Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
20 avril 2011 3 20 /04 /avril /2011 17:33

Acum cîteva săptămăni petiţia semnată de un număr relativ impunător al reprezentanţilor diasporei la adresa conducătorilor noştri referitor la majorarea tarifelor Moldotelecom stîrnea un tîmbălău şi tărăboi fără pereche în Moldova.

 

moldtelecomCîte lucruri noi am aflat noi atunci! Uau! Cît de palpitantă este viaţa economică şi politică (nici nu mai ştiu dacă există vre-o diferenţă, de fapt) în Moldova! Un merci special presei care a ştiut să aţîţe scandalul şi să sustragă declaraţii (d)in dreapta şi (d)in stînga. Dar presa rămîne presă şi nu e bună decît să aţîţe. Gata, s-a consumat. S-a consumat focul de paie stîrnit de jurnalişti, dar nu şi problema propriu-zisă.

 

Pînă la urmă, cu ce ne-am ales? Cu o amînare a majorării tarifelor. Amînare şi nu anulare. În schimb ni s-a promis un plan de privatizare (cel puţin la nivel declarativ) al Moldtelecomului. Care ulterior va majora tarifele (şi la sigur cu luarea în calcul a „arriérérs”-urilor). Privatizarea monopolului de stat, în opinia mea, e o tîmpenie echivalentă cu majorarea tarifelor anunţată/amînată anterior.

 

Îmi explic punctul de vedere: sînt întru totul de acord că statul nu are de ce sa controleze un operator de telefonie fixă, care, ţinînd cont de realitatea actuală (cu telefonie mobilă accesibilă practic pe 100% din teritoriu şi generalizarea accesului la Internet), nu mai constituie un bun public. Dar numai în condiţiile cînd, la fel ca şi în telefonia mobilă, ar exista vre-o 4-5 operatori şi o concurenţă sănătoasă în acest domeniu. În loc să ne propună planuri de pri(h)vatizare, guvernul ar face mai bine să atragă cel puţin un alt operator pe piaţă, să separe activităţile de prestaţie de servicii de cele ale menţinerii infrastructurii (construită şi dezvoltată pe bani publici), să se lămurească cu modalităţile de uz şi acces ale operatorilor la liniile telefonice şi numai după asta să privatizeze întreprinderea.

 

Altfel ne vom pomeni cu un monopolist care nu va mai fi controlat de puterea politică. Exact aceeaşi situaţie pe care o avem astăzi, dar fără nici un mijloc de control sau posibilităţi de presiune asupra politicii tarifare din partea puterii publice şi, prin extensie, societaţii civile.

 

Şi uite atunci să vedeţi tarife!!! A propo, operatorii de telefonie mobilă şi acces Internet ar trebui să-şi facă griji, ţinind cont de principalii candidaţi la proprietatea Moldtelecomului şi de conecţiunile lor cu politicul.

Partager cet article
15 avril 2011 5 15 /04 /avril /2011 11:46

Astăzi voi fi laconic. Voi prelua. Voi face un “Copy – Paste”. De pe situl lui Vitalie Sprînceană. Pentru că nu doresc ca un cineva să facă un “Ctrl A – Delete” cu memoria noastră. Fiindcă complexul “Rugina” este mai mult decit o operă excepţională. Am semnat această petiţie. Şi vă îndemn să vă alăturaţi.

Rugina

Iată şi textul de pe “blogul implicat” semnat Vitalie Sprînceană:

 

SOS cu Petitie…complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“

Artiştii Nicolae Ischimji şi Valeriu Moşcov au avut nevoie de 25 de ani şi de câteva tone de fier uzat şi resturi industriale pentru a crea această operă de calibru european – complexul sculptural sub cerul liber „Rugina & Co.“ – „РЖАвЧИНАХ“. Sculpturile care formează expoziţia – „Purgatoriul“, „Aparatul birocratic“, „Păstorul“, „Cortina de fier“ – constituie un ansamblu unitar şi integrat organic în spaţiu. Complexul sculptural nu este doar un veritabil comentariu, viu ilustrat, la epoca totalitarismului şi a industrializării, ci şi este o adevărată carte de vizită a artei moderne din Moldova: o dovadă a forţei conceptuale a acesteia, a unui potenţial creator şi critic în plină expansiune, un exemplu de dăruire dezinteresată şi liber asumată idealurilor artei în condiţii de underground, un model de nonconformism, un manifest al gândirii ecologiste.

În ce constă problemа? Admirată de vizitatori, apreciată înalt de comunităţile de experţi locali şi internaţionali, dar nerecunoscută la noi oficial, „Rugina“ cea inovatoare se află în acest moment în pericol de dispariţie. Una dintre lucrări a fost furată, alte câteva sunt deteriorate. Spaţiul public pe care se găseşte expoziţia este izolat şi ciopârţit de garduri instalate ilegal. Se planifică privatizarea terenului şi folosirea lui în scopuri private. Atelierul autorilor, parte componentă şi bază tehnică a proiectului, împreună cu arhiva, sculpturile, tablourile, ustensilele, biblioteca, a fost acăpărat de persoane necunoscute, cu complicitatea angajaţilor Primăriei. Dosarul privind pătrunderea ilegală în atelier este de un an „examinat“ de procuratură… Funcţionarii Direcţiei patrimoniu municipal refuză să prelungească termenul contractului de arendă a atelierului. citeşte şi semnează

 

Partager cet article
10 avril 2011 7 10 /04 /avril /2011 10:31

 

 

„Мне вчера дали свободу.

      Что я с ней делать буду?”

V. Vysotsky

 

Leo Butnaru spunea* că ar trebui de inventat un nou soi de literatură/lectură : avalanche-reading. E genul de scriere interactivă cînd, în urma unui text publicat, comentariile încep a se constitui într-un discurs scriptural propriu-zis.

 

Acum cîteva zile publicam un articol pe blog despre perioada interbelică. Soră-mea, Veronica, comentase atunci textul citîndu-l pe bunelul nostru, Ştefan Ilaşciuc, originar din satul Nicoreni, astăzi raionul Drochia: « La români cine muncea era gospodar. Acum tot boseacu-i gospodar ». Comentariul respectiv a suscitat o serie de alte (inter)reacţii pe Facebook, ce au  motivat, la rîndul lor, şi articolul respectiv. Imprevizibile sînt căile tale, avalanche-reading! E o formă de (de)scriere extraordinară unde absolut toate constituantele lingvistice ale unui intra-inter-meta-exo-hyper-text, poate deveni geneza altui text şi aşa la infinit. Mai mult, impersonalitatea autorului (trăiască pseudo-anonimatul Internetului!) şi temporalitatea efemeră a textului, fac ca el(e), acest(e) text(e) să devină actorul principal al respectivului gen de scriere/lectură!

 

Bine, să lăsăm digresiunea de factură pur nostalgică (eh, unde-s anii cînd făceam literatură la facultate?) şi să revenim la gospodarul nostru. Francezii ar spune „berbecii noştri”, respectivii în cazul dat s-ar putea substitui cu uşurinţă.

 

De cîţiva ani buni sînt certat cu noţiunea de „gospodar”. E ca şi comunismul: idee seducătoare şi grizantă în secolul 19, dar criminală la începutul secolului 21.

 

Cuvintele sînt inocente prin forma lor, dar nu şi prin conţinut. Or, cu timpul, conţinutul lor se schimbă, evoluează odată cu societatea, valorile vehiculate. Pe scurt, evoluează odată cu noi.

 

Principala problemă a acestui cuvînt este faptul că el este asociat, pentru majoritatea din noi, cu o stare şi nu cu o modalitate. Ca să inţelegeţi mai bine la ce fac referinţă voi aduce doar două exemple:

 

  1. Acum cîţiva ani, fiind în vacanţă, mergeam la Nistru la pescuit băboi (cu 5-6 ani în urmă mai erau încă în Nistru). Ajuns pe mal, m-am apropiat de un bătrînel ce pescuia şi el. De, ca pescarii. Cu întrebări de genul „cum se prinde”, „la ce prinde”, dacă ştie el unde pot să prind şi eu, în fine, banalităţi din codul de comportament al pescarilor. Într-un mod foarte natural am angajat o discuţie mai largă, căci eu unul sînt fan al acestor taifasuri dezinvolte din care aflu mult mai multe lucruri despre cotidianul moldovenilor decît din toate ziarele şi televiziunile puse launloc. Desigur, orice dialog presupune un schimb de informaţie. C’est donnant-donnant, cum se spune pe la noi prin sat. Cînd a aflat că locuiesc în Franţa, moşulică m-a întrebat direct dacă am maşină. I-am răspuns onest că nu am. Concluzia a fost categorică: „Apu, nu ieştu tu gospodar”...

 

  1. Şi mai înainte de epizodul cu pescuitul nimeream la cineva în ospeţie. O persoană care făcea parte din foştii brigadiri şi care mai continua să lucreze la un new-kolhoz numit pe atunci „gospodărie agricolă”. Omul ne-a demonstrat cu o fală pur balcanică „gospodăria” sa individuală. E drept că avea şi cu ce se mîndri. La plecare persoana care mă acompania îmi spunea: „Ai văzut ce om gospodar?  Maladets!” La simpla întrebare pe care i-o puneam: „Cum adică? Nu vezi că tot ce are e din furat?” a strîns doar din umeri şi m-a privit ca pe un extraterestru...

 

gospodarulCuvîntul „gospodar” a evoluat şi a pierdut din încărcătura sa semantică modalitatea în care se construieşte o gospodărie rezumîndu-se astăzi (dar oare numai astăzi?) la un anumit nivel de (bună)stare. Dacă pe timpuri însemna casă, pamînt, oi, vaci, boi, cai etc., astăzi înseamnă casă/apartament (cu cît mai mare şi cu cît e mai scump ghetoul, cu atît mai „gospodar”), maşină (cu cît mai scumpă, cu atît mai „gospodar”), haine scumpe (cu cît mai glamour, cu atît mai „gospodar”), baruri şi restaurante, călătorii pe la curorturi la modă, etc. etc. – apanajul la ceea ce occidentalii numesc „nouveau riche” iar la noi se cheama „novyi russkii/moldovanen”. In slang-ul orăşănesco-contemporan „gospodar” = „krutoi”. Cu cît mai „krutye” sînt bunurile pe care le posezi, cu atît mai... dar mă repet prea des. Ah da, uitam un detaliu. Topul topurilor e să fii proprietarul unei afaceri, dar nici într-un caz să nu munceşti la această „afacere”.

 

Şi dacă e sa fim oneşti, apoi să fim oneşti pînă la urmă: fiecare din noi doreşte să devină „gospodar”. Nu am nimic împotriva oamenilor bogaţi. Cu cît mai mulţi - cu atît mai bine. Dar trebuie să fie „cu atît mai bine ţării şi lui cu-atît mai bine” şi nu altfel. Cam cîţi din marii „gospodari” moldoveni şi-au constituit averile în mod onest, muncind din greu şi achitînd toate impozitele la stat? Problema nu este rezultatul final, ci modalitatea cu care se ajunge la acest rezultat. E o problemă de sistem. În chemarea noastră ancestrală de a deveni gospodari, am uitat că în afară de propria gospodărie mai există şi un sat. Măturăm gunoiul din ogradă şi îl aruncăm în drum. In afară de propria avere am uitat că ar trebui să mai construim şi o comunitate. O societate care ar permite să apară noi „gospodari” fără ca ei să fie şi boseci.   

 

Şi dacă timp de secole felul nostru de a fi „gospodari” ne-a salvat şi a permis să supravieţuim celor mai crîncene urgii, astăzi cu cît mai mult „gospodărim” cu atît mai mult ne auto-anihilăm. S-a vorbit mult de provincialitatea Basarabiei. Pe parcursul istoriei sistemul, modalitatea de a deveni „gospodar”, era impus din exterior. Bune sau rele, dar regulile de joc veneau din afară (est sau vest, puţin contează).  Basarabenii au ridicat sate şi gospodării pînă şi în mijlocul Siberiei. Ei înjgheabă astăzi gospodării prin Europe şi Americi.

 

Şi la noi acasă? De ce, gospodăroşi fiind pînă la măduva oaselor, nu funcţionează? Normal, trebuia să vină cineva cu reguli de joc. Nu a fost să fie, iar noi am fost incapabili să le creăm. Mai bine zis, unica regulă de joc şi unica măsură de adevăr a rămas „gospodarul”. Valoarea supremă, scopul ultim.

 

Dacă dorim să supravieţuim, ar trebui să ne unim repejor cu cineva (eu unul ştiu şi cu cine). Singuri va fi greu. E practic imposibil să creezi ex-nihilo ce nu a existat pe acest petec de pamînt niciodată. Şi asta cu capacitatea şi dorinţa noastră de a învăţa... Prea... „gospodăroşi” sîntem.

 

*Leo Butnaru, „Ruleta Romaneasca” (nouveleta „Semnat: moartea...”), 2010

Partager cet article
7 avril 2011 4 07 /04 /avril /2011 22:37

 

COMUNICAT DE PRESĂ

 

Paris, 7 Aprilie 2011

 

Câteva zeci de basarabeni din Paris au participat astăzi la o manifestaţie de comemorare prilejuită de împlinirea a doi ani de la evenimentele post-electorale din aprilie 2009. Mitingul a început cu un minut de reculegere în memoria celor decedaţi şi martirizaţi în urma acelor evenimente. Participanţii la miting au invocat unele aspecte esenţiale referitor la evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău. În primul rând a fost salutat curajul tinerilor care au ieşit să protesteze paşnic la 6 şi 7 aprilie. Anume aceşti tineri au permis schimbarea societăţii noastre şi reorientarea ei către UE. În al doilea rând s-a menţionat cruzimea cu care fosta guvernare comunistă a maltratat tinerii în comisariate. S-a făcut paralela cu regimul libian, în cazul căruia comunitatea internaţională a declarat că o guvernare ce-şi atacă propriii cetăţeni nu mai are dreptul de a conduce ţara.

 

Persoanele care au luat cuvântul au ţinut să sublinieze faptul că nici după doi ani nu au fost încă trase la răspundere persoanele responsabile de teroarea îndreptată împotriva manifestanţilor paşnici. De asemenea, a fost discutat eşecul dureros al Comisiei Parlamentare de anchetă, care nu a reuşit (sau nu a dorit) să dezvăluie publicului adevărul despre acele evenimente. Manifestanţii şi-au exprimat regretul în legătură cu ultimele declaraţii ale unor exponenţi ale actualei coaliţii de guvernare, potrivit cărora “adevărul despre 7 Aprilie nu se va afla niciodată”. A mai fost menţionat şi faptul că în aprilie 2009 s-au mobilizat şi cetăţenii moldoveni aflaţi peste hotarele ţării, organizând o serie de proteste în faţa Ambasadelor Republicii Moldova din mai multe capitale, inclusiv şi din Paris.

 

Participanţii la miting au adoptat o Rezoluţie, care conţine o serie de revendicări referitor la o fermă desfăşurare a anchetei privind acele evenimente, şi mai ales în privinţa torturii din comisariate. S-a menţionat că funcţionarii (poliţişti, procurori, judecători, miniştri..) care au încălcat drepturile omului în acea perioadă nu mai au dreptul de a deţine sau a accede în funcţii de responsabilitate publică în Republica Moldova. Rezoluţia mitingului a fost înmânată reprezentanţilor Ambasadei Republicii Moldova din Franţa, care au acceptat cererea manifestanţilor de a o transmite autorităţilor de la Chişinău.


            Mitingul a fost autorizat de poliţia franceză şi s-a desfăşurat în faţa Ambasadei Republicii Moldova în Republica Franceză fiind organizat de Clubul Liberal din Paris, cu suportul Grupurilor de Iniţiativă LaParis.net, IMPACT şi a Bisericii Basarabene "Sfântul Ştefan cel Mare".

 

 

REZOLUTIA

 

 

Noi, participanţii la mitingul de protest şi comemorare a evenimentelor post-electorale din Chişinău din aprilie 2009, reuniţi la Paris la 7 aprilie 2011 în faţă Ambasadei Republicii Moldova,

 

EXPRIMÂND un profund regret în legătură cu moartea unora dintre participanţii la acţiunile de protest din Chişinău din aprilie 2009,

 

APRECIIND iniţiativa, curajul, ataşamentul faţă de valorile democraţiei şi libertăţii a participanţilor paşnici la acţiunile de protest,

 

ŢINÂND SEAMA de faptul că evenimentele din aprilie 2009 din Chişinău au condus la schimbarea realităţii politice din Republica Moldova,

 

CONSIDERÂND că Comisia Parlamentară pentru studierea evenimentelor post-electorale din aprilie 2009 nu şi-a îndeplinit misiunea de a dezvălui societăţii Adevărul despre cele întâmplate,

 

AVÂND ÎN VEDERE că practic nicio persoană nu a fost condamnată pentru înfăptuirea sau admiterea cu bună ştiinţă a abuzurilor împotriva manifestanţilor paşnici,

 

LUÂND ÎN CONSIDERARE Rezoluţiile Parlamentului European şi ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cer în mod explicit autorităţilor Republicii Moldova să contribuie la elucidarea evenimentelor post-electorale din Chişinău din aprilie 2009 şi să procedeze la pedepsirea celor care au comis sau admis încălcarea drepturilor omului,

 

CALIFICÂND că declaraţiile unor lideri politici de la Chişinău referitor la “imposibilitatea aflării adevărului despre 7 aprilie 2009” sunt deplasate, răuvoitoare şi în totală contradicţie cu principiile democraţiei transparente şi a statului de drept,

 

ADOPTĂM PREZENTA REZOLUŢIE, PRIN CARE CEREM AUTORITĂŢILOR REPUBLICII MOLDOVA:

 

REABILITAREA participanţilor la proteste; plata unor despăgubiri materiale decente persoanelor care au avut de suferit în urma abuzurilor forţelor de ordine,

 

ANCHETAREA tuturor persoanelor care au comis şi au organizat comiterea actelor de omucidere, tortură şi maltratare după manifestaţiile din 6-8 aprilie 2009,

 

DEMITEREA imediată a tuturor funcţionarilor (poliţişti, judecători, miniştri..) care au admis încălcarea drepturilor omului în acea perioadă, cu interdicţia de a mai deţine funcţii de responsabilitate publică în Republica Moldova,

 

SUSPENDAREA din funcţii şi anchetarea disciplinară a tuturor persoanelor care, în pofida atribuţiilor lor funcţionale şi a obligaţiilor lor deontologice (procurori, avocaţi parlamentari, medici..), nu au contribuit în niciun fel la stoparea abuzurilor din comisariatele de poliţie,

 

PUBLICAREA imediată a Raportului Comisiei Parlamentare pentru elucidarea evenimentelor post-electorale din aprilie 2009,

 

CONFORMAREA cu prevederile Rezoluţiilor Parlamentului European şi ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privitor la funcţionarea instituţiilor democratice şi a statului de drept în Republica Moldova.

 

Această rezoluţie a fost acceptată de către majoritatea persoanelor prezente la miting şi a fost transmisă Clubului Liberal din Paris pentru a fi înmânata reprezentanţilor Ambasadei Republicii Moldova.

Partager cet article
29 mars 2011 2 29 /03 /mars /2011 10:34

Istorioara pe care vreau să v-o povestesc astăzi nu seamănă cu ce cele povestite anterior pe acest blog... Nu are un fir narativ sau epic. Sînt doar nişte imagini... O palabră cu o sumedenie de semne de interogaţie...

 

Am celebrat zilele trecute un eveniment istoric. Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Despre asta voi povesti. Mai bine zis nu despre actul Unirii, ci depsre ce a rămas în memoria nostră din perioada care a urmat. 22 de ani. Cam tot atîta cît a trecut de la Independenţă... Feel the difference, cum s-ar spune pe la noi prin sat.

 

diploma expozitie agricolaPrin  1987, cu puţin înainte de Independenţă, eram în ospeţie pe la străbunică-mea, mămuca Tasia, în satul Climăuţi, raionul Donduşeni. Mi-a atras atenţia un obiect ce atîrna pe perete la ea în cămară, pus frumos sub sticlă şi în ramă, aşa cum se cuvine. Nu era o icoană. Nu era nici o colecţie de fotografii de familie. Era o diplomă! Nu că aş fi fost prima dată la ea în vizită, dar la diferite vîrste copiii sînt atraşi de lucruri diferite. Şi dacă pînă atunci, cînd veneam la ea, pîndeam cum să urc mai repede în pod ca să scotocesc prin „comorile” de acolo, stîrnind praful acumulat timp de decenii şi mînia părinţilor, căci ieşeam negru ca un drăcuşor, de data aceasta privirea mea a „descoperit” relicva ce atîrna se pare de vre-o 50 de ani pe perete. Era o litogravură tipică pentru anii 30 (după stil semăna mult cu imaginea de alături, numai că era colorată!) pe care era reprezentată o vacă enormă şi ceva inscripţii pe care încă nu ştiam să la descifrez, căci erau în „latină”, or eu încă nu începusem a învăţa franceza la şcoală.

 

Desigur am întrebat de străbunica ce era cu vaca şi de ce atîrna pe perete. Atunci mămuca mi-a spus următoarele: „Ne-am dus noi odată, încă la români era, cu tătucă-tu Andrii la Donduşeni, la expoziţia agricolă cu vaca noastră, căci aveam o vacă tare bună de lapte, fără pereche în sat. Acolo, la Donduşeni, în fiecare an veneau ţăranii care şi cu ce putea să se laude. Era o comisie de la Agenţie care dădea premii la cei mai buni, şi în anul cela am luat premiul întîi cu vaca”.

 

Acum, dacă aveţi memorie bună şi puţină imaginaţie, încercaţi să vă închipuiţi ce tărăboi a stîrnit această simplă frază în mintea unui pioner (eu fiind un elev exemplar şi precoce)! Nu uitaţi că eram prin 1987!

 

Nimic nu corespundea cu ce ştiam eu de pe la şcoală!!! Dacă era să cred ce ne spuneau la lecţiile de istorie, trebuia să vizualizez nişte jandarmi care ar fi venit la străbunii mei, i-ar fi luat la pălmuit, după care le-ar fi expropriat vaca (de, atitudite de imperialist), şi le-ar fi lăsat în schimb fiţuica de pe perete... Sau altă imagine: hidoşi jandarmi români care să vină în fiecare zi cu căldările să mulgă vaca ţăranului, lipsindu-i de lapte şi la plecare să le dea neapărat vre-o două trei scatoalce aşa, pentru profilaxie...

 

Ei bine, ce auzeam eu nu rima cu pseudo-realitatea din imaginarul meu...  Vezi bine, diploma se pare că era o mîndrie pentru străbunii mei. În plus, mai apărea nu ştiu ce „Agenţie” de stat, care, dacă era s-o cred pe străbuna-mea, avea grijă de ţărani, le dădea şi premii... De la „Agenţie” se putea lua cu împrumut seminţe, se putea procura tehnică (în rate!!! Adică un fel de leasing în vocabular mai modern), erau cică şi specialişti care dădeau sfaturi gratis...

 

Şi jandarmii??? Unde erau jandarmii??? Eu vreau să aud despre jandarmi !!! Străbunica a strîns din umeri: „Erau şi jandarmi. Aveau post în sat. Da ce treabă aveau ei cu noi? Cînd se nimerea cîte un nătărău de fura sau căuta beat harţag prin sat, îl luau la post şi-l mai scărmănau ei, dar... ăsta era şi rostul lor, nu?”.

 

Nu ştiu dacă sînteţi amatori de fotbal. Dacă cunoaşteţi puţin acest diabolic joc, la sigur aţi văzut meciuri unde o echipă domină clar, are posesia balonului, dar pînă la urmă nu reuşeşte să marcheze acest gol salvator, scapă un contra-atac şi... gata – eliminată din competiţie.

 

Uite cam asta e şi cu Unirea. Parcă am preluat iniţiativa. Parcă toata lumea ştie de interpretarea mai nouă a istoriei, de vre-o 2 ani se vorbeşte mult şi despre perioada post 40... Dar încă nu marcăm...  în plus avem o „apărare” proastă ce ia gol pe fiece atac, dacă e să continuăm cu analogia din fotbal...

 

Această „apărare”, în opinia mea, este vidul constituit şi construit al memoriei colective despre acei 22 de ani interbelici.  

 

Eu unul am o apărare „beton”: diploma primită de Andrei şi Anastasia Chiviriga la expoziţia agricolă din 193... de la Donduşeni! Pentru o vacă fără pereche în sat!

Partager cet article
14 mars 2011 1 14 /03 /mars /2011 17:26

Mergeai, fluturîndu-ţi coama prin focmiddle-management

Alergai, căutind căuşe cu ghiaţă

Zburai brownian şi alergic, vectori ad-hoc

Căutai... şi uitai... sizifică, isterică viaţă!

 

Mergi astăzi cu ochii arînd în asfalt

Alergi uneori mînat de şuturi în spate

Zbori mult... low cost cel mai des...

                pe aripi de fier, rectilin şi înalt

Găseşti, urmînd procese, metode şi postulate...

 

Frustrări calibrate, clădite, triate

Stocate în sînge, în piele, în coaste

Şi ură... Ce ură!

Scrîşneşte din unghii să-ţi crape

                şi smalţul din gură

Urăşte cu bine, de bine, spre bine, măi frate!

 

Etilică seară

Irish Pub. Down Town...

Cimitir de snobism şi cinisme şi ...isme

Ieşti beat. Urli, imitînd sirene în noapte

Şi-ti cresc nostalgice aripi de dor sfîrtecate...

Partager cet article
7 mars 2011 1 07 /03 /mars /2011 12:19

După mai multe postări cu overdoză de seriozitate, cred că a venit vremea şi pentru o poveste. Voi începe, ca de obicei, cu un prolog care se leagă ca nuca de perete de conţinutul ei:

 

Îmi plac foarte mult filmele lui Kusturica (ei, poate cu excepţia ultimelor două). Multor occidentali - nu prea. Ar fi, chipurile, prea... burlesc, ireal de burlesc. HA! Ei nu ştiu ce înseamnă Balkani!

 

Gata, am dat cu nuca, trec la perete. Mai bine zis la prologul care e legat de poveste ca cîinele de cuşcă în ograda gospodarului.

 

Mulţi dintre Domniile voastre zburaţi relativ regulat cu avionul. Apanajul epocii moderne: telefon portabil – internet – avion. Dacă citiţi aceste rînduri, înseamnă că aveţi acces la Internet. Telefon portabil - la sigur. Respectiv, deduc că zburaţi cu avionul. Dacă încă nu aţi zburat, fiţi pe pace, este inevitabil. Chestiile astea merg la pachet. Ca vaccina şi gripa. În sensul că dacă v-aţi vaccinat, neapărat veţi boli de gripă. (mda... cam multe nuci...)

 

Cei care zboară cu avionul de mai demult, probabil îşi mai aduc aminte de Aeroportul Internaţional de la Chişinău de acum 7-8 ani. O construcţie lugubră prin care treceai ca oaia la strungă cu acelaşi confort şi cu aceleaşi consecinţe. Adică erai cvazi inevitabil muls... Atît la plecare, cît şi la sosire. Cei care nu au zburat decît recent, au ratat o experienţă edificatoare!

 

Eu am început a zbura cu avionul de prin 1998. Regulat. Dus şi întors. Pot spune azi fără nici o ironie: Aeroportul din Chişinău este unul foarte şi foarte ok. Micuţ, drăguţ şi relativ confortabil.

 

Un lucru nu s-a schimbat. Şi nu se va schimba. Sper. Senzaţie cunoscută de toţi acei care locuiesc în nordul Europei şi care-şi petrec vacanţele în Moldova. Momentul. Valul. Eh... cînd faci primul pas din avion direct în arşiţa de 40°C. HHHUUUUHHHH. Corpul, perfidul, e deprins cu molicelul temperaturilor ce oscilează între 15-25°. El, corpul, nu prea înţelege ce-i cu căuşul ăsta de căldură. Ho, nebunule! Ai crescut la ţară, ai alergat prin colb pînă la glezne în luna lui cuptor pe vremuri... Ai uitat? Care saună? Ai ajuns ACASĂ! Prea tîrziu... El, organismul, a facut deja conecţiunile nervoase necesare şi eliberat vre-o doi litri de lichid... Mizerabilul! Nici un respect faţă de elementarele norme estetice... ptfuu... Dar sîngele apă nu se face, oricum. Undeva în memoria ADN-ului e înscris: iulie = 40°C. Numai că timpul de activare a progamului „Welcome Back to Moldova” e mai lent... De obicei, funcţionează exact cît durează traseul „iroplan” – „taxi”. Dar pînă ajungi la taxi... Acum e mai bine, mai e ceva aer condiţionat în aeroport, pe cînd 8 ani în urmă...

 

Tocmai aterizasem şi după scurte, dar furtunoase aplauze în cinstea non-trecerii pe lumea cealaltă (la fel de béate şi inutile ca şi aplauzele lungi şi furtunoase la congresele PC URSS), am primit porţia cuvenită de soare „topit şi curs pe pamînt” cu toate atributele descrise mai sus. Un scurt voiaj în autobusul aeroportului de vre-o 2km pînă la uşa aeroportului situată la 100m, un control relativ rapid, dar foarte minuţios, al paşapoartelor şi iată-ne în sala de bagaje.

 

Pasagerii de atunci erau şi ei diferiţi de populaţia de astăzi. Studenţi încă erau puţini, căci cei care învăţau prin străini nu prea aveau bani de bilet. În mare parte, masa lor o constituiau gastarbeiterii care reveneau acasă. Şi nu că ar fi bogaţi, dar paşapoarte româneşti încâ nu aveau toţi, iar fiţuica albă „one way ticket” nu prea-i încuraja să parcurgă Europa în lung şi lat. (Ehe! Ce mai business a făcut Moldova pe seama oamenilor care nu doreau decît să revină în ţară! „Indulgenţile” astea se vindeau ca pîinea caldă pe la consulate!) Deşi, o bună parte din ei luau avionul de dragul standing-ului. O fanfaronadă care avea menirea să-şi impună statutul de om „ce a făcut bani” faţa de cei care-l aşteptau acasă şi-l întîmpinau la aeroport. 

 

control bagajeSala de bagaje era şi ea cu totul alta decît cea de acum: o încăpere fără ferestre, cam rău luminată, cu trişti pereţi de beton în care nici măcar aer condiţionat nu era.

 

Urma să trecem controlul vamal... Două strungi de metal (detectoare cu raze X) îşi aşteptau victimile. Desigur, nu lucra decît una singură. Vre-o trei vameşi au început a-i scutura unul cîte unul pe sărmanii deţinători de bilete albe... Coada avansa extrem de anevoios... Uzi leoarcă, obosiţi şi enervaţi, aşteptam şi noi rîndul...

 

La un moment dat, apăruse o matroană în uniformă (din aia format 2x2m, care „слона на скаку остановит”) şi s-a adresat mulţimii: „Care face parte din delegaţii oficiale, vă rog să treceţi cu mine!” Aha, erau şi din ăştea! Din coadă s-au desprins vre-o două persoane şi au dispărut, fără control fără nimic, după perete.  Student nechibzuit pe atunci, fără frică şi reproş, mi-am permis un monolog de indignare, rostit cu glas tare, aşa, ca să mă audă toată lumea: „Ia uite, noi avem şi privilegiaţi pe aici! Pe ăştia nu-i controlează nimeni!” Fără nici un ecou...

 

Madama a revenit după cîteva minute şi din nou: „Încă o dată repet: cei care revin din deplasare, vă rog să vă apropiaţi de mine!” S-au mai desprins vre-o două persoane... Excedat, am rostit şi eu: „Şi restul persoanelor nu tot s-au deplasat? Ce-i cu atitudinea asta faţă de lume?” Nămila m-a privit mînioasă, dar avea clienţi de acompaniat şi a plecat. Iarăşi, nici o reacţie în mulţime... am surprins doar cîteva ocheade supărate de genul  „Ce te mai răţoieşti şi tu? Din cauza ta vom avea probleme acuş cu vama...”

 

Peste cîteva clipe însă... Tipa a revenit din nou! De data asta însă s-a îndreptat direct spre mine şi nevastă-mea! Aţi vazut vre-o dată un taur avansînd furios spre voi? Păi, acel taur e un iepuraş pufos pe lîngă ce-am văzut eu! Am cam sfeclit-o, la drept vorbind...

 

S-a oprit în dreptul meu şi...

-          Paşaportul, vă rog!

 

M-am auzit răspunzînd ca într-un trans:

-          Ce treabă aveţi D-stră la paşaportul meu? Am trecut controlul paşapoartelor deja...

 

Inconştientul meu mai îndrăznea să spună ceva, pe cînd raţionamentul îmi era pe undeva prin călcîi. Cu toate acestea mîina îi întindea deja carneţelele albastre. Incredibilă forţa hipnotizantă a uniformei...

 

„De unde veniţi?” Consternantă întrebare! Pe atunci şi zboruri erau mai puţine. Nu prea erau momente cînd veneau cîte 2-3 curse odată... În sala de bagaje erau doar „parizieni”...

 

-          Ca şi toată lumea, zic. De la Paris.

-          Şi ce faceţi la Paris?

-          Învăţăm acolo...

-          Urmaţi-mă!

 

Fără drept la apel...

 

În zadar speram o susţinere din partea mulţimei... Nu am prins decît nişte rînjituri de genul „Şi, paţanu, doigralsea? Te crezi deştept? Ai să vezi tu acuş...”

 

Credeam că o să mergem în vre-o cameră de-a lor şi o să mă pună să desfac valizele pentru un control detaliat, mă pregăteam de momente dificile ca în filme cu interogatorii şi torturi... Începeam să regret deja că am o limbă lungă, dar mă complăceam, în acelaşi timp, în rolul meu de persecutat... DEGEABA! Speranţele mele de a deveni un „martir al neamului” au fost spulberate!

 

Tipa ne-a condus direct la culuarul care ducea spre sala de aşteptare pe lîngă strungile de metal, ne-a trecut partea ailaltă, ne-a înmînat paşapoartele şi... a plecat!!!

 

În drum spre casă, de la Chişinău la Bălţi, m-a apucat un sentiment de mînie şi disperare. Nu, nu pentru ce mi s-a întîmplat la aeroport. Nu împotriva vameşilor şi a poliţiei. Ei au fost finalmente la „înălţimea” aşteptărilor mele. Pîna la urmă, au făcut ce era şi de aşteptat: au eliminat din mulţime un tip care era jenant şi care putea „aţîţa” o revoltă mai mare...

 

Mînie şi disperare am simţit pentru atitudinea conaţionalilor mei din coadă. Atunci am înţeles cît de mult vom mai aştepta pînă se vor schimba lucrurile acasă...

 

Aeroportul Internaţional din Chişinău a fost modernizat de atunci. Şi noi?

Partager cet article
1 mars 2011 2 01 /03 /mars /2011 15:55

Principiul nr. 3: Economia de piaţă

Toata lumea ştie cît e de uşor a scrie versuri cînd nimic nu ai a spune. De asemenea e relativ uşor a scrie, şi nu numai versuri, atunci cînd ieşti în profund dezacord cu ceva.

E foarte greu însă a scrie neavînd o opinie bine cristalizată referitor la un fenomen sau realitate. Uite cam asta este şi opinia mea despre economia de piaţă: necristalizată, mai bine zis – decristalizată.

 

Explic dialectica (de)cristalizării: fiind încă baiat la şcoală (cam pe vrema perestroikăi), devenisem ferm convins că avem nevoie de economie de piaţă. Pofta de cîrnaţ şi orele state în cozi după zahărul raţionat m-a făcut să cred multă vreme că o altă alternativă nu poate exista. Undeva în capitalismul putred nu erau cozi, şi era cîrnaţ de 365 de feluri...

 

economia de piataAm zece ani de cînd trăiesc în occident. Am văzut cîrnaţ de 365 de feluri pe care poţi să-l cumperi fără a pierde o zi în coadă. Şi totuşi am dubii din ce în ce mai mari referitor la economia de piaţă. De fapt ,cu cît îmi cunosc mai bine patria adoptivă, cu atît mai mult aceste dubii devin cetitudini. Paradoxal, dar sînt din ce în ce mai convins că dacă ar fi fost aplicate în occident reţetele ce ţin de „mîina invizibilă” se mînca şi la ei astăzi acelaşi cîrnaţ „doktorskii” pentru care ar fi trebuit de plătit un preţ nebun.

 

Dar sa facem abstracţie de îndoielile mele şi să revenim în ţărişoara noastră. Deci, fiind şcoler, la primele ore de economie am învăţat că piaţa este leacul tuturor relelor şi că aceasta „mîină invizibilă” poate soluţiona năpastele noastre. Ni s-a spus că o întreprindere nu este eficientă decît dacă aparţine capitalului privat. Ni s-a spus că cererea generează inevitabil o ofertă de o multitudine de bunuri şi servicii. Mai mult, aceste bunuri şi servicii vor fi atît de variate şi în număr atît de mare, încît vor costa 3 kapeici şi vor fi de bună calitate. Ni s-a spus că salariile vor fi mari, căci va fi nevoie de braţe de muncă calificate (or noi asta făceam – ne calificam). Într-un cuvînt, aceleaşi baliverne pe care le auzeam cu cîţiva ani înainte de perestroikă despre viitorul luminos şi „mîina atotştiitoare” a gosplanului...

De la lansarea perestroikăi au trecut 25 de ani... Am reuşit! Astăzi evoluţia economiei Moldovei poate fi adusă ca exemplu în toate manualele referitor la economia de piaţă. Nu glumesc.

 

Să revenim la postulatele (intenţionat voi fi foarte reductor şi voi re-folosi argumente de nivel pur şcolar) enunţate puţin mai sus.

 

1.       O intreprindere nu este eficientă decît dacă aparţine capitalului privat.

Moldova a verificat cu brio acest postulat. La noi nu funcţionează eficient decît structurile create greenfield (de la zero). Pseudo-privatizarea cu bonuri nu a fost decît o hoţie şi toate întreprinderile cu capital mixt (reorganizări în SA cu o post-privatizare) au fost furate şi vîndute la fer uzat de către foştii directori.

 2.       Cererea generează oferta.

De asemenea  - verificat. Dacă-mi găsiţi astăzi un bun pe care nu poţi să-l cumperi în MDA... dar nu, nu există.

 

3.       Cererea şi oferta, printr-o minunată şi extraordinară funcţie, vor stabili preţurile bunurilor şi produselor.

Voi veni cu o concluzie, care într-un fel va şoca: ceea ce se întîmplă în Moldova cu preţurile este o demonstrare demnă de un Case Study despre mecanismele pieţii!

 

Un lucru au uitat să ne spună la şcoală: o economie de piaţă eficientă trebuie să fie un sistem dinamic, cu o instabilitate relativă menţinută constant. Or, orice sistem dinamic tinde în mod natural spre stabilitate (confruntaţi teoriile despre sisteme pentru o mai vastă înţelegere). Piaţa, fără o forţă exterioară, este auto-destructoare. Instabilitatea într-o economie de piaţă înseamnă libera concurenţă. Înseamnă actori economici care în permanenţă îşi dispută consumatorul. Numai în aceste condiţii el, consumatorul, va putea beneficia de bunuri şi servicii la un preţ rezonabil...

 

Îmi place foarte mult o definiţie a firmei (nu mai ţin minte de unde o am în memorie): „Firma are ca obiectiv maximizarea funcţiei profit sub anumite constrîngeri”. Libera concurenţă nu este altceva decît o constrîngere. Respectiv firmele vor face tot posibilul pentru a o lichida... Investind politicul, funcţia cărui este anume de a fi o adevărată forţă entropică pentru a menţine sistemul „fierbinte”, business-ul face ce are de făcut: îşi maximizează funcţia profit, anihilînd constrîngerile. Astfel se ajunge la situaţii de monopol sau oligopol. Revenim la ancestrala viziune platoniană: ţara trebuie să fie condusă de filozofi, apărată de armată şi hrănită şi îmbrăcată de meşteşugari. Altfel spus: business-ul nu are ce căuta în politică!

 

Nu ştiu dacă mai are rost să mai pomenesc de celelalte postulate ale economiei de piaţă (stabilirea salariilor pe piaţa muncii; libera circulaţie a mărfurilor, capitalului şi a forţei de muncă; transparenţa şi egalul acces la informaţie al actorilor economici...).  Pentru fiecare din ele se poate scrie un articol separat.

 

Din păcate, o bună parte din ceea ce am spus mai sus poate fi aplicat şi la societăţile din occident. De unde şi disconfortul de la începutul articolului. Atîta doar că aceste constrîngeri sînt mai greu de lichidat. Tocmai de asta şi ziceam că occidentul ar trebui să tragă învăţăminte din ceea ce s-a întîmplat în Moldova...

 

Cineva zicea că noi, de fapt, am fi trecut prin comunism şi nici nu ne-am dat seama, facînd aluzie la epoca zastoi-ului brejnevian.

 

E am toate motivele să afirm astăzi: „Noi am trecut prin economia de piaţă şi nici nu ne-am dat seama”

Partager cet article
1 mars 2011 2 01 /03 /mars /2011 11:46

mie vs tieTranzi ȚIE

Privatiz ARE

Accelara ȚIE

Reparti ȚIE

Investi ȚIE

Integr ARE

Democra ȚIE

Avu ȚIE

 

Ce selectivă

Econo MIE

Partager cet article
23 février 2011 3 23 /02 /février /2011 16:27

Partea 1: Prolog

Există în ţărisoara noastră mioritică o adevarată havră a stabilităţii, unde nu s-a schimbat nimic de vre-o 50 de ani, cel puţin, şi unde istoria curge pe alături fără a lăsa mari amprente. Toate încercările ei de a pătrunde în această citadelă sînt respinse stoic de către ocupanţii/locuitorii* oraşului.   

*Dat fiind incapacitatea mea de a alege unul din aceste două cuvinte, vi le pun pe ambele. Na! Alegeţi singuri cum vă place sau după cum vă răsare soarele: la Est sau la Vest.

Stefan cel Mare cu Tanc BaltiToate armele sînt bune şi bine folosite: un T-34 cu sula spre Vest slujeşte cauza alături de Ştefan cel Mare cu crucea spre Est; Cîrlă Mîrlă, Feghea Engels şi tătuca Lenin privesc supărat şi grav spre Nord (au greşit ceva, Siberia nu-i acolo, deşi, simbolic vorbind...); Volodia Ulianov a trecut în rezervă şi i-a lăsat postul lui Ştefan, dar e întotdeauna gata să reapară (vorba veche: „наш бронепоезд стоит на запасном пути”, adică la comisariatul militar**); ostaşul „eliberator” a primit de curînd un aliat neaşteptat în persoana/busturile clasicilor...

**Crearea şi afirmarea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent, democratic şi de drept, adoptarea Constituţiei Republicii Moldova determină necesitatea stringentă a corelării sistemului de asigurare a securităţii naţionale cu stipulările Legii supreme a statului, cu principiile politicii externe şi interne, cu normele internaţionale privind securitatea naţională, regională şi generală, stabilirii priorităţilor şi separării competenţelor autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii naţionale.

Vezi: http://www.army.md/?action=show&cat=10#63

 

Nimic nou în vechea Danemarcă...hhmmmm... Nu, nu aşa se chiamă oraşul. Numele pe care îl poartă este unul care corespunde poate cel mai bine cu conţinutul său. Un nume ce sfidează majoritatea teoriilor lingvistice despre numele proprii. Un nume falnic şi inebranlabil, irepetabil şi indiscutabil din punct de vedere semantic:

! BĂLȚI !

La Bălţi toate şi toţi contribuie machiavelic la menţinearea sacră a stabilitaţii. Cîte intenţii bune şi nu prea nu s-au împotmolit în Bălţi ?! Cîţi politicieni nu şi-au mînjit pantofii, lustruiţi ireproşabil pînă atunci, în Bălţi ?! Orice şi oricine nu intră aici ori se îneacă definitiv în Bălţi, „murdar pînă la stele”, ori caută s-o şteargă de aici mulţumind destinului că nu a scăpat decît cu pantofii unşi de glod.

Au Bălţii şi un farmec cît se poate de specific: e plin de „druji”. Cum să vă spun? E o noţiune imperceptibilă de către persoane de la care nu pute a Bălţi, adică care nu locuiesc aici sau care nu au locuit aici niciodată. (Țin să precizez pentru a evita un car de noroi în plină figură de la bălţeni: şi de la mine pute a Bălţi! Sînt născut în această cinstită urbe!)

Sînt sigur că mulţi dintre cititori îmi vor disputa întîietatea: „Ehe, d-apu la noi să vezi corupţie! Ai noştri sînt cei mai corupţi din toţi corupţii corupţilor! Să-l vezi tu pe Cutare, sau pe Cutărica! Să-l vezi tu pe-al nostru ciţi naşi, fini şi cumătri are etc. etc”... Nu, nu despre corupţie sau cumătrizm vreau să scriu: e ceva mai fin, mai corporatist, dacă vreţi. La Bălţi „druji”-smul a fost adus la perfecţiune, la perfecţiunea unui sistem 100% autosuficient şi de o eficienţă teribilă!

Un exemplu? Cu plăcere! Dar va fi o poveste, căci sîntem la rubrica „Poveşti de-acasă”.

Partea 2: Prolog²

Există la Bălţi o instituţie extraordinară. Extraordinară din toate punctele de vedere şi pe toate registrele semantice. Zău, fără nici o ironie. Ar fi şi păcat să inţelegeţi altfel, căci îmi este una din Almae Maters, poate cea mai importantă, căci a fost prima. Aluzia e prea mare ca să fie disimilată şi în continuare: instituţia se chiama „Universitatea de Stat Alecu Russo”.

Cît am fost student, am rîvnit cu nesăbuire la o schimbare la Universitate. De, ca toţi tinerii. Scimbarea a intervenit 10 ani mai tîrziu. Înscăunarea lui Gheorghe Popa în tronul de Rector a fost, pentru mine cel puţin, un simbol major al acestei schimbări. Simbol monolit pe care însăşi Popa l-a dinamitat foarte rapid alăturîndu-se listei celor 9 magnifici (în fraza respectivă accetul trebuie pus pe „alăturat” nu pe forţa politică la care au aderat rectorii).  

Ca şi oricare altă instituţie de acest rang, Universitatea are şi o serie de angajaţi non-academici, staff necesar pentru o funcţionare normală. Printre acest staff de suport se numărau şi cîţiva medici, indispensabili, după mine, pentru a asigura o protecţie sanitară şi medicală atît studenţilor cît şi staff-ului academic.

Aceşti lucrători medicali timp de cîteva decenii au fost angajaţii Ministerului Sănătăţii, detaşaţi, conform regulamentului, la organizaţii care aveau un număr important de salariaţi sau persoane. Astfel, dacă aţi mai apucat timpurile alea, mai în toate şcolile era un „punct medical” unde, iarăşi, în funcţie de numărul de elevi, veghea cîte un medic sau o soră medicală.

Bravii noştri conducători au decis la un moment dat că Ministerul Sănătăţii nu mai poate fi responsabil de sănătate şi au zis: „Basta”! In plus la asta, nici Ministerul Educaţiei nu mai putea fi responsabil de educaţie şi a zis: „Fiecare se descurcă cum poate”, trecînd universităţile la (atenţie la sensul macabru al cuvîntului!) autofinanţare***.

***Autofinanţarea universităţilor e un subiect aparte. Nu vreau să-l dezvolt acum, deci v-aş ruga puţină îngaduinţă, poate revin cu un alt articol la acest subiect.

Răposatul rector Nicolae Filip a decis, la rîndul său (cine ştie, probabil vîrsta înaintată şi necesitatea de a avea un medic la îndemînă a influenţat decizia, dar... contează rezultatul), că o Universitate cu circa 5 000 de studenţi nu poate să fie lipsită de un medic şi un suport medical calificat şi a reangajat staff-ul medical, utilizînd lilbertatea de decizie acordată de ministerele de resort.

De facto, totul a rămas pe vechi, ceea ce nu înseamnă neapărat un lucru negativ. De iure însă... Atavizmele acestei decizii şi, în special, modalitatea aplicării ei au făcut posibilă povestioara dată.

Pe lîngă „Punctul medical” propriu-zis (rebotezat în „Oficiu medical” ulterior) Universitatea mai dispune şi de un Centru de reabilitare, cu angajaţii săi medicali. Aceste două micro-structuri co-existau foarte bine în paralel, fiecare îndeplinindu-şi misiunea conştiincios. Medicul de la punctul medical se ocupa de prevenţia şi doftoria sărmanilor bolnavi, cei care aveau nevoie de reabilitare erau „îndreptaţi” la reabilitare. Un mecanism, cert cam ruginit din lipsa de mijloace, dar care a fost rodat cu timpul şi care mai dădea randament.

Uite aici intervin „drujii” si atmosfera mocirloasă de la Bălţi, care, după cum spuneam în lungul meu prolog, este singura responsabilă de cele întîmplate.

Partea 3: Povestea propriu-zisă

Elementul declanşator al acestei poveşti (că dacă nu se întîmpla, nu se auzea) a fost ... decesul medicului de la Centrul de reabilitare. Cel puţin într-un domeniu Moldova a întrecut demult Franţa: la noi lumea lucrează pînă la moarte! Nici o problemă cu fondul social. (Durata de viaţă e doar un detaliu ce nu merită atenţie, desigur).

Acum, dacă ar fi să urmărim logica marilor califi de la descălecarea ţării Moldovei încoace (epocă ce începe în 1991, nicidecum mai devreme!) postul ar fi trebuit pur şi simplu „optimizat”, resursele „realocate”, cheltuielele „reduse” etc., etc.

BA!

De data asta nu a fost sa fie aşa! Postul nu a fost redus! Minune mare! Un nou medic este angajat! Extraordinar! De nemaivăzut pîna acum! Totul e chiar frumos: o persoană a fost înlocuită cu alta, postul nu a fost redus... ce mai, decizie în pas cu timpul: pînă acum pe administratorii noştri îi durea în cotul stîng de „bobor”, de acum înainte îi doare-n cotul drept!

(Aici voi face o mică digresiune: sper să fiţi zăpăciţi şi derutaţi la acest moment al lecturii. Ăsta a fost şi scopul. Autorul acestui text, adică eu, pare a fi „puţin” indignat de „situaţiune”, or, tonul mesajului era un altul în prologuri... hmmm. Răbdare – să nu uităm că sîntem la Bălţi!)

Uite aici apare şi „drugul”! Un tip pe nume Veaceslav Portărescu (Să nu vă ducă în eroare numele: e un rusofon, bălţean pure-souche, deşi nu asta este esenţa problemii. Paranteza vrea să spuna că nici barem înlocuirea „oamenilor lor” cu „oamenii noştri” nu e la mijloc) este angajat în locul răposatei. Angajat conform regulilor în vigoare: cu comisie de evaluare şi tot balamucul. Comisia de evaluare a angajat un medic pe jumătate de salariu ca înlocuitor al medicului decedat. Lucru, bineînţeles, aprobat şi salutat chiar de staff-ul medical prezent.

Începînd cu acest moment, succesiunea evenimentelor accelerează. Dacă credeaţi că am scăpat de „optimizare”, aţi dat în bară. Imediat „se ia” decizia de a reorganiza serviciul medical al Universităţii. Mai pe scurt: cele două entităţi medicale ale Universităţii sînt contopite şi se crează un nou post, care nu a existat nici pe vremea lui Brejnev: cel de Medic Şef****! Cred că aţi inţeles deja care este persoana ce va ocupa acest post: Veaceslav Portărescu!

****În Rusia lui Putin ar fi, cică, de două ori mai mulţi funcţionari de stat decît în epoca URSS-ului... Iar noi, cică, am avea alte modele de dezvoltare...

Conform noului „cod” la modă în Moldova pentru orice nou post ar trebui să fie creat un concurs. Ei bine, el ar fi fost chipurile anunţat (deşi nimeni nu a auzit de el şi nu a văzut acest anunţ) şi chiar ar fi fost publicat în marele gazăt bălţean „спрос и предложение” unde lumea îşi trimite anunţurile despre lighiane sparte scoase la vînzare. (e vinovat oare cineva de faptul că la Bălţi nu există o altă publicaţie mai „adecvată” situaţiei?) Desigur că restul personalului medical nu a aflat despre noua „ungere spre putere” decît facînd cunoştinţă cu ucazul Rectorului! Dacă sînt proşti şi nu citesc regulat presa... e vina lor şi numai a lor. Pentru „(uni)formă” însă... Domnul Portărescu a fost angajat corect, vezi că şi comisie s-a făcut. Şi proces verbal semnat există. Ascensiunea fulminantă ulterioară a „carierei” dumnealui se datorează în exclusivitate capacităţilor excepţionale de care a dat dovadă! Zău! Aveţi dubii? Vorba rectorului: „Vremurile s-au schimbat”.

Să nu uitam totuşi că nici un buget nu este extensibil, în special în ţărişoara noastră. Respectiv, pentru a face loc noului salariu, medicul de la oficiul medical (acelaşi care-şi dăduse acordul pentru a angaja noua persoană !) a fost supus presiunilor să treacă la jumătate de salariu, ceea ce pînă la urmă s-a şi facut. Cică ar fi o decizie care ar corespunde cu Codul Muncii, căci medicul respectiv a atins vîrsta pensionării... Dar de ochii lumii un alt motiv a fost invocat: dat fiind faptul că medicul nu mai era angajatul Ministerului Sănătăţii, nu a fost inclus nici într-un program de formare profesională continuă. Portărescu sare cu prăjina şi afirmă că medicul în cauză nu este calificat, respectiv trebuie discalificat si trecut la jumătate de salariu! Şi la fiecare „cîr” din partea lui, îi bagă Codul Muncii în ochi...

Lucru şi mai extraordinar: doi lucrători medicali sînt concediaţi, un al treilea a plecat de „bună voie”... Unica soră medicală care mai ramîne (cea mai tînără şi mai neexperimentată) a fost ridicată la rangul înalt de „Soră medicală superioară” probabil şi cu adaos la salariu. Rămîne de căutat în continuare cui îi este ea superioară, în condiţiile în care a rămas de una singură... vezi asteriscurile**** de mai sus)

Rezultat final: Oficiul medical este cu brio redus la neant...

UAAUUUU! Ce schimbare spre bine, tovarăşi!

Nu putem decît să admirăm această partidă fină şi inteligentă! Pentru cine s-a facut atîta tărăboi? Pentru un „drug” de-al lui Gheorghe Popa, sau un „drug” de palier de-al unui „drug” de-al lui Gheorghe Popa... paradigma poate fi lungă. De, „cvadratura drujilor” în circuit sistemic ! Cred că se pot face modele matematice de Premiul Nobel la acest subiect. Nimic extraordinar şi şocant la prima vedere, dacă nu ar exista acest oraş blestemat... El e de vină, numai el.

Partea 4: FAQ (Frequently Asked Questions):

1.       Cîte locuri noi de muncă au fost create?

-          (-4). Monsieur Portărescu ar continua să perceapă „salar” de la stat în calitatea sa de medic la policlinică (respectiv, vă daţi seama că nu era un şomer la momentul angajării). În plus, la momentul publicării acestui articol 2 persoane au fost demise şi 2 au plecat singure, nesuportînd noua „ambianţă”.

2.       Are noul angajat cunoştinţe şi experienţa necesară pentru a activa la noul post?

-          Nu, Mister Portărescu nu a lucrat nici un minut pînă atunci în calitate de medic la o organizaţie cu mai mult de 100 de persoane.

3.       Are noul angajat, barem cea mai mică noţiune de management pentru a dirija o structură, fie şi compusă doar din cîteva persoane?

-          NU! NU! Şi iaraşi NU! Nici într-un caz nu vreau să mă pronunţ asupra calificării lui Signor Portărescu în calitate de medic, dar ca manager este o nulitate! Categoric! Mai mult: s-a adeverit a fi un pericol pentru serviciul medical al Universitătii, ceea ce a şi demonstrat-o pînă la urmă! A insulta oameni, a-i ameninţa permanent cu licenţierea, a înjosi subalternii, a-i impune să dea „otciot” !!! fiecare oră !!! despre activitatea din cursul zilei este o aberaţie, eufemistic vorbind. A mai existat un tip, Veaceslav Iordan, care utiliza aceleaşi metode într-o mică primărie de pe la noi. (http://www.youtube.com/watch?v=DVvZKCf3PTE&feature=related).

4.       Au avut de cîştigat studenţii şi staff-ul didactic de la noile schimbări?

-          Dimpotrivă, dacă pînă acum medicii încercau să trateze studenţii local, apelînd la instituţiile municipale de medicină doar în cazuri relativ grave, acum majoritatea lor sînt „îndreptaţi” direct la Policlinică. Practic nici o asistenţă medicală nu este acordată pe loc. Mai mult, Portărescu-san pare a încurca genurile şi îşi primeşte bolnavii „privaţi” de pe sector (care nu au nici în clin nici în mîinecă cu Universitatea) în noul său „cabinet”.

5.       Şi banii??? (căci la noi în spatele fiecărei maşinării de genul ăsta ineluctabil găseşti şi un sac cu bani)

-          Ei bine, ar fi şi aici un sac! S-ar zvoni, chipurile, că Portărescu doreşte să transforme Centrul de reabilitare în unul cu plată deschis pentru toată lumea în localul Universităţii! OPAAA...

Unde ţi-ai pierdut P-ul, D-le Rector?

 

Camin USB

business în unul din căminele universitare 

Partea 5: Epilog

Ca şi în povestea cu sîrme, mulţi dintre cititorii mei vor fi oarecum nedumeriţi de necesitatea acestui text. Care-i problema, domnule? E ceva ieşit din comun? Ai dovezi de corupţie sau altceva? A fost încălcată vre-o lege?

La drept vorbind, nu prea mă interesează dacă este incălcată vre-o normă sau regulament şi nu am eu competenţa necesară pentru a ancheta.  Cauza pentru care militez eu (prin intermediul acestui blog) e alta. Încerc să demonstrez un singur lucru: în pseudo-ţărişoara noastră totul e întors pe dos. Pînă la cele mai simple detalii ale cotidianului... Se vorbeşte mult de mentalitate, ne autoflagelăm în continuu, şi... nimic...

Esenţa însăşi a cuvîntului „mentalitate” a fost denaturată (ca şi esenţa cuvîntului „democraţie”, de altfel). Acest cuvînt a fost într-atît de mult vînzolit prin bălţi de noroi, încît nimeni nu mai percepe valoarea lui semantică...

Eu aş folosi un alt concept, împrumutat din engleză: MIND – SET (Au anglo-saxonii o particularitate deloc neglijabilă: sînt extrem de verticali din punct de vedere semantic). Anume la acest capitol cred că avem mari probleme: avem cu toţii un mind-set sucit şi mîncat de carii.

Ca rezultat, oricare ar fi „schimbarea” politică, instituţională etc. etc., „boborul” schimbare nu prea vede. Normal: MIND-SET-ul ramîne acelaşi! Oricare ar fi conducătorul şi oricare ar fi postul pe care-l ocupă, nu ştiu cum se întimplă că 1001 de alte interese primează şi nu acela al interesului general sau, cel puţin, al intereselor organizaţiei pe care o conduce.

In calitate de PîS:

Este foarte şi foarte posibil să se fi insinuat anumite inexactităţi în această poveste. Am urmarit-o de la distanţă şi persoana de la care o cunosc nu poate a priori fi obiectivă. la fel, nu pot fi obiectiv nici eu, căci persoana dată îmi este mamă... şi fost medic al oficiului medical. Esenţa problemei ramîne aceeaşi: DRUJII.

Ei, şi un PîPîS pe final:

Nu-l cusosc personal pe Domnul Gheorghe Popa. Jos pălăria pentru activităţile ştiinţifice! Cu atît mai mai mare este şi decepţia mea...

Poziţiile Domnului Gheorghe Popa sînt inebranlabile astăzi: unu, este om „de-al nostru”; doi, are DRUJI foarte bine plasaţi în guvern... tot de la Bălţi.

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher