I s-a spus de mic copil că-şi va cîştiga (ne)existenţa cu sudoare... Cancerul este alcoolizat, îşi îneacă amarul în substanţe psihotropice. Cancerul cunoaşte mizeria. El este mizeria!

Cancerul este omniprezent, dar invizibil. Nimeni nu-l salută, nimeni nu-şi bate capul de el. Politicienii, presa, marele business, tot „beau monde”-ul ştie că el este irecuperabil, necioplit, fără fineţe. Este evitat pînă şi de statistici: redus mereu la medii naţionale, creşteri sau descreşteri de procentaje, etc. etc.

Eu nu cunosc decît foarte puţini oameni care nu au pierdut un membru al familiei, sau pe cineva din apropiaţi din cauza Cancerului...

Păziţi-ne, Măriile Voastre, de Gripă! Căci de murit - vom muri de Cancer...

Articol publicat in Ziarul de Garda, Chisinau: http://www.zdg.md/stiri/opinie-paziti-ne-de-gripa-ca-sa-murim-de-cancer

Acum cîteva zile vorbeam cu cineva de acasă (din R. Moldova, să fiu mai explicit) despre “situaţia politică” din Moldova. Persoana respectivă şi-a manifestat o îngrijorare extremă faţă de rezultatele alegerilor Preşedintelui în Parlament. Îngrijorare care mi s-a parut exagerată, ţinînd cont de faptul că interlocutorul meu nu deţine vre-un mandat de parlamentar şi nici cea mai mică funcţie de stat... Pîna la urmă argumentele sale s-au redus la „of Doamne, ce-o să mai fie! Iarăşi n-o s-avem Preşedinte... Iarăşi alegeri...”

I-am pus doar două întrebări la care nu am primit răspuns:

1. Şi pe tine personal ce te doare dacă o fi sau nu o fi un Preşedinte?

2. Ce te încurcă, o singură dată pe an, să ieşi din casă şi să votezi?

Intrebări care v-aş îndemna să ni le punem cu toţii. Pentru mine răspunsul este clar: eu nu vreau să se aleagă un Preşedinte! Eu vreau alegeri anticipate la toamnă! Şi tot aşa înainte timp de vre-o zece ani! Cel puţin.

Toţi politicienii se acuză reciproc de lipsă de patriotism din cauza că nu se alege acest Preşedinte. Cu toţii negociază dur şi amplitudinea negocierilor este condiţionată de doi factori: setea nesăbuită de putere / posturi şi necesitatea de a se menţine cît mai mult la putere odată ce ajung acolo. Cu prima dimensiune se pare că „boborul” a reuşit să se dumerească sau, cel puţin, încearcă. Cu a doua e mai greu... Din păcate, politicul a reuşit să-l convingă pe Opincă că nu e bine fără Preşedinte. De aici a-l convinge că nu e bine să alegi prea des (şi prin acest act să sancţionezi eventual o guvernare proastă) nu e decît un pas...

Voi încerca să răspund, anticipînd (anticipare - cuvîntul cheie al acestui articol), şi la argumentele aduse de către „iubitorii de Preşedinte”.

Argumentul 1: Stabilitate politică.

Să deschidem DEX-ul: STABILITÁTE s. f. Însușirea de a fi stabil, solid, trainic; soliditate, statornicie; fermitate. Durabilitate, trăinicie. ♦ Faptul de a-și păstra locul, de a nu fi mișcat din loc; fixitate. Spec. (Fiz.) Proprietate a unui corp de a-și menține poziția sau de a reveni în poziția inițială. Situație sigură, fermă.

Întrebare retorică: Ținînd cont de experienţa ultimilor 10-15 ani, doriţi ca lucrurile în Moldova să „nu se mişte din loc”? Ce dorim noi să „statornicim”? Mizeria? Exodul? Hoţia şi corupţia ca instrument de bază al guvernării? Nu de stabilitate politică avem nevoie, ci de o instabilitate totală. Sistemul trebuie zguduit şi refacut din temelie.

Argumentul 2: Un an e un timp scurt pentru ca un guvern să realizeze ceva.

Fals! Un an e un timp suficient de lung. Guvernul AIE 1 a demonstrat cu brio acest lucru. Într-un an au fost realizate lucruri care nu s-au făcut timp de 10 ani! Involuntar, Guvernul a adus dovezi incontestabile că poate lucra eficient (doar?) în condiţii de presiune.  Să mă înţelegeţi corect: nu vreau să fac o apologie guvernului Filat 1.  Dimpotrivă. Un alt lucru e cert: sîntem în situaţie de criză profundă. În pericol de moarte. Şi dacă ţara şi poporul ei e în criză, nu prea aş vedea de ce Guvernul ar fi creditat cu tocmai 4 ani de relativ confort. Sancţiunea alegătorului la un an de guvernare e sabia lui Damocles care neapărat trebuie să se abată asupra celui ce uită de interesele ţării şi ale poporului, indiferent de culoarea lui politică.

Argumentul 3: Alegerile costă scump.

Fără îndoială, banii cheltuiţi pentru organizarea scrutinelor pot fi cheltuiţi altfel, mult mai bine, dar... Din două rele cred că ar trebui să-l alegem pe cel mai mic. Cu un guvern eficace ponderea acestor cheltuieli nu va face decît să scadă. În plus, din an în an, aceste cheltuieli nu ar trebui decît să diminueze chiar şi în valoare nominală odată cu acumularea experienţei. Un alt avantaj indiscutabil: sistemul electoral se va ameliora (oare nu au fost „descoperite” lacune fenomenale la acest capitol în urma scrutinelor repetate din 2009-2010?).

Aceste trei argumente apar drept cele mai importante şi sînt cel mai des folosite în discuţiile la acest subiect. Cel puţin atunci cînd deliberările sînt publice.

Există totuşi şi un al patrulea argument, inevitabil adus pe un platou cu borduri albastre à la Ostap Bender de către politicieni în discuţii offline: electoratul...

Clasa politică de mulţi ani încearcă să ne convingă (şi nu fără succes, la drept vorbind) că electoratul nostru (adică noi) este unul iresponsabil, unul cu o conştiinţă civică la nivelul podelelor şi că este incapabil să-şi asume responsabilitatea de alegător. Pentru cei ce cunosc bine nivelul de încredere pe care îl au cetăţenii R. Moldova în discursuri oficiale şi mass-media, devine evident că anume zvonurile, bîrfele şi tot felul de mesaje trecute offline, pe sub masă, la un pahar „de vorbă”, într-un spirit de confesiune conspiraţională, au o pondere mult mai mare şi o forţă de convingere mult mai puternică. Pînă în prezent nu am întîlnit nici un politician, dar NICI UNUL (şi am văzut destui, cred, pînă acum, de toate culorile curcubeului), care ar spune că cred într-un sistem electoral şi au încredere în votul cetăţenilor. Se pare că astăzi ne-am lăsat convinşi...

E foarte comodă această poziţie. Ratezi un scrutin? Normal – alegătorul e prost. Ieşti sancţionat în urma unei alianţe ruşinoase politice? Iarăşi alegătorii sînt de vină – ei nu înţeleg interesele înalte de stat. Ratezi un referendum? Hmmm, dacă nu are boborul conştiinţă civică... etc. etc. Şi cu cît mai proşti, cu atît mai bine: mai uşor de manipulat. Şi cu cît mai săraci, cu atît mai bine – mai uşor şi mai ieftin de cumpărat.

Politicienii au făcut în fel şi chip ca să alegem cît mai puţin şi cît mai rar. Ne-au lăsat (sau i-am lăsat să ne lase) doar un scrutin de importanţă naţională: cel parlamentar. Şi cu cît mai rar ar avea loc, cu atît mai bine pentru clasa politică. Personal, nu am avut mari dubii referitor la constituirea AIE 2. Din momentul în care alegatorul e lăsat pe tuşă, politicienii se înţeleg pînă la urmă.

La drept vorbind, la fel nu am mari dubii şi referitor la alegerea Preşedintelui. Anume din cauza că alegătorul (bizar, nu-i aşa?) de data asta a fost extrem de mobilizat. Politicienii s-au trezit cu un „bobor” care vrea sa fie ortografiat „popor”. Asta înseamnă că ar trebui să mai mişte din coate, asta înseamnă că li se va cere socoteală. Corb la corb nu-şi scoate ochii. Vor face tot posibilul să-i lăsăm „în pace” pentru 4 ani de zile.

Eu unul fac astăzi un apel către comunişti: Tovarăşi! Ни шагу назад! Nu permiteţi alegerea Preşedintelui!

EU VREAU SĂ ALEG! EU VREAU ALEGERI ANTICIPATE!