În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.
Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...
La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!
S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.
Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.
Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.
Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.
