Introducere şi context:

Pe 19 iulie la Chişinău a avut loc o conferinţă care poate influenţa destul de mult politicile migraţionale ale Guvernului Republicii Moldova (RM). Ceva mai înainte Cancelaria de Stat publica Proiectul de Hotărîre de Guvern referitor la crearea unei Agenţii care ar avea menirea să gestioneze aceste politici. Conferinţa respectivă nu a discutat despre oportunitatea sau nu a creării unui astfel de organism ci, considerînd crearea Agenţiei un fapt asumat, îşi punea ca scop să dezbată despre modalităţile de funcţionare ale ei.

(Subiectul respectiv este unul aparte şi merită un alt articol. Voi spune doar că crearea acestei Agenţii nu a reeşit dintr-o necesitate stringentă, conştientizată şi cristalizată în urma discuţiilor între/cu  toate părţile interesate, în sens de stakeholders, ci pe urma unei acţiuni de lobby din partea unor asociaţii comunitare (ele fiind doar una din parţile  interesate) şi un şantaj/negociere politic clasic, atunci cînd un deputat disident al PLDM-ului a condiţionat votul său prin crearea acestei Agenţii, totodată încercînd să exploateze un teren relativ virgin pentru a-şi constitui un capital de simpatie politic).

În repetate rînduri m-am pronunţat împotriva creării unui astfel de Agenţii şi în continuare sînt categoric împotriva creării unui Minister dedicat, argumentîndu-mi poziţia într-un articol precedent într-un mod cît se poate de explicit şi accesibil.

Repere teoretice şi noţiuni de bază:

Voi încerca acum să revin asupra unor concepte teoretice folosite în Gestiune, dezvoltate şi preluate în teoriile referitoare la organizaţii şi sisteme. Aceste teorii sînt actualmente destul de numeroase, fiecare dintre ele abordînd una sau mai multe dimensiuni a ceea ce numim noi astazi „organizaţie”.

Fiind imposibil, ţinînd cont de suport, să trec respectiva decizie prin mulineta fiecărei din aceste teorii, voi alege doar una, dar voi face din cînd în cînd referinţă şi la altele.

Teoria aleasă, printr-un hazard absolut hilar, se cheamă „Teoria agenţiei”. Ea operează cu următoarele noţiuni şi concepte: părţile interesate (stakeholders), obiective individuale şi organizaţionale, mandat, costuri tranzacţionale legate de negocierea obiectivelor, noţiunea de risc şi amenajarea lui, costurile de control şi subordonare ca expresie al unui contract prealabil.

Teoria agenţiei (ori teoria mandatelor),  atacă postulatul iniţial conform căruia întreprinderea (firma) este un actor unic (conceptul de cutie neagră - black box) pentru a pune accentul pe divergenţele de interese potenţiale între diferite părţi interesate (ex: relaţiile între management, acţionari şi creancieri). Comportamentul întreprinderii rezultă deci dintr-un proces complex de echilibrare care generează inevitabil un anumit număr de costuri numite costuri de agenţie sau tranzacţionale care sînt necesare pentru ca managerii, spre exemplu, să adopte un comportament conform aşteptărilor acţionarilor care i-au mandatat.

Am ales acest cadru teoretic pentru că este unul din rarele care încearcă să pună în paralel teoriile financiare şi cele organizaţionale, interesîndu-mă bineînteles mai mult la organizaţii decît la firme (care sînt şi ele, bineînţeles, una din formele de organizaţii).

Părţile interesate: cine sînt ele?

Pentru a discuta despre costurile de tranzacţie legate de crearea „Agenţiei pentru relaţia cu diaspora” este necesar, în primul rînd, să înţelegem cine sînt părţile interesate implicate în acest proces. Vom începe de la cele mai evidente:

1.       Asociaţiile din diasporă care au făcut lobby pentru crearea unei astfel de instituţii şi cele care nu s-au alăturat apelului

2.       Executivul şi reprezentanţii săi

3.       Parlamentarii care au condiţionat votul pentru alegerea Preşedintelui cu acel al creării Agenţiei.

Există însă şi alţi actori care, deliberat ori ba, dar au fost mai puţin consideraţi ori uitaţi cu desăvîrşire:

1.       Cetăţenii emigraţi care nu sînt afiliaţi asociaţiilor

2.       Cetăţenii RM care au rămas în ţară şi care plătesc impozite

3.       Agenţii economici din RM care sînt direct afectaţi de exodul masiv al forţei de muncă

4.       Autorităţile ţărilor care sînt destinaţia principală a emigraţilor din RM.

În cele ce urmează voi încerca, grupînd anumiţi actori, să trec în revistă fiecare din aceste părţi interesate, încercînd să delimitez obiectivele lor şi să identific costurile de tranzacţie care le sînt caracteristice. 

Vezi aici partea 2

Vezi aici partea 3

Vezi aici partea 4

Am fericita ocazie, şi profit din plin, desigur, să hoinăresc regulat printr-un cartier al Parisului care îmi este drag şi cărui îi spune „Montmartre”.

Nu am nici cea mai mică ambiţie să vă descriu acest sit turistic. Nu voi fi la înălţime, şi nici nu acesta este subiectul micului meu à propos. Doar atît am să vă spun: ca şi oricare sit turistic, îşi capătă toată splendoarea doar cînd este dezertat de... turişti! Lucru imposibil a priori. Nu contează! Este, necatînd la toate, destul de uşor să eviţi fluxurile de turişti gălăgioşi: e suficient să te abaţi doar cu o stradă de la aşa numitul „circuit turistic” şi atunci profiţi din plin de farmecul şi calmul incredibil al cartierului.

Ce-ar fi să examinăm mai îndeaproape acest flux de turişti? De ce? Fiindcă, într-o măsură oarecare, componenţa eteroclită a acestei populaţii de gîşte gălăgioase este o oglindire relativ fidelă a realităţii şi un barometru al aşa numitei „situaţii internaţionale”, dacă e să preluam o sintagmă atît de des folosită şi uzată pînă la repulsie timp de decenii în fosta şi prezenta noastră ţărişoară.

Aşa dar, ce reprezintă gloata setoasă de impresii din fîrful Montrmartre-ului? Ca şi pe lîngă oricare alt sit turistic din Paris, marea majoritate o constitue grupurile organizate. Geografia originilor acestor grupuri este extrem de pestriţă şi ea, deşi tind să cred că nu este chiar total arbitrară. Astfel, întîlnim preponderent grupuri din ţări relativ „bogate” şi grupuri din ţări francofile. Din start: grupuri de moldoveni / români nu am întîlnit.

Iată ce am remarcat: ţările din Nord (aici pun la un loc anglo-saxonii şi scandinavii) sînt în special reprezentate de grupuri de adolescenţi, ceea ce denotă indiscutabil o bunăstare materială istorică, mai mult decît o francofilie pronunţată.

Grupurile din Europa de Est sau Orient (ruşii, japonezii, chinezii, orientul mijlociu) sînt în special compuse din persoane în floarea vîrstei sau de vîrsta a treia, sensibili la ceea ce (mai) poate reprezenta civilizaţia franceză ca valoare intrinsecă (intrebarea ramîne deschisă despre adolescenţi: ramîn acasă sau preferă Disneyland-ul catedralei Sacré-Coeur?).

Latinii europeni sînt foarte eterocliţi, vezi deseori familii întregi, ceea ce pentru mine este un semn de bunăstare recentă. Ei sînt în perioada de descoperire concomitentă: parinţii şi copiii experimentează în acelaşi timp farmecul turismului vacanţier.

Desigur, aceste observaţii nu sînt decît nişte schiţe stîngace, dar simptomatic este faptul că nu am întîlnit pînă acum grupuri de moldoveni / români. Ceea ce nu înseamnă că nu am întîlnit co-naţionali de-ai mei pe la Montmartre!

Îi vezi, de cele mai multe ori, în mini grupuri de cîteva persoane, profitind de un mic răgaz de week-end sau de o mică vizită organizată de un prieten sau cunoscut... Siturile turistice sînt rareori locuri sau trasee unde moldovenii se opresc mai îndelungat. Doar timpul necesar pentru a înregistra fotografic sau mintal magnificul locului şi apoi... pleacă stingheriţi de aceste efuziuni beate pline de extaz ale turiştilor ordinari.

Pentru unii (acei care-şi cîştigă, permanent sau temporar, bucăţica de pîine la Paris) locul este prea animat pentru a profita din plin de o zi de week-end. Pentru alţii (acei rari care reuşesc să vină într-o călătorie pînă la Paris) locul este prea plebeic şi ei bat în retragere destul de rapid, jenaţi de aceasta mulţime de oameni ce-şi exprimă ostentatoriu admiraţia legitimă, dorind parcă să(-şi) demonstreze că nu au dat banul degeaba şi chiar se merită. Zau aşa, se merită, vă rog să mă credeţi!

Co-naţionali întîlneşti destul de mulţi, dar în locuri ceva mai dosite de pe Montmartre, ceea ce denotă o atitudine de apropriere a spaţiului. La fel ca şi parizienii, moldovenii nu prea agreează locurile turistice. Normal: ei nu sînt turişti! E destul să cobori la poalele „Muntelui Martre” ca să auzi grai matern: chiar pe Rochechouart, în micul scuar unde mamele tinere îşi scot odraslele să mai respire aer „curat”.  Din păcate, locurile mai selecte din cartier (acele cîteva care exista) nu prea sînt frecventate de moldoveni, cel puţin eu nu prea am întîlnit (nu că aş fi eu un frecvent vizitator, dar, mă rog, din cînd în cînd, de ce nu?).

Există totuşi o schimbare notorie pe care am observat-o ultimii ani: dacă acum 3-4 ani întîlneam în cartier îndeosebi mici grupuri de bărbaţi tineri (din acei care vin la muncă să cîştige un ban), acum întîlnesc din ce în ce mai mult familii şi mame cu copii mici...

Tristă constatare: moldovenii nu mai speră să revină în ţară şi încearcă să se instaleze definitiv aici, în Franţa. Decepţie dublă: am văzut recent şi bătrîni legănîndu-şi nepoţii... Se întîmplă ceva trist de tot acolo, în ţară, dacă lumea îşi expatriază ceea ce le este mai drag. Un lucru îmbucurător, în acelaşi timp: moldovenii încep a mai „prinde la pene”! Dacă comunităţile de emigranţi erau concentrate în suburbii pînă acum 2-3 ani, acum încep să „colonizeze” periferiile Parisului.

Cele relatate mai sus nu au decît valoarea unei simple observaţii subiective. Îmi permit să vin cu aceste constatări doar fiindcă locuiesc în apropiere de acest cartier (fiţi pe pace, nu chiar pe Montmartre, ci la poalele lui) de vreo şase ani deja şi am putut să-mi construiesc micul meu film à la Amélie Poulin despre cartier şi concentraţia de moldoveni la m² de Montmartre. Nimeni nu cunoaşte cifra exactă de emigraţi. Nu cred că cineva a încercat sau a avut o motivaţie particulară de a o cunoaşte. Cică ar fi între 15000 şi 60000 de cetăţeni ai R. Moldova în Regiunea pariziană.

Dar ei nu fac turizm. Cînd voi vedea şi eu grupuri de turişti galagioşi din Moldova, vociferînd zgomotos şi minunîndu-se disciplinat de ce e menit în ghid să stîrnească admiraţie, atunci voi începe a spera şi eu că lucrurile nu stau chiar rău acasă.

Pînă atunci stau şi eu cuminte acasă şi-mi caut de grijă. La fel ca şi alţi moldoveni de la poalele Montmartre-ului.

Publicat in premiera pe bloguvern.md 

Imagine: Guy Thiant "Si Montmartre m'était conté"

Astăzi doar lenosul ori indiferentul (deşi cred că ăştia reprezintă majoritatea, alias masa inertă, dar: fiecare din ei îşi caută de grijă şi de bunăstarea lor!) nu şi-a expus părerea, viziunea, pronosticul, nu a adus o propunere sau o candidatură pentru soluţionarea aşa zisei „crize politice” din Republica Moldova.

Fiecare îşi construieşte propriul adevăr, pornind însă de la o premisă că ar exista totuşi o criză… Fapt indiscutabil. Ar trebui să fii scăpat de la casa de nebuni ca să afirmi că nu există o criză într-o ţară cu un sfert de populaţie în afară. Şi în condiţiile cînd această hemoragie este departe de a fi stopată…

Pe timpuri, cînd eram şi eu student şi învăţam diverse teorii, un prof de-al meu spunea: « Fiecare teorie este valabilă doar dacă premisele teoriei sînt adevarate. » Pentru ca să aplici o teorie ai nevoie de un cadru iniţial, care, de cele mai multe ori, nu sînt decît doar ipoteze. Şi dacă ipotezele sînt greşite sau nu funcţionează?…

Am avut nevoie de această mică digresiune pentru a reveni mai bine la criză. Şi în special la natura acestei crize. Se pare ca ne-am lăsat convinşi: toate nevoile ni se trag de la faptul că nu avem Preşedinte. Mare mahăr acest Preşedinte: fără el nici vaca nu paşte, nici porcul nu se-ngraşă, nici bani la buget nu se-adună... Kрокодил не ловится, не растет кокос! V-aţi prins, da? Toate nevoile noastre se trag de la „criza politică” şi de la incapacitatea Parlamentului de a alege un Preşedinte!

Asta ar fi ipoteza şi cadrul iniţial al teoriei cu criza. Cam slăbuţ şi tras la Zinger cu aţă albă... Foarte comod: noi vă facem cadrul (în lexicul mai recent, validat uzual de CC, – „ramcă”) şi voi dezbateţi, propuneţi, argumentaţi. Dar nu carecumva să ieşiţi din ţarc! Ni-ni!

Din păcate, ceea ce numim noi „criză” are rădăcini mult mai adînci şi mai viguroase. E o criză sistemică care ţine mai degrabă de rigiditatea sistemului politic, caracterul său închis, o criză profund... democratică, dacă doriţi. Zic „democratică” fiindcă acei ce vin la putere astăzi în Moldova nu sînt, în marea lor majoritate, aleşi. Pradoxal? Hmmm... Şi Dumneata, stimate Cititor, ce ai votat? Eu unul am votat un partid. Practic am votat o listă din care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat cel puţin o jumătate... Prioritate am dat listei de unde aş fi aruncat cel mai puţin.

Sistemul actual, în loc să limiteze efectul devastator al viciilor, proprii oricărei societăţi post-comunsite (în sens de post-1989, nu post-2009), nu face decît să le amplifice.

Să încerc să detaliez:

În primul rînd, asistăm la o diluare a însuşi principiului democratic, care spune că voinţa poporului este exprimată prin alegeri. Noi alegem un partid. Nu şi persoanele de pe liste. Alegem organul legislativ. Şi nici într-un fel nu alegem vre-o instituţie care ar contra-balansa această „putere”. Acelaşi Preşedinte, spre exemplu. De facto, alegem, şi doar parţial, numai unul din acei trei piloni ai puterii.

După cum spuneam, chiar şi alegînd un partid, alegătorul nu participă la constituirea listelor. În realitate, alegem doi-trei (în cel mai bun caz) lideri şi doar cei pasionaţi cunosc mai mult de cinci persoane de pe lista partidului pentru care au votat. Sorin Hadîrca, într-un articol recent, scria despre Călăreţul Negru. La noi tot Parlamentul e plin de Black Rideri! Fără nicio doză de responsabilitate (în sens de accountability) în faţa alegătorilor. Pasageri clandestini ai unui sistem pseudo-democratic. Veţi spune că listele, teoretic, sînt constituite în mod democratic în sînul partidelor. Chiar credeţi în afirmaţia respectivă? Locurile pe listă se cumpără şi se vînd, partidele nu sînt decît nişte mini-imperii la cheremul oligarhilor, un simplu instrument pentru protejarea intereselor individuale... Nu există şi nu a existat vre-o dată în istoria Republicii Moldova un partid care ar fi funcţionat conform principiilor democratice (şi dacă a existat, nu a fost niciodată ales). Această realitate nu face decît să accentueze şi să cultive comportamente deviate, corupţia şi cumetrismul în chiar sînul partidelor...

O altă realitate amplifică şi mai mult disfuncţionările din sînul partidelor: finanţarea campaniilor electorale. Lipsa de transparenţă financiară, sfidarea tuturor normelor legislative existente (astea din urmă fiind relativ şchioape) pe de o parte şi sărăcia generalizată care face posibil însuşi actul de vînzare –cumpărare al votului,  pe de altă parte, au adus la situaţia cînd un partid este nevoit să fie „bogat”. Căci alegerile se cîştigă prin şi cu bani. Şi doar aşa. Respectiv, chiar şi partidele create pe platforme ideologice sau de persoane relativ integre ajung la cheremul burselor mari. Care, în mod foarte firesc, „investind” bani grei, inevitabil doresc să rentabilizeze...

Sistemul electoral actual face ca partidul politic să devină unica modalitate de a acăpăra puterea politică. Acelaşi sistem face ca această putere, odată dobîndită, să se extindă automat asupra tuturor centrelor nevralgice ale Statului. Fără nicio contra-balanţă.

Nu ştiu dacă realizaţi cît de perversă şi devastatoare pentru întreaga societate este această situaţie. Observaţi atent ce se petrece în jur. Totul pentru partid! Totul prin partid! Totul de la partid...

Economiştilor le place să facă referinţă la o noţiune: incitaţiile. Pînă la urmă, este absolut de firesc ca un individ să dorească să „reuşească” sau să-şi apere bucăţica de pîine. O societate nu poate funcţiona bine dacă incitaţiile personale nu corespund cît de cît cu o anumită viziune de bien-être şi de echitate socială. Succesul personal în Moldova este condiţionat de reuşita în cadrul unui partid şi în raport cu un partid. Asistăm la nişte distorsiuni comportamentale absolut halucinante. Şi doar un cadru moral suprainstituţional mai face ca comprotamentele indivizilor să n-o ia razna definitiv. Deşi, frontierele posibilului sînt din ce în ce mai diluate şi mai vagi (vezi articolul lui Vitalie Sprînceană).

Capitalul cel mai valoros al unei societăţi, munca şi talentul uman, sînt iremediabil irosite în vînt. El nu este folosit pentru a construi o societate echitabilă şi creatoare de valori durabile.

Într-o lume normală copiii visează să devină medici, profesori, ingineri, „cosmonauţi”, sa lucreze la fabrica de ciocolată sau la cea de jucării, dar nu să plece în italii sau moskove, sau să devină... deputaţi sau miniştri. Într-o ţară sănătoasă primarul se ocupă de bunăstarea comunei, dar nu execută ordine de la partid. Funcţionarul public trebuie să-şi exercite funcţiile, nu să caute a face carieră de partid sau să se pună bine cu partidul de teamă de a-şi pierde postul (Vezi aici un articol de-al meu sau pe al lui Iulian Ciocan la subectul dat). Într-o economie sănătoasă şi bine regulamentată efortul omului de afaceri contribuie la bunăstarea tuturor părţilor implicate (în sens de stakeholder sau parties prenantes) şi succesul ori securitatea sa nu depinde de banii „investiţi” în campanii electorale. Într-o societate normală Curtea Constituţională veghează asupra respectării Constituţiei şi nu arbitrează interese de partid* etc., etc.  

*În pledoaria CC referitor la spinoasa chestiune cu alegerea Marelui Mahăr au fost invocate următoarele: „Fiindcă există principiul supremației Constituției, care spune că o regulă constituțională (în cazul dat art. 78 (3)) e mai importantă ca oricare alt act legislativ și, respectiv nu poate fi contrazisă de o lege organică.” (Vezi articolul lui Andrei Lutenco). Aceeaşi CC însă, acum mai puţin de un an, a ignorat exact acelaşi principiu. O lege organică, Codul Electoral, a fost mai tare decît Articolul 38 al Constituţiei! (vezi articolul acesta şi ăsta la subiectul respectiv). Constituţia a putut fi ignorată... Nu şi interesele de partid!

Departe de mine gîndul  de a reduce şi de a pune pe seama „partidelor” toate nevoile noastre. De asemenea, nici într-un caz nu doresc să las de înţeles că e o problemă pur naţională. Dar, stimate Cititor, dacă tot ai ajuns pănă aici cu lectura, sper să te fi convins că o mare parte din discfuncţionările societăţii de astăzi de la „partide” se trage.

Şi ce-ar fi dacă nu am vota liste, dar personalităţi care astfel ar fi direct responsabilizate în faţa alegotorilor? Ce-ar fi dacă am alege mai des? Ce-ar fi dacă nu am accepta alte finanţări pentru campanii electorale decît cele venite de la Stat sau, cel puţin, controlate riguros de Stat ? Mai rău oricum nu va fi. Din păcate, cam inextricabilă situaţia căci toate sînt decise astăzi de partide...

Avem nevoie de o nouă Constituţie! De o nouă Republică! Dar nu pentru a alege un Preşedinte, ci pentru a scăpa de „partide”!

Ce zici, stimate Partid roşu-verde-albastru?

O vorbă mai veche zice că peştele de la cap se strică. O fi. La peşti. La specia bipedă e puţin altfel. În special la homo moldovanicus. Dar nu despre cap voi soliloca acum. Cu capul se vor lămuri cei căpoşi, înzestraţi cu spirit critic şi viziune strategică, cu crize acute analitice. Şi, la o adică, de ce folsesc eu verbe la viitor ? Ei chiar „se/ne lămuresc” şi încă destul de energic. Ca-n sketch-ul străvechi al lui Urschi : spală, clătesc, calcă, murdăresc şi apoi iar spală.

Despre altceva/cineva voiam eu să scriu astăzi. Nu despre cap, alias cutia cerebrală, alias centru nevralgic (deşi devine tot mai des neurostenic). Dar despre… coloana vertebrală a statului cu nume falnic „Moldova”.

Hai să încerc să fiu mai clar : despre armata de funcţionari publici care asugură (potenţial) funcţionarea statului (impotent). Nu cred că există astăzi vre-un „popor – naţiune” care ar fi satisfăcut de nivelul (potenţa) şi eficienţa funcţionarilor de stat. (Unu în minte).

Să revenim în Moldova. Să evaluăm evoluţia. Puţin contează punctul de pornire. Să presupunem că funcţionarii sînt prin definiţie „răi”. Dar o altă vorbă la fel de veche (doi la număr pentru azi!) spune: « Rău cu rău, dar mai rău fără rău ». Important e ca aceşti funcţionari „răi” să funcţioneze de bine de rău. La nivelul lor, aşa rău cum este el. Uite în Franţa, spre exemplu, ei sînt „răi”, dar funcţionează nu chiar rău. Adică aglomeraţia asta de „răi” funcţionează… să zicem destul de binişor pînă la urmă.

Am avut şi noi armata noastră de funcţionari „răi” care funcţionau, ce-i drept, într-un sistem „rău”. Dar probabil, dacă am fi schimbat niţel sistemul, se putea ca funcţionarii să funcţioneze… poate nu  „binişor”, dar, să zicem, „satisfăcător”. La noi însă...

În afară de centru, adevărată arenă a şocurilor TITANICe, lucrurile stau chiar „rău” de tot. Politizarea excesivă a societăţii şi corupţia generalizată au făcut ca orice continuitate la nivel de exersarea funcţiilor de către funcţionarii de stat să fie pierdută de la un „regim” politico-mafiot la altul.

Mai pe scurt: cei „răi” care ar fi putut potenţial să funcţioneze într-un sistem mai bun au fost mînaţi centrifug afară de noi şi noi valuri de „oameni de-ai noştri” care, însă, nu mai erau la fel de „răi”, dar pur şi simplu mai „răi” decît precedenţii. Nici un precedent nu a fost clonat.

Uite-aşa. Mai clar nu se putea. Astăzi avem un cap neurostenic fără coloană vertebrală. Funcţionari care nu funcţionează. Un stat potenţial şi impotent. În schimb, avem potenţialitate. Multă. De dat şi altora. Cu potenţa mai rău.

A treia „vorbă veche” pentru azi: „Bărbatul este „capul” familiei, iar femeia... gîtul.”

Potenţa face totul!