Banc : Cică într-un sat prăpădit de pe la noi a ajuns, nu ştiu prin ce minune, un african negru ca tăciunele. Un ţăran a dat nas în nas cu el şi... a rămas tablou. Africanul i-a dat bineţe. La care ţăranul, neştiind cum să reacţioneze, răspunde : « Mînţănesc, da tu de-acui eşti, măi băiete ? ». Africanul, înţelegînd ridicolul întrebării, răspunde într-un mod cît se poate de firesc : « Moşule, eu nu sînt de pe-aici, dar din Uganda ». La care ţăranul, care şi-a recăpătat între timp aplombul, face : « Eu văd că eşti din Uganda. Tu spune de-acui eşti tu din Uganda ceea ! »
Există o categorie de cuvinte care presupun o relaţie cu un tot întreg sau un suport: spre exemplu, cuvîntul „braţ” subînţelege o referinţă şi la „corp”, braţul nefiind autonom de corp. Hmmm, e valabil şi pentru „pumn”, de altfel (folosit foarte des şi cu cuvîntul „bot”, carele însă nu face parte, de obicei, din acelaşi corp).
Sau cuvîntul „deputat”... care presupune reprezentanţă. În principiu. Acest cuvînt este, de alftel, rar utilizat ca atare, facînd parte din colocaţii anume.
Sintagma 1: Paradigma minciunii ideologice
Pe timpul URSS-ului cuvîntul „deputat” era neapărat urmat de „al poporului”. Sintagma respectivă – „deputat al poporului” – nu era decît o parte constitutivă a unei paradigme ideologice bazate pe... măria sa MINCIUNA! O minciună de referinţă, de folosinţă internă, într-un prim abord, exportată şi în afară mai tîrziu, seducătoare prin discursul său universal oniric. Ce poate fi mai intens decît o minciună promiţînd miracolul unei puteri exersate de către toţi şi pentru toţi – apanajul oricărei utopii?... Efectul sistemic al acestei minciuni are repercuţiuni directe şi asupra intensităţii discursului. Minciuna crează minciună: „RÁZBOIUL ESTE PACE. LIBERTATEA ESTE SCLAVAGISM. IGNORANŢA ESTE PUTERE” (G. Orwell).
Palatul poporului, Artist al poporului, Avocat al poporului, Apărător al poporului, etc. etc. ... Ah da, mai erau şi duşmanii poporului...
Sintagma 2: Un uzaj pragmatico-referenţial
În Franţa de astăzi cuvîntul „deputat” este, de cele mai dese ori, imediat urmat de... circumscripţia care l-a ales. „Deputat de Seine-et-Marne” spre exemplu. Simplu şi pe înţelesul tuturor. Anodină, la prima vedere, această sintagmă este purtătoare de un set informaţional complex. Ea denotă o relaţie de responzabilizare directă a alesului faţă de o circumscripţie teritorială. Pentru cunoscători (acei care mai ştiu şi de care partid politic ţine respectivul ales) asocierea partid/regiune mai conţine şi indicaţii importante de ordin social. Astfel, o regiune care alege un deputat de dreapta este, în mod general, caracterizată printr-o medie relativ înaltă a nivelului de trai ori/şi un paternalism tradiţionalist retrograd, pe cînd deputaţii de stînga ar veni din circumscripţii social vulnerabile ori/şi o burghezie intelectuală urbană.
Sintagma 3: Expresia unei finalităţi fetide
În Republica Moldova cuvîntul „deputat” este, deseori, urmat de... „în Parlament”. Un simplu locativ... Expresia discursivă a nimicniciei funcţiei date. O slabă aluzie la un vag conţinut funcţional, dar fără seme ce ar face aluzie la o careva legitimitate democratică sau un grad minim de responsabilitate. O încărcătură semantică cu un iz de perfectiv. O finalitate sterilă. Dar este oare realitatea materială diferită de cea discursivă? A deveni „deputat în parlament” este scopul suprem al reuşitei sociale. Un ministru mai este barem cicălit de rivali, presă, şef... pe cînd un deputat... stă bine-merci la călduţ în anonimat şi imunitate. În Parlament.
-------------------------------------------------------
„Limitele limbajului meu sunt expresia limitelor lumii mele”, spunea Ludwig Wittgenstein. Relaţia inversă este la fel de valabilă. Ce poţi scoate, chiar şi la nivel dicursiv, dintr-un deputat „în parlament”, ţinînd cont de sistemul actual? Parafrazîndu-l pe moşulică din banc, am şi eu o întrebare: „Văd eu că eşti „în parlament”, tu spune-mi mai bine de-acui eşti tu în Parlamentul cela?”
Fenomenul emigraţional nu este unul nou (încă Lucinschi pe vremuri îi îndruma pe moldoveni, cu o nonşalanţă halucinantă, să plece cu ceapă şi usturoi la Moscova) şi lipsa unei iniţiative clare de a măsura acest fenomen este o dovadă incontestabilă a confortului relativ pentru factorii de decizie vis-a-vis de această situaţie.
„Ah, aceste tribune… În Occident s-au scris tone de glose pentru a explica societatea în care noi trăim, ierarhia ei, aservirea mentală la care este supusă populaţia… Dar ei nu au înteles nimic ! Pe cînd aici e destul doar să deschizi ochii. Aparatchik-ul cel mai mahăr, uite-l se vede de-aici , în centrul tribunei, cu o pălărie neagră şi faţă plată ca o turtă. În jurul lui, respectînd minuţios preeminenţele, stau zbirii săi, cu cît sînt mai departe de el, cu atît sînt mai puţin importanţi. Logic. Modelul suprem rămîne a fi tribuna oficiala de pe Piaţa Roşie. Cîţiva militari pentru ca poporul să ştie care este puterea pe care se bazează Partidul. Şi cel mai interesant : aceste grile care împart tribuna în sectoare. În acel din dreapta se află şefii de întreprinderi, administraţia portului fluvial, cîţiva sindicalişti înalt plasaţi şi, ca să nu-i uităm pe proletari, trei sau patru fruntaşi ai muncii. Pe scurt, crema forţelor producatoare.
„Un scenariu de science-fiction. Mîine acest regim viermănos se prăbuşeşte, noi ne pomenim în paradisul capitalist şi pe aceste scări se ridică miliardari, staruri de cinema, politicieni bronzaţi... Şi în ţarcul intelectualilor, Jean-Paul Sartre, spre exemplu. Nu, el a murit, în fine, vor găsi ei pe cineva. Şi ştiti ce este cel mai ilar? Mulţimea va defila de parcă nu s-a întimplat nimic. Fiindcă puţin îi pasă de cine este în tribune, important e să fie pline. Iată ce dă un sens vieţii furnicarului nostru uman. Da, în locul statuei lui Lenin va trebui să găsim un play-boy în smoking. Se va face într-o zi. Şi în defileu vom regăsi din nou aceste trei categorii: somnambuli placizi foarte majoritari, cei ce fac mişto şi cîţiva rebeli marginali...”