Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
2 février 2012 4 02 /02 /février /2012 00:53

S-a dat dezlegare la albCIMG2242.JPG
Şi au pornit
Legiuni de  fantasini
Din susul dezgolit
Fulgi de pelegrini
Sacrificaţi negreşit
Autoanihilare totală
Rece peste patimi
Peste fierbintele facerii
Gheaţă peste verdele ţepos
Şi intrepid de tînăr
Peste brazda deschisă
Voluptuos în aşteptarea seminţei

AVE TERRA! MORITURI TE SALUTANT!

 S-a dat dezlegare la alb
Şi a început anotimpul
Jertfelor
Ce pregătire solemnă
În iureşul domol al
Morţii la viitorul imediat
Certitudine aleatorie
De sfîrşit prin topire
Ce pădure perfidă
Ascunsă-n ambuscada mugurilor
Gata să-nghită seva
Marelui anonim

AVE SILVA! MORITURI TE SALUTANT!

S-a dat dezlegare la alb
Şi tu stai zgribulit
Şi încotoşmănat
Urmărind coborîrea peste noi
A uitării de sine
Imaculate pîna la atingerea
Ta cu ciubota
Şi ei cad şi cad
Şi nu mai ajung ciubote
Şi nu mai încălzesc
Cojoace...

Pînă la un timp
pînă la un timp
un anotimp anume...

AVE HOMINIS! MORITURI TE SALUTANT!

Va veni o zi cînd acest alb se va răzbuna
Pentru toate durerile
Şi toate topirile
Şi toate molimele
Şi toate fierbinţelile
Şi toate-ncolţirile
Şi toate scurgerile inutile
Şi vor îngheţa toţi zeii
Şi dumnezeii
Şi vor fi toţi un cristal
De o simetrie perfectă
Un zero absolut
Un punct de non retur şi de non început

ŞI SE VA LEGA TOTUL LA ALB...

Partager cet article
31 janvier 2012 2 31 /01 /janvier /2012 12:04

 

Textul ce urmează este un material absolut secret, de o importanţă strategică, capitală pentru viitorul Republicii Moldova, care poate să-i aducă ţării o poziţie de supremaţie pe arena internaţională timp de secole!

Informaţia respectivă este demnă de încredere, căci am căpătat acces la respectivele dosare prin intermediul unui cumătru. Am băut împreună cîte un păhar de vin curat, fără un pic de zahăr, în buncherul ultra-top-secret al SIS-ului, AŞM-ului, Guvernului şi Parlamentului. Buncherul este mascat ingenios după faţada unei crame de renume, dar subteranele ascund una din cele mai avansate staţii de cercetare a spaţiilor siderale şi intergalactice.

Desigur, am promis să tac chitic, dar, în primul rînd, vă consider cititori responsabili şi sînt sigur că nu veţi divulga această taină nimănui, în al doilea rînd, sîntem o ţară democratică şi cetăţenii au dreptul la adevăr, cel puţin unii din ei, cel puţin acei care fac parte din societatea civilă, oameni de-ai noştri!

Aşa deci, achtung - achtung! Iată marele secret naţional: Moldova a reuşit să ajungă pe Marte! Mai mult, liderii noştri sînt în contact direct cu Marţienii şi colectează actualmente informaţii preţioase despre societatea şi tehnologiile lor. Încă puţin, şi vom trăi ca-n sînul lui... Marte.

Delegaţia Republicii Moldova pe Marte este actualmente compusă doar din elita Guvernului şi a Parlamentului. Opoziţia nu este admisă, din motive uşor de înţeles, la aceste experimente. Deşi informaţia este mereu actualizată, iată ce am reuşit să aflu din dosarele ultra-top-secrete la moment:

Dosarul Ω1:  Marţienii sînt un popor vesel, primitor, îngăduitor, răbdător, înţelegător şi înţelept. Ei înţeleg uşor interesele înalte de stat şi urmează sfaturile liderilor fără mari discuţii.

Dosarul Ω2: Marţienii au o memorie colectivă durabilă, dar foarte selectivă. Astfel ei reacţionează foarte dureros la orice aluzie despre o altă civilizaţie de extratereştri, PCRMarţienii, un fel de mutanţi mintali, care au terorizat Marţienii paşnici timp de multe decenii. Respectiv, ei acceptă absolut orice decizie a liderilor lor, din momentul în care sînt încredinţaţi că PCRMarţienii vor fi ţinuţi departe de putere.

martien-go-homeDosarul Ω3: Dupa cum spuneam, Marţienii sînt un popor foarte răbdător şi, într-un fel, cu tendinţe masochiste. Ei primesc o plăcere deosibită în a fi maltrataţi de forţele de menţinere a ordinei publice de pe Marte. Astfel, se organizează regulat proteste şi răscoale populare doar de dragul de a mai fi trecuţi cu sutele prin culoare de tortură. Liderii lor sînt nevoiţi să le satisfacă aceste metehne (deşi sînt costisitoare pentru buget) de dragul menţinerii echilibrului social. Poliţiştii nevoiţi să aplice torturile sînt decoraţi şi promovaţi pentru stresul psihologic la care sînt regulat expuşi.

Dosarul Ω4: Marţienii au atins un nivel de dezvoltare extraordinar: ei nu trăiesc din salariu. Printr-un simplu efort de concentraţie ei materializează suma necesară de mârlei (valuta lor naţională) direct în buzunar. Astfel niciun Marţian nu este afectat de mărirea constantă a preţurilor. A propos, prin acelaşi efort de concentraţie şi voinţă, echilibrul valutar este menţinut în continuu.

Dosarul Ω5: Marţienii urmăresc cu o atenţie deosebită evoluţia PIB-ului. Adevărate scene de euforie colectivă urmează după fiecare anunţ despre creşterea economiei marţiene.

Dosarul Ω6: Sărăcia şi viaţa ascetică sînt valorile absolute în societatea de pe Marte. Totuşi Marţienii acceptă să sacrifice cîteva zeci de persoane şi îi fac miliarderi (echilibrul societăţii o necesită). Aceste persoane sunt venerate de întreaga societate pentru actul de eroism şi negare de sine întru salvarea întregii comunităţi.

Dosarul Ω7: Pe Marte nu există state. De facto, Marţienii nici nu ştiu ce-i asta emigraţie. Oriunde nu s-ar duce, ei tot pe Marte rămîn.

Dosarul Ω8: Marţienii sînt un popor foarte raţional şi cu conştiinţa civică extrem de înaltă: ei nu acceptă să primească pensii, indemnizaţii de şomaj sau să fie trataţi în caz de boală. Orice Marţian, de îndată ce simte că nu este apt de muncă, merge după sarai şi se auto-pulverizează, transformîndu-se în îngrăşăminte pentru patlagele pentru a susţine agricultura naţională.

Dosarul Ω9: Marţienii sînt autodidacţi. Ei au optimizat demult şcolile şi universităţile devenite absolut inutile. Astfel te poţi apropia de fiecare Marţian în stradă şi el îţi va transmite prin telepatie un set întreg de cunoştinţe absolut vitale pentru individ şi pentru societate.

Dosarul Ω10: Pe Marte există şi nişte Marţieni ciotcoşi cu care e bine de făcut business şi de mers la fotbal. Ei se chiamă Trans-Marţieni. Trans-Marţienii sînt buni şi la jocul de-a războiul, de-a mijatca, de-a spionii. Toţi Marţienii visează să participe la aceste jocuri colective, dar accesul este strîns rezervat şi limitat.

Dosarul Ω11: După cum spuneam, pe Marte nu există state, dar există totuşi două mari tratate de alianţă intermarţiene  (un fel de uniuni): Alianţa de la Est şi Alianţa de la Vest. Fiecare Marţian poate alege din care Uniune să facă parte. Orice variantă este posibilă: cea de la Est, cea de la Vest sau ambele în acelaşi timp.

Cam astea sînt dosarele recuperate din buncher la moment. Lista lor creşte mereu, căci delegaţia moldovenilor lucrează de zor şi transmite informaţia în mod operativ. Data viitoare, cînd mă duc la cumătru la un păhar, mai văd ce au mai trimis nou (asta dacă nu mă-nchide SIS-ul pînă atunci sau dacă nu plec pe Marte şi eu).

Să ştiti că nu mint deloc: dovada este ceea ce vedeţi Dumneavoastră, stimaţi cititori, în Parlament şi în Guvern. Nimeni nu ştie, dar acolo au rămas doar învelişurile lor corporale. Uitam să vă spun că deplasarea pe Marte se face într-un mod cu totul revoluţionar, un fel de teleportaj spiritual. Din păcate, ştiinţa încă nu a învăţat să deconecteze complet spiritul de corp şi, inevitabil, experienţele liderilor noştri de pe Marte au repercusiuni aici pe Pamînt.

Vizita interplanetară continuă. Aşteptăm revenirea delegaţiei înapoi pe Pamînt...

Partager cet article
27 janvier 2012 5 27 /01 /janvier /2012 16:08

Ȋn copilaria fiecărui din noi există momente de o intensitate emoţională extremă care lasă o amprentă indelebilă pentru întreaga viaţă. Paroxismul emoţianal are efectul unui flash care deseori eclipsează memoriile despre cursul normal al evenimentelor din proximitatea temporală imediată. Rămînem marcaţi de aceste accidente afective care ne fasonează, într-un mod quasi determinist, personalitatea şi acţiunile, aspiraţiile, căsnicia, felul de a educa copiii etc., etc. 

 

Octombrel-steluta.jpgPovestea dată se întîmpla demult... foarte demult. Cam pe atunci cînd îngerii şi heruvimii au fost plecaţi în vacanţă, interimul fiind asigurat de un tip pe nume Volodia Ulianov, care într-atît de bine se ispravea cu misiunea dată, încît fiecare pici se simţea obligat (şi asta nu e doar o figură de stil) să-i poarte chipul în piept. Aceasta armată de podvijnici şi posluşnici se chema „octombrei” şi să ştiţi că nu exagerez deloc, căci se făceau şi adevărate parade militare care se chemau vajnic „smotr oktiabriatskikh voisk” la care am participat activ în calitate de „comandant de detaşament”.

 

Astăzi imaginea unor copii de 7-8 ani defilînd la pas sub zbieratul disperat „levoi, levoi, raz-dva-tri!” al unui pici de aceeaşi vîrstă pare fantasmagoric... Pe atunci însă...

 

Cam pe atunci se întîmpla şi povestea dată... trebuia să fi avut vre-o 8 ani, căci pioner am devenit în clasa 3-a, deci nu putea să se întîmple decît în vacanţa lui 1984 sau 1985.

 

Va să zică, după cum spuneam, eram octombrel şi mîndru nevoie mare de înalta răspundere şi misiune pe care ne-o acorda namestnicul îngerilor născut în april de pe steluţa din piept.

 

Era o zi de vară. Eram la bunei în vacanţă şi se întîmplase ca bunelul tocmai să prăşească la buruiene pe alături de o grămadă de lut de lîngă gard, adus de el pentru a mai murui pereţii saraiului din lampaci şi prin care săpasem o adevărată reţea de galerii, grămada devenind terenul meu preferat de joc din acele zile. Grămada de lut a rămas acolo înca mulţi ani după aceea. Probabil îl împrăştiasem bine de nu se mai avea ce alege din ea. Ori poate nu s-a încumetat bunicul să-mi strice mîndreţea de creaţie arhitecturală? Atîta ştiu: saraiul a fost muruit cu alt lut, nu cu acel din grămadă.

 

Eu - prin lut, bunelul – cu sapa prin grădină. Nu mai ţin minte prin ce minuni, probabil m-a întrebat tătuca ce am mai învăţat pe la şcoală, dar ştiu că am început la un moment dat a-l cicăli cu prostologiile mele octombriceşti: cică ne-o învăţat la şcoală că Dumnezeu nu există, că nu e bine să mergi la biserică, că doar oamenii înapoiaţi îşi mai fac cruce în era cînd cosmosul este deja cucerit şi trimitem rachete pînă la Luna şi pînă la Marte, şi pînă la Soare (dar le trimitem noaptea să nu se topeasca) etc., etc., etc. Bunelul asculta răbdător. Eu, pornit într-un avînt evangelizator (hic) înflăcărat aşteptam o altă reacţie: pocăinţă, recunoaşterea greşelilor şi promisiuni de a „nu mai face mai mult”... ori măcar nişte încercări de a mă „pune la loc” ca pe un mucos ce eram... Nimic. Ȋn apogeul discursului mesianico-antihrist am terminat cu întrebarea absolut legitimă, ţinînd cont de argumentele zdrobitoare pe care le adusei: „DE CE? DE CE, TĂTUCĂ, ȊȚI FACI CRUCE?”

 

................................................................

Scena ce a urmat îmi stă şi azi în faţa ochilor:

 

Stefan-Ilasciuc.jpgBunelul a stat din prăşit. S-a rezemat de sapă. M-a privit luuuung cu un zîmbet blajin şi cu o privire de o seninătate atît de profundă încît mi s-au înecat toţi michiduţii în ea... După o pauză care mi s-a părut atunci interminabilă a rostit împăciuitor:

 

„Apoi, dragu tatei... tu eşti băiat deştept la tătuca. Ce pot eu să-ţi spun? Ai să creşti mare ş-ai să-nţelegi...”

 

Atît. Nu ştiu ce anume şi-a făcut efectul... Ȋnflăcărarea mea iniţială? Reacţia blajină a bunelului? Seninătatea şi intensitatea cu care m-a privit?

 

Sau faptul că la momentul respectiv, eu, care credeam că sînt depozitarul adevărului sacru încununat cu steluţă roşie, am descoperit că există ceva, un mare mister, la care încă nu am acces, din nu mai ştiu eu care motive? Eu, care citisem deja mai toată biblioteca de beletristică de acasă (mi-au scăpat doar cărţile tehnice despre proprietăţile metalelor şi enciclopediile medicale ale părinţilor), am desluşit clar o durere imensă şi ceva pentru care se considera, pe bună dreptate, că încă nu eram suficient de „copt”. Probabil anume această subapreciere m-a indignat cel mai mult atunci, deşi... altfel nu se putea.

 

Povara era prea grea pentru un mucos cu simptome alarmante de „pavlico-morozovită” precoce...

 

Din această zi a început convalescenţa mea.

 

CE? CE TREBUIA SĂ ȊNȚELEG? Ȋntrebare de care nu am scăpat nici astăzi...

 

Bunelul a plecat în lumea celor drepţi, măcinat de un cancer, în 1988. Nu a avut timp să-mi aducă nicio frîntură din răspuns. De la bunica am reuşit să reconstitui cîteva elemente din acest puzzle misterios, dar s-a stins şi ea nu mult după aceea. Mama a venit şi ea cu ceva explicaţii mai tîrziu. Am aflat multe: despre viaţa „la români”, despre evacuarea din 1940, despre dezertare şi cum se traversa Prutul, despre lagăre de concentrare la unii şi apoi la ceilalţi, despre evadare, despre partizanii roşii şi italienii din armata lui Mussolini, despre foamete, despre tehnologia ţesutului de lăicere din petici, despre călătoriile la braţ cu moartea pînă la Lviv, despre buruienile comestibile, despre „upolnomocenyi” de la Rîşcani şi „rivolveru” său, despre colectevizare, despre colhoz şi trudozile la „tiutiun”...

 

Vă spun doar ce am înţeles pînă acum: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci TITANI !!! Pe care se mai ţine ce a mai rămas din noi. Şi daca nu se mai ţine mare lucru este fiindcă ei au plecat... Şi fiindcă îi abandonăm uitării...

 

Vă mai spun un alt lucru pe care l-am înţeles: aceşti OAMENI nu au fost oameni, ci IUBIRE! Căci numai aşa au putut supravieţui. Şi din această iubire am ieşit şi eu... Cîtă IUBIRE au avut ei ajunge să inunzi Universul !!! Păcat că robinetul a intrat pe mîinile noastre.

 

Dar cine ştie? Poate vom creşte într-o zi mari şi vom înţelege.

 

Ȋn imagine: bunelul meu, Ştefan Ilaşciuc, fotografiat de tata.

Partager cet article
19 décembre 2011 1 19 /12 /décembre /2011 23:36

Banc : Cică într-un sat prăpădit de pe la noi a ajuns, nu ştiu prin ce minune, un african negru ca tăciunele. Un ţăran a dat nas în nas cu el şi... a rămas tablou. Africanul i-a dat bineţe. La care ţăranul, neştiind cum să reacţioneze, răspunde : « Mînţănesc, da tu de-acui eşti, măi băiete ? ». Africanul, înţelegînd ridicolul întrebării, răspunde într-un mod cît se poate de firesc : « Moşule, eu nu sînt de pe-aici, dar din Uganda ». La care ţăranul, care şi-a recăpătat între timp aplombul,  face : « Eu văd că eşti din Uganda. Tu spune de-acui eşti tu din Uganda ceea ! »

 

Există o categorie de cuvinte care presupun o relaţie cu un tot întreg sau un suport: spre exemplu, cuvîntul „braţ” subînţelege o referinţă şi la „corp”, braţul nefiind autonom de corp. Hmmm, e valabil şi pentru „pumn”, de altfel (folosit foarte des şi cu cuvîntul „bot”, carele însă nu face parte, de obicei, din acelaşi corp).

Sau cuvîntul „deputat”...  care presupune reprezentanţă. În principiu. Acest cuvînt este, de alftel, rar utilizat ca atare, facînd parte din colocaţii anume.

 

 

Sintagma 1: Paradigma minciunii ideologice

 

Pe timpul URSS-ului cuvîntul „deputat” era neapărat urmat de „al poporului”. Sintagma respectivă – „deputat al poporului” – nu era decît o parte constitutivă a unei paradigme ideologice bazate pe... măria sa MINCIUNA! O minciună de referinţă, de folosinţă internă, într-un prim abord, exportată şi în afară mai tîrziu, seducătoare prin discursul său universal oniric. Ce poate fi mai intens decît o minciună promiţînd miracolul unei puteri exersate de către toţi şi pentru toţi – apanajul oricărei utopii?... Efectul sistemic al acestei minciuni are repercuţiuni directe şi asupra intensităţii discursului. Minciuna crează minciună: „RÁZBOIUL ESTE PACE. LIBERTATEA ESTE SCLAVAGISM. IGNORANŢA ESTE PUTERE” (G. Orwell).

 

Palatul poporului, Artist al poporului, Avocat al poporului, Apărător al poporului, etc. etc. ... Ah da, mai erau şi duşmanii poporului...

 

 

Sintagma 2: Un uzaj pragmatico-referenţial

 

În Franţa de astăzi cuvîntul „deputat” este, de cele mai dese ori, imediat urmat de... circumscripţia care l-a ales. „Deputat de Seine-et-Marne” spre exemplu. Simplu şi pe înţelesul tuturor. Anodină, la prima vedere, această sintagmă este purtătoare de un set informaţional complex. Ea denotă o relaţie de responzabilizare directă a alesului faţă de o circumscripţie teritorială. Pentru cunoscători (acei care mai ştiu şi de care partid politic ţine respectivul ales) asocierea partid/regiune mai conţine şi indicaţii importante de ordin social. Astfel, o regiune care alege un deputat de dreapta este, în mod general, caracterizată printr-o medie relativ înaltă a nivelului de trai ori/şi un paternalism tradiţionalist retrograd, pe cînd deputaţii de stînga ar veni din circumscripţii social vulnerabile ori/şi o burghezie intelectuală urbană.

 

 

caricatura parlamentSintagma 3: Expresia unei finalităţi fetide

 

În Republica Moldova cuvîntul „deputat” este, deseori, urmat de... „în Parlament”.  Un simplu locativ... Expresia discursivă a nimicniciei funcţiei date. O slabă aluzie la un vag conţinut funcţional, dar fără seme ce ar face aluzie la o careva legitimitate democratică sau un grad minim de responsabilitate. O încărcătură semantică cu un iz de perfectiv. O finalitate sterilă. Dar este oare realitatea materială diferită de cea discursivă? A deveni „deputat în parlament” este scopul suprem al reuşitei sociale. Un ministru mai este barem cicălit de rivali, presă, şef... pe cînd un deputat... stă bine-merci la călduţ în anonimat şi imunitate. În Parlament.  

 

-------------------------------------------------------

 

„Limitele limbajului meu sunt expresia limitelor lumii mele”, spunea Ludwig Wittgenstein. Relaţia inversă este la fel de valabilă. Ce poţi scoate, chiar şi la nivel dicursiv, dintr-un deputat „în parlament”, ţinînd cont de sistemul actual? Parafrazîndu-l pe moşulică din banc, am şi eu o întrebare: „Văd eu că eşti „în parlament”, tu spune-mi mai bine de-acui eşti tu în Parlamentul cela?

Partager cet article
8 décembre 2011 4 08 /12 /décembre /2011 01:39

În stil de Hollywood:

Moldoveanul

de Nicolae Esinencu

*
Cum vede pe undeva un jug,
Vâră capul.
Ce stai, mă, îl întrebi,
Cu capul în jug?
*
Poate, zice, îmi anină cineva
Un car.
*
De obicei, se găseşte cineva
Care
Îi anină un car din urmă.
*
Ce stai, mă? îl întrebi.
Poate, zice, încarcă cineva
Ceva
În car.
*
De obicei, se găseşte cineva
care
Încarcă şi carul.
*
Ce stai? îl întrebi.
Poate, zice, îmi spune cineva
Încotro să-l târăsc.
*
Hai, mă, dă-o în mă-sa de treabă,
Spuneţi-i careva
Încotro să ducă
Omul
Carul.
*
Clar, se găseşte cineva
Care îi spune
Încotro să ducă acel car.
*
Duce carul
Şi cum vede iar un jug gol,
Vâră capul în jug
Şi aşteaptă.
*
Ce aştepţi,
Mă, boule?!

 

Flashback  1: Anii 1980.

Congrese, comemorări, aplauze furtunoase şi vot unanim. Peste tot.  Ah, cît de mult doream să fie ca la ei. Acolo undeva, la ei, era democraţie. Ei aveau mai multe partide, aveau alegeri democratice. În parlamentele lor se discuta încins şi aprins, legile se votau la majoritate, nu la unanimitate. Da-da, la ei se putea vota şi « contra » fără riscul de a fi dus în Siberia sau la casa de nebuni. Ah, cît de nesuferite erau acele feţe din televizor! Unica lor grijă era să mimeze orgasmatic un entuziasm fără limite şi să nu rateze cumva momentul declanşării aplauzelor furtunoase… Alegeri? La noi ? Doar o ocazie de a bea votkă de trei ori mai ieftină la bufetul biroului de vot. La ei… La ei era altceva…

 


 

 

 

Flashback 2 : Sfîrşitul anilor 1980.

Ai văzut ieri la televizor ? măi-măi-măi, ce-i mai zice ! aşa, bravo ! jos ! sus ! se poate ! şi la noi se poate ! glasnosti ! perestroika ! libertatea cuvîntului ! emisiuni în direct la televiziune ! orice cenzură este o aberaţie, o blasfemare ! înca puţin, iaca-iaca… deja se votează şi „împotrivă” la CC. Mîine-poimîine vom avea şi alte partide. ai văzut ? ai auzit ? şi acolo ce se aude ? şi ai noştri ce-au mai scris în „Ţara”? şi la alegeri cu cine votezi ? cum cu cine ? cu ai noştri, desigur… Alegeri ! Alegeri ! Vrem alegeri ! Daţi-ne alegeri !...

 


 

 

 

Welcome back to reality :

Consummatum est… Ce-am păţit în 20 de ani ? Am fost slabi de înger, ai ? Totul părea atît de simplu… dar ne-am înglodat... am vrut alegeri ? avem azi alegeri ! ah nu… vă rog, numai nu alegeri… ce să vă mai dăm să ne lăsaţi în pace ? cămaşa ? poftim de luati, domnilor… preferaţi să vi se spună « tovarăşi » ? desigur – desigur… milles pardons, monsiu. Ce tupeu, cum de îndrăzneam… ziceţi că e deja a voastră ? atunci ce altceva ? sufletul ? care ? păi, dacă trebuie...

 


 

 

 

 

Epilog :

Sînt supărat. Supărare de un an : de la 28 noiemrie 2010!

 

Nu am nimic cu politicantropii: pot să le înţeleg mimările orgasmatice. De atunci şi de azi. Nu pot să le accept. Nu am nimic cu tinerii. Ei nu au cunoscut altceva. Şi cei mari nu au ştiut să-i înveţe. Nu pot, însă, să-i ascult indiferent.

 

Dar nu iert « monştrii sacri » care erau acolo şi aici dintotdeauna. Care au devenit « sacri » fiidncă cîndva ne-au făcut să visăm ceva şi au devenit « sacri » datorită şi prin visele noastre. Cum îndrăzniţi astăzi să-mi spuneţi că nu e bine să alegem din nou ?

 

Democraţie înseamnă discernămnt. Democraţie înseamnă implicare. Democraţie înseamnă toleranţă. Democraţie înseamnă responsabilitate. Democraţie înseamnă umilinţă şi demnitate. Democraţie înseamnă efort intelectual. Pentru a alege. Cu cît mai mult - cu atît mai bine !

 

Şi voi, stimaţi « ghizi sprituali », încercaţi să mă convingeţi că nu trebuie să am discernămînt, să fiu implicat, să fiu tolerant, să fiu responsabil, să fiu umil şi demn, nu mă creditaţi cu un minim efort intelectual.  Pentru a alege. Mă las de voi. Şi lăsaţi-mă în soarta mea.

 

Te-ai lepădat de … ? M-am lepădat ! Te-ai lepădat de… ? M-am lepădat ! Te-ai lepădat de… ? M-am lepădat !

Eu vreau alegeri ! Anticipate ! Uninominale ! Prezidenţiale ! De toate felurile şi cît mai des posibil !

 

 

Last Flashback and The End:

I still have a dream! Let freedom ring!

 


 
Partager cet article
3 novembre 2011 4 03 /11 /novembre /2011 14:19

Sînt depozitarul

amprentelor efemereLa_Porte_du_Paradis_Patrick-Racape.jpg

balansate metodic şi fatidic

pe balamale.

Liniile vieţii palmelor voastre

s-au împletit într-o funie

bună de spînzurat Destinul.

 

Predestinaţia-mi chiromantică

Îmi reduce existenţa la statutul

placid şi beat de

Profet.

 

Şi iată ce am a vă spune:

 

Există două realităţi distincte:

Înăuntru si în afară.

Atît!

Restul nu sînt decît invenţii

Ale minţilor voastre febrile.

 

Totul depinde de locul

Unde pune EL uşa

 

 

Imagine: Patrick Racapé "La Porte du Paradis"

Partager cet article
31 octobre 2011 1 31 /10 /octobre /2011 13:46

sau Un exerciţiu elementar de determinare a genului

Recunosc: pînă a pleca astă vară în vacanţă eram ferm convins că ştiu să fac o deosebire între o ficţiune realistă şi una de tip science fiction. Cîteva dialoguri pe care le-am avut cu persoane pe care le consider inteligente au zdruncinat această convingere.  Nu mai ştiu ce să cred: oi fi plecat destul de demult de acasă ca să nu mai percep lucrurile la justa lor valoare? O fi oare realitatea Chişinăului (căci aceste dialoguri cu Chişinăueni au fost) într-atît de diferită de restul ţării? Ori e o simplă constatare a eficienţei propagandei de Stat? M-am cam încîlcit... vă rog, Stimaţi Cititori, să mă lămuriţi. Vă propun două mici ficţiuni. Una realistă şi una fantastică. Decideţi Dumneavoastră care şi cărui gen corespunde, căci eu unul nu mai ştiu...

 

Ficţiunea 1:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 7 dimineaţa. Mama l-a sculat cu o vorbă dulce îndemnîndu-l să meargă la baie să se spele pe ochişori - pe dinţişori cu apă călduţă (au apă curentă, ca la oraş!) şi să se îmbrace repejor cît ea pregăteşte micul dejun. Tata era demult pe-afară şi încărca camioneta (cumpărată în leasing foarte avantajos în cadrul unui program de susţinere a micului business) căci urma să meargă la iarmaroc să vîndă purcei.  Bălăcindu-se în baie, Gheorghiţă simţi mirosul placut de lapte cu ciocolată ce venea de la bucătărie şi îl auzi şi pe tata îndemnîndu-l, rîzînd sonor: „Hai, haiducule, c-ai să dai de alb. Vino la masă, că nu ne-aşteaptă nimeni cu colaci în coadă!”

     La 7:35 trebuiau să fie gata de drum, căci microbusul nou-nouţ, confortabil, cu aer condiţionat vara şi bine încălzit iarna, care aduna şcolerii din cătunul lor nu întîrzia niciodată. De la ei din sat pînă la şcoala de circumscripţie de la raion făceau exact 20 de minute pe un drum proaspăt asfaltat şi întreţinut vara şi iarna astfel încît să fie într-una practicabil pentru circulaţie.

     Şoferul, nea Ion, era mereu bine dispus şi acei 10 şcoleri din sat abia aşteptau să-i dea bineţe şi să mai schimbe cîteva glume cu el cît ţinea traseul.

     Şcoala de la ei din sat a fost închisă recent, căci sătucul era prea mic. Or la raion la şcoală s-a investit greu: laboratoare înzestrate cu de toate, computere nou-nouţe,  săli de sport, cantină... Ce mai? Ultimul răcnet!

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Gheorghiţă şi-a făcut zeci de prieteni printre colegii orăşeni, cu care se zbenguiau şi se hîrjoneau pe la recreaţii ori la orele de sport. La şcoală erau bine hrăniţi: un guteu pe la 11, o masă bună spre amiază. Cînd ajungea microbusul pe la 14:00 să-i ia acasă, copiii se despărţeau cu greu. Gheorghiţă ajungea acasă vesel şi plin de energie. Îşi făcea temele pentru acasă şi apoi mai ieşea şi la joacă, ori pleca să vadă ce face tata pe ogor.

     La şcoală era printre cei mai buni elevi. Luase şi nişte premii după primul semestru. Acum se pregătea pentru olimpiada raională la fizică. Visa să devină inginer şi să construiască o navetă spaţială cu care să se poată ajunge pe Marte. De ce nu? La 11 ani totul este posibil!

Sasha

Ficţiunea 2:

     Gheorghiţă s-a trezit ca de obicei, la ora 5 dimineaţa. L-a sculat bunica. Trebuia să reuşească să mai pună ceva pe foc, să dea mîncare la purcel şi la găini, să ducă vaca la rînd, să aducă o căldare cu apă de la fîntînă şi apoi să se spele repejor în lighianul din tinda casei cu apă rece ca să se pregătească de şcoală. Bunica era bătrînă şi nu mai dovedea. În plus, mai era şi bolnavă...

     Mama era plecată de vre-o doi ani în Italia, tat-so dispăruse din nou pe undeva şi nu dădea pe acasă. Îl apucase un „zapoi” şi cine ştie pe unde-l ţinea beţia... Bunica i-a încălzit lui Gheorghiţă borşul de ieri seara şi tot îl cicălea: „Gheorghiţă, hai poate nu mergi azi la şcoală? Las-că n-ai să mori tu de-o zi-două, că doar n-ai să te faci profesor. Uite, avem păpuşoii de curăţit, şi tat-to iar o dispărut pe undeva. Şcoala nu fuge, da găinile şi vaca nu ştiu s-aştepte. Cu ce-i hrănim, ai?”

     Gheorghiţă, însă, ştia că trebuie să meargă la şcoală. De nu, are să vie de la primărie şi tot el are să poarte vina. Tat-so putea să-i tragă vre-o cîteva scatoalce bune că de, să se facă el de rîs în faţa primarului din cauza lui? Aşa că... vrei nu vrei, bea Gheorghe aghiazmă... Cît a fost şcoală în sat, mai era cum era, acum însă... Trebuia să mearga la marginea cealaltă de sat, la şleah, pe unde trecea autobuzul să-i ducă la raion. Erau vre-o 5 copleşi, căci ceilalţi au plecat cu părinţii în alte părţi: unii la raion, pe alţii i-au luat mamele prin Italii...

     De era frig, de ploua, de ningea, copiii aşteptau la marginea drumului autobuzul, care rareori venea la timp. Ba era stricat, ba era gheţuş, ba avea nea Ion vre-un chef de cu seară şi-i era greu cu trezitul... Acei 15 km pînă la raion îi făceau în tocmai o oră, drumul fiind numai gropi şi, în plus, nea Ion mai făcea şi cîte un calîm pe ici-colo: mai lua cîte o bătrînică la bazari, cîte un muşteriu cu treabă la raion. Aşa că degerau binişor copiii pînă ajungeau la şcoală în autobuzul ciuruit de rugină şi ani. Vara era mai bine: transpirau şi înghiţeau destul praf, dar cel puţin era cald...

     Lecţiile la şcoală începeau la 8 fix. Dar rar de nu întîrzia Gheorghiţă la prima lecţie. Şi numaidecît că era dojenit de învăţătoare şi numaidecît că era adus ca exmplu rău în faţa colegilor. Învăţătorii şi colegii îl aveau de un fel de bădăran. Lipsea mult, nu reuşea cu temele şi, cel mai rău, nici haine bune nu prea avea, căci banii trimişi de mama "de la Italia" erau băuţi de taică-su...

     Într-o dimineaţă a aşteptat cam mult autobuzul în ploaie, a căpătat o pneumonie şi a ajuns la spital, căci s-a agravat răceala şi nu a ajuns să fie văzut de medic decît cînd a început a delira pe bune... L-au luat atunci nişte mahalagii la raion cu maşina.

     A aflat mama şi i-a promis la telefon că de cum se lămureşte ea cu actele acolo, în Italia, îl ia şi pe Gheorghiţă. Pe patul de spital, îngheţînd şi aici, Gheorghiţă visa cum va trăi el în Italia, la soare. De ce nu? La 11 ani totul e posibil...

 

Şoferul a bătut la uşă, a intrat în cabinet şi a raportat scurt:

-          Dom’Ministru, gata, am dus copiii la şcoală.  

-          Bine, să mergi să-i recuperezi la două şi să-i duci direct la piscină, ai înţeles?

-          Desigur, să trăiţi! Zicea învăţătoarea că are ceva de vorbit cu D-Stră, ceva de reparaţie, se pare.

-          Bun, las-că vedem. I-am promis să le alocăm nişte resurse suplimentare pentru evroremont.

Şoferul a ieşit, iar Ministrul s-a apropiat de geam şi se gîndea cît de bine le este şcolerilor astăzi în Moldova după recenta optimizare. Uite, are şi resurse pentru alocări extra-bugetare în cazuri de urgenţă.

 

Imagine: Cezara Kolesnik, "Sasha"

Partager cet article
24 octobre 2011 1 24 /10 /octobre /2011 14:53
 Пасу беззубых словечек полк И, конечно, на них женюсь. 
 А я ввязался в бой...Ю. Шевчук 

 

 

Cum măsori Dumneata, Stimate Cititor, timpul?  Nu, nu fac referinţă la sistemul metric, ci la metronomul individual, acela care ne bate zilele, săptămînile, anii... Din ce este compus timpul Dumitale? Care ne sunt jaloanele existenţei?

Salvatorul week-end după săptămîna de lucru? Următorul epizod al serialului televizat? Etapa următoare din campionatul de fotbal? Cartea pe care ai citit-o?

Suta de euro trimisă de mama/tata plecaţi în iobăgie prin străini? Notele de plată pentru comunale aşteptate cu mare frică în fiecare lună? Următoarea scumpire a gazului, cărnii, şi a „pune-şi-singur-ce doreşti-căci-nu-dai-greş”?...

Sunetul de telefon de la fată/băiat plecat undeva departe şi care, cine ştie cum o duce acolo? Scîrţîitul de poartă sau huruitul de maşină mică (sau mare pentru unii) atunci cînd vine cu nepoţii pentru o zi-două? Iernile lungi? Verile scurte?

Noua colecţie de la Calvin Klein? Noul I-phone, I-pad, I-„dracu-mai-ştie-ce”?

O perioadă electorală? O demisie de guvern? O investitură de ministru? Un discurs politic?

Un zîmbet de prunc? O notă bună adusă de micul şcoler? O floare de la un cavaler?

Un nou statut pe Facebook, Odnoklassniki sau mai ştiu eu ce alt Tweeter?...

---------------------------------------

Punctul din.FR numără timpul în... postări pe blog, căci asta-i este şi menirea. Au fost 54 în 365 de zile. Cam o dată pe săptămînă... Mult? Puţin?  Dumnezeu şi Internetul ştie... şi acei 3156 de vizitatori care au citit părerile, poveştile, aiurelile mele. De 7943 ori. Aşa spune adminul. El ştie. Eu unul nu mai ştiu.

Am lansat aventura acum exact un an. Ziceam că a fost o necesitate fiziologică. Credeam că ştiu „de ce” şi speram ca „electroşocul salvator să nu devină scaun electric”... Scaun electric nu a devenit, dar se pare că am pierdut Nordul... Mă întreb dacă nu a fost vanitate pură şi sterilă... Astăzi număr bobocii... şi decid: „To be or not to be?”.  Mai citesc odată ce am scris mai sus despre timp... Il ascult pe Mr. Freeman... şi zic: TO BE! Aventura continuă! Cu aceeaşi „stîngăcia stilistică, gramaticală, lexicală, semantică” pentru care îmi cer mii de scuze...

Caut Nordul. Ca să ştiu unde-i şi ce-i cu Sudul, Estul şi Vestul . În rest: Qui m’aiment me suivent! Nu, nici chiar aşa. Cred că Qui aiment - me lisent e mai mult decît suficient.

 


 

Partager cet article
11 octobre 2011 2 11 /10 /octobre /2011 16:00

Într-adevăr, cîţi? Cîţi din co-naţionalii noştri sînt expulzaţi în afară?

 

Întrebare deloc anodină, dacă e să ţinem cont de fluxul permanent de bănărit care alimentează sistemul politico-economic din Republica Moldova. Bănărit care volens-nolens ajunge parţial (căci o bună parte din ei acoperă deficitul balanţei comerciale) în buzunarii unei minorităţi, care, de ce s-o negăm, decide pînă la urmă de soarta „boborului”.

alegeri 28-11-2010-9Fenomenul emigraţional nu este unul nou (încă Lucinschi pe vremuri îi îndruma pe moldoveni, cu o nonşalanţă halucinantă, să plece cu ceapă şi usturoi la Moscova) şi lipsa unei iniţiative clare de a măsura acest fenomen este o dovadă incontestabilă a confortului relativ pentru factorii de decizie vis-a-vis de această situaţie.

Lesne de înţeles: banii vin, nu trebuie create locuri de muncă, nu există o masă critică de contestatari care ar face ca lucrurile să evolueze altfel: ăştia nici la alegeri nu pot participa... Lăfăială, nu alta!

Cică recensămîntul populaţiei din 2014 ar aduce răspunsuri clare şi la această întrebare. Salutabil. Vom trăi şi vom vedea. Să sperăm. La cîte am tot sperat pînă acum, o speranţă în plus nu schimbă nimic.

Pînă atunci vă propun un mic calcul. Care nu valorează mai mult decît ipotezele pe care este bazat. Să vedem:

Cică la ultimile alegeri CEC-ul ar fi contabilizat 2.653.921 alegători. Prima ipoteză. (Ipoteză şi nu certitudine, din păcate).

Absenteismul a constituit 45,7% ceea ce înseamnă, în număr de suflete, 1.212.842 persoane. Din cîte vă daţi seama, cei plecaţi peste hotare inevitabil fac parte din aceştia din urmă. Sînt şi din acei care afirmă că numărul emigraţilor ar atinge 1.200.000. Hmmm...

Asta ar însemna un singur lucru: fraude masive electorale, căci numărul celor ce au votat efectiv ar fi aproape de 99%! Imposibil la noi în ţară, nu-i aşa?  

Eu unul zic că moldovenii noştri nu sînt nici mai răi, dar nici mai buni decît alţii. În Franţa absenteismul la ultimile alegeri municipale a fost de 33,5%. Deci, ar fi logic să admitem (ţinind cont de ipoteza respectivă) că absenteismul efectiv la alegeri a fost de 30%. Nu voi fi însă categoric şi voi urma unele opinii care afirmă ca am avea o societate ultra-politizată şi, respectiv, absenteismul ar fi unul mai redus.

Am procedat, deci, în felul următor: pentru fiecare din ipotezele absenteismului efectiv am adus diferenţa de alegători faţă de cifrele oficiale. Iată ce obţinem:

Absenteismul efectiv

Numărul de alegători

Alegători în afara ţării

45,7% (cifra oficială)

1.212.842

0

30%

796.176

416.666

25%

663.480

549.362

20%

530.784

682.058

15%

398.088

814.754

 

Aşa spun cifrele, fără a aduce, din păcate, o claritate mai multă asupra întrebării iniţiale. Unica concluzie care putem s-o facem (dacă e să ţinem cont de numărul de 700.000 de emigraţi care pare a se cristaliza din numeroasele discuţii la acest subiect) este că absenteismul efectiv se situează undeva între 15 si 20%, ceea ce ar confirma o conştiinţă civică (deloc excesivă!) sănătoasă a societăţii.  Dacă însă cosiderăm că alegătorii moldoveni urmează o tendinţă general europeană (cu un absenteism de 30%) atunci... nasol, nu?

 

Să efectuăm şi o mică verificare. Să pornim de la alt capăt: de la faimoşii bani. Conform unor date, moldovenii ar fi trimis acasă prin intermediul băncilor 920.750.000 $ în primele 9 luni ale anului 2011. Acelaşi tabel ne-ar permite un calcul al sumei de bani pe care fiecare din emigranţi l-ar fi trimis acasă:

 

Absenteismul efectiv

Nr. emigranţilor

Suma trimisă per capita

30%

416.666

2.210 $ (245,5 $/lună)

25%

549.362

1.676 $ (186,2 $/lună)

20%

682.058

1.350 $ (150 $/lună)

15%

814.754

1.130 $ (125,5 $/lună)

 

Acest tabel nu ia în calcul, însă, decît transferurile „controlabile”. O bună parte din banii trimişi acasă nu tranzitează prin conturi bancare. Eu aş fi chiar tentat să cred că aceste sume sînt cel puţin echivalente cu cele menţionate mai sus.

 

Astfel, introducînd şi o altă variabilă, cea a volumului de transfer bănesc „la negru”, mai putem face un calcul invers:


 Multiplicatorul „negru”

Suma remitentelor

Suma in $ trimisa per capita lunar

Nr.emigrantilor

Absenteismul emigrational (fara acei din tara)

Absenteismul efectiv in MDA

1.5

1.381.125.000

150

200

250

 

1.023.055

767.291

613.833

 

38,5%

28,9%

23,1%

 

7,2 %

16,8 %

22,6 %

2

1.841.500.000

150

200

250

 

1.364.074

1.023.055

818.444

 

51,4%

38,5%

30,8%

 

-5,7 %

7,2 %

14.9 %

 

Dar astea nu sînt decît ipoteze. Aştept cu nerăbdare rezultatele recensămîntului pentru an alt mic calcul.

Pînă atunci...Cherchez l’erreur, cum se spune pe la noi prin sat...

 

 

Imagine: Marina Cheptea. Noiembrie 2010: Alegeri la Paris

 

Partager cet article
4 octobre 2011 2 04 /10 /octobre /2011 23:39

Bobocii s-au aliniat

Aliniere ! Drepţi !

Unu-doi ! Unu-doi !

Se numără

În sistem binar

Au ajuns şi ei numer(iz)aţi

 

Daţi foc la frunze !

Verdele s-a scurs în soare

Prea mult galben

Pentru-atîţia nebuni

Fac troc la negru :

Culoare pe ceva fum

 

Călare unul călare

Îşi chiuie beţia

Fermentată în must

Tînăr şi roşu

Ca anafora

Din templul nunţilor

Proliferînd

Ca hribii în ploaie

 

Ruşine atîta ruşine

Nu mai încape

În arătura nudă

În ramuri răşchirate

Spre cer aruncate

Într-o ultimă speranţă

De-a mai adăuga

Cîţiva centimetri

De celuloză

 

Pîna la venirea

Marelui alb

Inevitabilului ger

Stand by.

 

 


 

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher