vom sta întinşi
în iarbă
în cruce
ca o cruce
feriţi de gloanţele timpului
ce vor fluiera pe undeva
pe de-asupra
lunetistul a dat greş, simţi?
cât timp vom sta ascunşi în iarbă
lunetistul ne va rata
aici lăngă rădăcini
spaţiul e răsucit deasupra noastră
ca o cochilie de melc
şi toate revin inexorabil
în acelaşi punct
debarasare de coaja futilităţii
simplificare continuă
până la acea unitate
infinit de mică sau
infinit de mare
acel punct în care
dimensiunile dispar şi
rămâne doar sensul pur
acel înţeles originar
la început a fost cuvântul
la inceput a fost un suspin
un geamăt de femeie
ce putea să fie altceva?
vom sta întinşi
în iarbă
în cruce
ca o cruce
la adapost şi
vom bea seva
din stiblele pătătolite de
huma noastră răsfeartă în
cuvinte
suspine
gemete înăbuşite
sare din sarea noastră
va hrăni rădăcini care
vor pătrunde adânc
chiar mai adânc
până la nucleul unde
nu mai există greutate
noi îi vom bea seva
din stiblele pătătolite
vom sta întinşi
în iarbă
în cruce
ca o cruce…
