Dacă soap-opera din politica moldovenească (mă întreb în ce măsură nu-i decît praf pentru ochi) nu mai face acum decît să-mi trezească o curiozitate similară cu acea cu care urmăreşti un vodevil de proastă calitate (cunoaşteţi momentele cînd ai ceva de făcut la bucătărie, să zicem o salată mai elaborată, şi puneţi un televizor sau un post de radio, alegînd deliberat ceva lejer care să nu vă sustragă de la activitatea principală ?), atunci alte discuţii şi proiecte de decizie îmi atrag curiozitatea în mod special.
Vă îndemn să fiţi cu ochii în patru, căci – tot păţitul e priceput – cu cît e mai mare e hărmălaia într-o parte, cu atît mai mare e şi porcăria care se urzeşte în alta. Iar dacă nu vă mulţumeşte înţelepciunea populară şi preferaţi tratate mai elevate, întrebaţi de neica Noam Chomsky şi reţetele dumnealui de manipulare. (MIT e mai bine de pus în CV decît blogul „Un Punct din .FR”, cum n-ai da ;) .). Nu ştiu de ce, dar am o vagă impresie că anume acum, în aceste momente, se fură ca-n codru şi se pregătesc lovituri sub toate centurile noastre în urma cărora vom fi nevoiţi să le mai şi strîngem...
Să revenim deci la subiect, iertată să-mi fie digresiunea de mai sus, la remitenţe. Mai bine spus, la impozitarea lor. Dar şi mai exact, la toate „iniţiativele”de stoarcere de bani pentru „buget” (pe care unii îl mai încurcă cu propriile buzunare) din acel flux interminabil de bani care tot vine şi care trece uite-aşa pe-alături. Scandal!
Dar dacă e să abandonăm retorica care inevitabil va fi catalogată de „populistă”, atunci lucrurile pot fi analizate şi altfel. Să încercăm.
Toată lumea bună, experţi, dar - şi mai mulţi - diletanţi, este convinsă ca emigraţia masivă, cu precădere cea ilegală, este o bombă cu efect întîrziat, care, mai devreme sau mai tîrziu, ne va exploda în plină figură. Oare? Eu nu cred în fatalitatea acestei afirmaţii. Utilizarea, însă, a argumentului respectiv pentru a sustrage de la populaţie impozite şi taxe suplimentare (vedeţi epopeile cu vinieta şi acea cu coletele) îmi pare, eufemistic vorbind, o mîrlănie obscenă şi abjectă fiindcă toată lumea înţelege că aceşti bani nu vor fi folosiţi pentru soluţionarea sau anticiparea problemelor legate de emigraţie. Dar acesta este un alt vast subiect.
Să revenim, încă o dată, la impozitare. Nu poţi aştepta de la un stat prestaţii sociale şi gestionare a bunurilor publice fără a contribui cumva. Este o axiomă care, după cum se ştie, nu necesită demonstraţii. Totul are un cost. Impozitele sînt o necesitate. Dar orice sistem de impozitare presupune două condiţii de factură ontologică:
- Suma impozitului trebuie să fie percepută drept una justă şi echitabilă în raport cu alţii.
- Impozitul presupune o contravaloare în termeni de prestaţii din partea statului, principalul operator al sistemului de colectare şi repartizare a resurselor.
Întrebare deschisă: Într-o ţară, unde doar oficial există cîţiva miliardari cu o avere mai mare decît PIB-ul, poţi oare cere contribuabilului de rînd, care de facto se simte nedreptăţit –pentru a aborda subiectul percepţiei – căci a fost nevoit să emigreze, să plătească impozite de dragul unor prestaţii ipotetice?
Înainte de a băga mîina în buzunarul emigratului, poate ar fi mai just de început cu bîrna din propriul ochi sau cu măturatul în faţa propriei uşi?
Să presupunem totuşi că uscăturile au fost toate arse şi că – o, minune a lui Dumnezeu! – pragul casei luceste mai ceva decît chelia marelui Ilici, celebrat acum cîteva zile la Ch-ău de unii (inclusiv din acei cu miliarde în conturi). Cum facem?
Acelaşi principiu al echităţii şi igienii de viaţă comună în societate presupune (mă repet): pentru a beneficia de anumite servicii trebuie să contribui la „obshchiak”. Dificil de dezlegat acest Ouroboros. Vrei prestaţii – fii bun de plăteşte / la ce să plateşti, dacă nu sînt prestaţii? Hmmm...
Dar mai e mult pînă aici. Vedeţi bîrna şi mătura de mai sus. Legitimitatea celui care ar încerca să rupă acest cerc vicios este condiţionată din start.
Mai există şi alte aspecte, ele făcînd parte din noţiunea de echitate, care ar trebui soluţionate. Unul din principiile fundamentale al oricărui sistem fiscal este evitarea dublei impozitări. Există mai multe concepţii-tip pentru organizarea colectărilor impozitelor. Toate însă prevăd evitarea impozitării duble. În Franţa se ţine cont de aşa numita reşedinţă fiscală: plateşti impozite în ţara în care trăieşti permanent. SUA se uită la culoarea paşaportului: eşti american, fii bun de plăteşte impozite în SUA, iar dacă ai plătit deja impozite în altă parte, vino cu justificativ şi plăteşti doar diferenţa. Mai există şi colectarea impozitului direct de la sursă, în momentul efectuării plăţii (în Moldova, se pare că este în vigoare anume acest principiu, care îmi pare cel mai raţional).
Nu există sistem perfect, dar cel puţin se încearcă o decenţă şi o aparenţă de echitate. Statele mai semnează şi aşa-numitele „convenţii fiscale” pentru a regulariza numeroase aspecte ce ţin de impozite...
Şi noi în toată povestea asta? Cîte „convenţii” are Moldova semnate? Nu ştiu. Probabil cu toate ţările unde are emigraţi în număr important: Rusia, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Irlanda, Marea Britanie, SUA... Ori greşesc?...
Ceea ce mi-a fost dat să aud recent m-a îndignat la culme: cică s-ar preconiza (sper să fie doar „preconizări” maladive şi ele să moară în mintea febrilă a incompetenţilor daţi) să se taxeze banii transferaţi prin sistemul bancar! Şi cu „secretul bancar” cum rămîne? Ce treabă are statul să-şi bage nasul în operaţiunile mele bancare? Dor de KGB? Atunci cînd se fac transferuri masive de sute de mii sau de milioane este legitim să se verifice (atenţie, nu să se impoziteze automat!) originea banilor şi eventual dacă s-au plătit impozite pe aceste sume, dar mă îndoiesc ca remitenţele să facă parte din aceste categorii de tranzacţii. Aplicarea acestei idei năstruşnice nu ar face decît să deturneze fluxul de bani în domeniul economiei paralele.
Şi atunci cum facem cu „igiena”? În primul rînd, să reamintim că în Moldova impozitul se percepe în momentul plăţii, la sursă (există şi categorii care sînt obligate să facă declaraţii fiscale, stipulate de lege). Practica plăţilor „la plic” este în afara legii şi sînt organe abilitate pentru a lupta împotriva acestei cutume.
În al doilea rînd, există (ori ar trebui să existe) şi controlori fiscali, care ar putea să facă aşa numite „redresări fiscale” a persoanelor cu averi în discordanţă totală cu veniturile oficiale, accesibile autorităţilor, ţinînd cont de prelevarea la sursă. Orice cetăţean, în oricare moment, poate fi „redresat”. Dar!: dat fiind imposibilitatea de a întreţine o armată prea numeroasă de controlori, ei automat, pentru a maximiza rentabilitatea lor, ar trebui să fie interesaţi de „marile averi”, care, vedeţi Dumneavoastră, nu aparţin emigraţilor în Moldova. Şi dacă este (hai să presupunem că s-a făcut un clean-up în cartierele luxoase ale Chişinăului şi că toţi acei cu averi şi cu probleme la capitolul impozite au fost sancţionaţi) „redresat” un cetăţean emigrat sau familia lui, atunci nu are decît să aducă un justificativ că a plătit impozite în altă ţară. Dar pînă şi acest lucru este discutabil, căci are oare Moldova legitimitate să penalizeze venituri realizate în altă parte? Eu zic că nu are, dar atunci ar trebui alertate autorităţile din ţara respectivă, din acelaşi considerent al echităţii. Eu unul am păstrat toate declaraţiile şi avizurile de cînd plătesc impozite. Simplu? Echitabil? Rentabil? Îmi pare că este. Şi în plus nu este discriminatoriu. Nu împarte societatea în acei rămaşi vs. acei plecaţi.
O redresare fiscală este un lucru serios şi costisitor per se şi ar incita fiscul să priorizeze cazurile „rentabile”. Respectiv, cu cît este mai mare „averea” afişată, cu atît mai mare ar fi incitaţia cetăţeanului de a fi curat în faţa legii. Desigur, în cazul unui stat corupt orice sistem este inutil şi plăteşte întotdeauna acel mic şi fără „relaţii”.
Notă: impozitarea indirectă nu este o soluţie şi sînt categoric împotriva acestui principiu. Cetăţeanul nu trebuie şi nu poate fi considerat din start infractor! Doar o redresare fiscală poate in fine decide dacă este în afara legii sau nu.
Vă mai întreb: este oare justificat moral să taxezi acele suplimente pe care le primesc familiile emigraţilor şi care le permite (în absenţa altor „prestaţii” de la stat) să-şi asigure existenţa (indiferent dacă au fost ele taxate în ţara de origine ori ba)? În treacăt fie spus: dacă nu plateşte impozite în ţara unde munceşte, emigratul este în afara legii. Poate încercăm cumva să ajutam cetăţenii să revină într-un circuit legal? Vă asigur: ei chiar şi-o doresc! Mai mult: majoritatea lor covîrşitoare sînt respectuoşi faţă de legile ţării-gazdă! Şi nu fiindcă sînt mai sfinţi decit ceilalţi, dar din simplul motiv că primul lucru pe care o administraţie (cel puţin în Franţa aşa se face) o cere este avizul de impozitare! Chiar şi acei care lucrează la negru trebuie să plătească impozite, fiscul dezinteresîndu-se de oricare alt aspect decît acel al veniturilor.
Şi o anecdotă: în SUA, cică, hoţul neapărat mai primeşte un şef da acuzaţie suplimentar la lista isprăvilor pentru că nu a plătit impozite pe „furat” J .
„Iaca na! iarăşi muncă, iarăşi Integrare Europeană... Cît se poate atîta?...Nas i tut neplokho kormiat!”, aud de la„galiorkă”, aleas Palatul Republicii, o replică.
************
Ce facem cu pensiile şi securitatea medicală? A impune emigraţilor, ameninţînd cu sancţionari şi amenzi eventuale, să contribuie forţat la aceste sisteme este încă o aberaţie, născută în creiere minuscule de dinozauri politici, care la noi nu mai vor să moară. Obligativitatea nu poate fi aplicată decît persoanelor salariate în Moldova (inclusiv acei înregistraţi ca antreprenori sau profesii liberale) şi celor ce sînt înscrişi şomeri. Cică cetăţeanul ar trebui să „demonstreze”că nu se află pe teritoriul R. Moldova... Nu-i mai simplu să prezinte doar un justificativ că este afiliatul unui „sistem” de securitate socială?
Şi dacă cetăţeanul contribuie în alte ţări? Să plătească dublu? Nu este oare mai just (uite aici într-adevăr este mai complicat, e nevoie de ceva muncă,de ceva „prestaţii”) să creăm sisteme incitative la toate nivelele: prin programe de educaţie, prin programe de acorduri interstatale de legalizare a cetăţenilor, prin acorduri între fondurile de securitate socială şi pensionare ale ţărilor respective, prin atragerea business-ului privat în sistemul de poliţe de asigurare (pe care eu persnal nu-l agreez deloc, dar care, în cazul dat, poate fi o soluţie)?
De ce nu am gîndi şi pe un termen mai lung (dar care guvern şi în care ţarăeste capabil în ziua de azi să mai conceapă programe şi politici care ar depăşi un mandat electoral?)? De ce nu am crea un fond de investiţii de stat (cu obiective de rentabilitate bine măsurate şi definite) care ar servi anume pentru capitalizare în anticiparea necesităţilor legate de cereri potenţiale de pensii minimale de vîrstă pentru persoanele care au muncit la negru? Finanţarea acestui fond ar putea veni atît din bugetul statului (PIB-ul căruia ar fi în proporţie de 35% datorat remitenţelor, printre altele), cît şi din programe de investiţii (ca efect colateral am finanţa şi nişte proiecte de business) venite din exterior?
De ce nu am acorda posibilitatea aceloraşi lucrători ilegali să cumpere puncte de pensie de la fondul social?
De ce nu am vinde poliţe de asigurare medicală cu participarea capitalului privat (dacă e să visăm puţin, am găsi poate şi companii multinaţionale pentru a le face valabile pe teritoriul mai multor state. Bine, aici am ceva dubii, căci depinde şi de costul lor...)?
Nu sînt eu specialist în sisteme de pesionare sau de securitate socială, dar în ziua de azi, ţinînd cont de multitudinea formelor produselor financiare şi natură de capital (public, privat, mixt, finanţări din exterior, etc., etc.) posibilităţile nu lipsesc, imaginaţie şi bun simţ de-ar fi. Ei, şi puţin calcul, desigur. Este incredibil ca astăzi autorităţile ţării să nu cunoască exact cîţi cetăţeni sînt în ţară şi cîţi sînt plecaţi...
Chiar e greu de făcut un sold gen „plecaţi/intraţi” bazat pe simple date ale serviciului de grăniceri (indiferent de cetăţenie)? O sumă a acestor diferenţe (cu o vechime de 10 ani, spre exemplu) ar putea să ne aducă barem ceva claritate, ori greşesc?
În acest domeniu studii tot se fac, cel puţin. Sper să se ajungă şi la cifre. Şi la capacităţi de previziune (ex: cîte pensii vor fi necesare de asigurat de la buget în 15 – 20 – 25 de ani?)
Rămîne o problemă de rezolvat: lipsa totală de încredere în autorităţile statului şi politicile lui. Justificată.
Poţi crea o poliţă sau un produs financiar, mai rămîne să-l „vinzi”cuiva... Dur-dur, ţinînd cont de trecutul nu prea îndepărtat şi de ce a facut statul cu economiile cetăţenilor. Eu am acasă o poliţă de asigurare de la mama (pentru care ea a plătit ceva bani companiei ASITO cîndva, pe cînd eram copil). O ţin ca amintire.
Origine Imagine: http://unsider.deviantart.com/art/Ouroboros-Drawing-271330221
