Nu cred că sunt singurul care să fi nimerit în asemenea încurcătură: atunci când trebuie să explici unui străin anumite tradiții, legende sau chiar și unele realități de pe la noi (uneori, pentru a explica ceva ești nevoit să faci un curs intensiv de istorie coborând hăt până-n Evul Mediu, dacă nu până la Traian și Decebal!). Și sunt convins că nu e o specificitate de-a noastră, căci de nenumărate ori i-am văzut pe alții chinuindu-se explicându-mi mie anumite bizarerii tradiționale.
Într-un spațiu unitar și familiar există totuși un sol fertil din noțiuni care se învață de mic copil. Intră în capuri singure, fără explicații multe, se organizează într-un fel de context implicit cultural. Intră într-atât de bine și sunt într-atât de desăvârșit înțelese și asimilate, încât cei mai mulți dintre noi ar fi incapabili să le explice aducând o definiție clară ca în DEX. Și atunci când ai o poveste de povestit nu faci decât să împletești un fir epic, să legi cumva aceste noțiuni într-o tramă cât mai dramatică. Și atunci povestea prinde viață, personajele se completează și își ispășesc destinul construind un univers fabulos în armonie cu lumea reală care ne înconjoară, alimentându-se reciproc.
Dar cum faci atunci când aceste noțiuni nu există? Când ești nevoit să explici ce înseamnă Baba Dochia, Făt-Frumos, Zmeu, Mărțișor?...
La sfârșitul lui decembrie al anului trecut mi-am dus copiii la un spectacol realizat și prezentat de Victoria Stefaniuc, „Le Dragon et le Porte-bonheur Moldave”. Am fost în primul rând de dragul copiilor, dar aveam și curiozitatea mea, recunosc, puțin vicioasă. Spectacolul Victoriei nu este altceva decât legenda Mărțișorului. Ale mele surcele știu ce e asta și cu ce se mănâncă, adică stăpânesc noțiunile și chiar și unele fire epice. Fiică-mea chiar mă întreba care variantă anume a legendei va fi prezentată. Ceea ce mă intriga mult era cum va reuși să soluționeze Victoria problema „noţiunilor” fără a se încurca în explicații plictisitoare și fără a ruina „magia” epicului, legând noțiuni neînțelese de către public înde ele.
Victoria a găsit o soluție surprinzătoare la prima vedere, dar probabil unica valabilă: ea a păstrat povestea, scheletul ei, dar a adaptat noțiunile. Astfel, Făt-Frumos devine „cel mai temerar băiat din sat”, zmeul devine dragon, sângele vărsat pe zăpadă devine jăratec (deși aici a fost mai degrabă o obligație legală, după cum mi-a mărturisit chiar autorul). Povestea, pentru unul care e obișnuit cu varianta tradițională, devine oarecum stranie, dar am fost conștient că nu dețin măsurătoarea potrivită pentru a evalua. De aceea am urmărit atent reacția copiilor și, în mod special, reacția copiilor francezi prezenți în sală. Iar ei iau fost fericiți! Au vibrat și au țipat de bucurie sau spaimă pe parcursul întregului spectacol! Iar cuvântul cheie – Mărțișor – a venit și el la final ca să încununeze opera.
Victoria Stefaniuc a folosit o paletă vastă de arteficii și mici tehnici de-ale povestitorilor: culori vii, figurine, proiecții cu umbre, marionete. O bandă sonoră de excepție cu muzică românească de nai corespunzătoare și, desigur, narațiunea Victoriei, foarte emoțională și bine dozată, repartizată de-a lungul poveștii fără vid sau inegalități de ritm, cu mici sesiuni interactive cu picii, ceea ce ei adoră, fără stângăcii de ordin tehnic, iar pe mine acest lucru chiar m-a impresionat: să schimbi de unul singur decorul, păpușele, figurinele, tehnicile de prezentare, fără incidente asupra derulării spectacolului, e o performanță în sine!, mai pe scurt, spectacolul fascinează, antrenează și captivează!
Iar cei mai perfecți evaluatori rămân copiii, care la această vârstă încă nu ştiu ce-i ipocrizia sau complezenţa. Şi ei au fost absolut fericiţi!
Așteptăm cu nerăbdare să vină aprilie și noul spectacol la care lucrează Victoria Stefaniuc împreună cu violonistul bulgar Velizar Assenov, „Far-West Tzigane”. Cu tot ce am văzut în legenda Mărțișorului și un violonist cu muzică live în scenă, ne așteptăm la o poveste de-a dreptul fascinantă!
