Anul cinematogarfic 2024 nu ne-a bucurat cu multe realizări memorabile. Industria a continuat să producă filme de toate categoriile, unele – destul de bunicele, altele - chiar bune de tot, dar ceva care ar fi marcat anul – nu cred (poate cu o singură excepție). Adevărul e că am intrat într-o zonă de turbulență mondială la nivel valoric, iar casele mari de producție (să fim onești : ele vânează un singur lucru – profitul) nu reușesc să prindă vibe-ul publicului, lucru imposibil, de altfel, în condițiile actuale.

Chiar dacă aș putea scoate în evidență 2-3 realizări foarte bune (doar câteva exemple: „All We Imagine As Light” (Payal Kapadia), „A Real Pain” (Jesse Eisenberg), „The Seed of the Sacred Fig” (Mohammad Rasoulof)), per ansamblu a fost un an cam șters...

Dar și pe fundalul unui an relativ mediocru selecția celor 10 filme pentru Oscars lasă de dorit. Cel puțin trei sunt realizări de-a dreptul proaste și am putea lesne identifica câteva filme bune care le-ar fi înlocuit cu ușurință și care, incontestabil, ar fi ridicat nivelul „competiției” la un nivel superior. Dar avem ce avem: Academia a publicat o listă și un singur lucru poate fi cunoscut astăzi cu certitudine: Oscar 2025 pentru cel mai bun film al anului 2024 va fi acordat unui film din lista respectivă.

În cele ce urmează vă propun un clasament individual și subiectiv: de la cel mai bun spre cel mai... puțin bun:

1. "Dune: Part Two" (Denis Villeneuve): Faptul că presa de specialitate nu vorbește despre „Dune” în calitate de favorit pentru Oscars îmi pare un act de trădare a cinematografiei. Explic: există o multitudine de genuri cinematografice, fiecare cu codurile sale, iar Oscars nu este despre un tip de filme anume. Bănuiesc că „Dune: Part Two” a fost lansat prea devreme (ori prea târziu, întârziind pentru ediția din anul trecut). La momentul când filmul ieșea în sălile de cinema încă nu cunoșteam cine a luat Oscarul pentru anul 2023! Astea fiind spuse, Villeneuve, cu "Dune", a realizat unul din cele mai mari filme SF ale secolului. Deja prima parte a trilogiei a fost extraordinară, dar a doua este de-a dreptul grandioasă (cred că acesta este termenul exact). Efectul de la „Dune” produs asupra autorului acestor rânduri a fost similar cu acel provocat de „Matrix” (1999, Wachowski) la momentul apariției: WOW! Mai pe scurt: dacă și există un film care va rămâne peste ani, acesta este "Dune"! Iar dacă opinia subsemnatului nu vă trezește încredere, iată ce spun titanii industriei: Steven Spielberg: "One of the most brilliant science fiction films I have ever seen"; James Cameron: "Pure cinema"; Christopher Nolan: "Miraculous"; ș.a.m.d. Pregătind acest clasament am re-privit filmul pentru a mi-l împrospăți în memorie după ce le-am privit pe celelalte și nu am dubii: „Dune” e altceva! O categorie peste! În lista celor 10 există „Dune” și, un etaj mai jos, toate celelalte filme.

2. "Conclave" (Edward Berger): Filmul este o ecranizare după romanul lui Robert Harris cu același nume. Poveseta filmului este în titlu. Un Papa moare, altul trebuie ales. Decanul cardinalilor, Thomas Lawrence (magistral interpretat de Ralph Fiennes), este organizatorul unui Conclave pentru desemnarea noului pontific. Prezentat publicului drept un thriller politic, „Conclave” este o mică bijuterie executată perfect. În afară de prestația ansamblului actoricesc, filmul surprinde și la nivel fotografic: imaginile sunt demne de un Sorrentino, iar realizarea are și o dimensiune de-a dreptul coregrafică. Personajele se deplasează și se poziționează în cadru ca într-un balet clasic, generând efecte de ansamblu și fotografice demne de pus în manuale de specialitate! De altfel, presa prezintă filmul drept candidat serios la titlu, iar Ralph Fiennes ar merita din plin statueta pentru cel mai bun rol masculin!

3. "Nickel Boys" (RaMell Ross): Surpriza anului! Încă o ecranizare a unui roman cu același nume: autorul lui e Colson Whitehead. Romanul e bazat pe fapte reale. „Nickel Academy” este numele din film al unei colonii penitenciare pentru adolescenți din Florida, trist cunoscută pentru cruzimea cu care erau tratați „elevii” de culoare. O investigație oficială a identificat 55 de morminte în afara cimitirului și constatat în jurul a 100 de decese survenite la colonie... Filmul ne prezintă povestea a doi „elevi”: Elwood și Turner. Elwood ține un jurnal în care notează abuzurile cărora este supus. Turner transmite caietul unor reprezentanți oficiali veniți cu „inspecția”, dar nu se întâmplă nimic. Mai rău chiar: Elwood este încarcerat, iar după o tentativă de evaziune - omorât. Nu atât povestea în sine este copleșitoare, tragică per se și fără adaosuri sofisticate, cât felul în care RaMell Ross a ales să ne-o relateze. Realitatea ne este prezentată de la „persoana 1”, filmată din punctul de vedere al celor doi băieți, Elwood și Turner... Culori pastelate, ritm și tempou ca de jazz de cameră... și acest insuportabil sentiment al fatalității fără happy-end posibil. „Nickel Boys” revarsă asupra spectatorului un fluviu de durere fără alternative și posibilitate de eschivare.

4. "I'm Still Here" (Walter Salles): Realizatorul brazilian, involuntar presupun, a atins o coardă sensibilă și actuală pentru întreaga umanitate: dictatura și mecanismele ei devastatoare. Salles ne prezintă un epizod tragic din istoria propriei țări, dar a ieșit că a povestit lumii cum funcționează o dictatură care se instaurează într-o societate destul de prosperă (o vedem pe ecran). Filmul ne povestește răpirea și dispariția ex-senatorului Rubens Paiva de către militari, la fel precum și arestarea soției sale, Eunice (magistral interpretată de către Fernanda Torres), care este interogată și torturată timp de 12 zile. Abia 25 de ani mai târziu, în 1996, Eunice primește un certificat oficial de deces din partea statului brazilian... Vom remarca o reușită incontestabilă cinematografică în reproducerea spiritului epocii anilor 70, inclusiv la capitolul bandei sonore și paletei cromatice, și un lucru remarcabil cu portretizarea personajelor. Fernada Torres, împreună cu Demi Moore, îmi par drept cele mai credibile candidaturi pentru un Oscar. Filmul este în competiție și pentru cel mai bun film străin al anului, dar preferințele mele la acea categorie vor merge spre „The Seed of the Sacred Fig” de Mohammad Rasoulof,  un film foarte aproape ca subiect și ca valoare, dar ceva mai complex, din punctul meu de vedere.

5. "The Substance" (Coralie Fargeat): Demi Moore a luat deja un Golden Globe pentru rolul din film și ar merita pe deplin și un Oscar, la fel precum și Dennis Quaid pentru „rolul secundar”. Filmul e, în primul rând, o impresionantă reușită stilistică, în stil pop-art, exuberant și strident. Coralie Fargeat ne propune un profund și detaliat studiu al bătrâneții. Astea fiind spuse, „specializarea” lui prea evidentă îi limitează și raza de tir: până la urmă, rămâne doar un body horror, chiar dacă e unul bun de tot, dar anvergura lui nu e suficienă pentru un Oscar.

6. "The Brutalist" (Brady Corbet): Pomeneam mai sus de surpriza anului, iată-ne la decepția anului din această listă. Poate că exagerez, poate că așteptările au fost prea mari, dar filmul se pierde într-o multitudine de fire semantice și se fărâmițează pe parcurs până la nimicuri. Corbet așa și nu a decis ce vrea să ne spună și... finalmente nu ne spune mare lucru. Într-un fel mi-a adus aminte de „Megalopolis” (Francis Ford Coppola), unul din eșecurile anului 2024. Vom menționa totuși prestația actriței Felicity Jones, superbă în rolul său, și îi vom dori statueta pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Adrien Brody a făcut ce a putut, dar rolul e rău scris și sună fals, ca și toată povestea, de altfel... Apropo, am căutat, din curiozitate, cine a fost László Tóth în realitate (în film el este un arhitect care a scăpat de Holocaust și încearcă să se reconstruiască în SUA). În viața reală László Tóth a fost un geolog de origine maghiară, un dement care a încercat să distrugă Pietà a lui Michelangelo pe 21 mai 1972. Ce simbolism a căutat Corbet nu știu, dar e descalifiant și urât de tot.

7. "Emilia Pérez" (Jacques Audiard): Al doilea nume de realizator francez din listă! Destul de neobișnuit ca să trecem pe lângă faptul respectiv. Cu asta cam am terminat cu chestiile extraordinare legate de această comedie muzicală, destul de mediocră, chiar și pentru genul respectiv cinematografic. Suntem la ani lumină de „La La Land” (Damien Chazelle, 2016) sau „Annette” (Leos Carax, 2021), spre exemplu. Câteva piese muzicale bunicele, o poveste pretențioasă fără mare originialitate, dar care a reușit performanța să stârnească nemulțumiri cam din toate părțile.

8. "A Complete Unknown" (James Mangold): Dacă era neapărat necesar să fie prezent în lista nominalizaților și un biopic, chiar și la această categorie s-ar fi putut identifica candidați mai buni: „Lee” (Ellen Kuras) cu Kate Winslet, „Maria” (Pablo Larraín) cu Angelina Jolie sau „Better Man” (Michael Gracey) despre Robbie Williams. A trebuit însă să fie „A Complete Unknown”, un film fără ingeniozitate, cu muzică proastă (să zicem că e o chestie de gust, nu sunt fan Bob Dylan) și cu un Timothée Chalamet chinuindu-se (și chinuindu-ne) și intoxicându-se cu nicotină. Actorul merită să candideze pentru statuetă, dar pentru „Dune”, nicidecm pentru „A Complete Unknown”. Dacă era o publicitate pentru tabagism, chiar ziceam că-i bun, dar ne-a fost prezentat drept film...

9. „Anora” (Sean Baker): Dragostea oarbă a occidentalilor pentru tot ce e rusesc devine ridicolă și discreditează întreaga Academie. Să mori de râs, nu alta. Ai impresia că dacă ai lua un clozet din ăla din lemn din fundul grădinii și ai pune „made in russia” pe el, imediat s-ar aduna un cerc de contemplatori „experți” și ar organiza un concurs de admirație: ah, acest mister al sufletului rus! Faceți un experiment imaginar (dar fiți onești) cu „Anora”: nu schimbați absolut nimic, doar că, în loc de ruși drept protagoniști, puneți niște gangsteri americani sau mexicani, sau chinezi. Pariez: filmul nici nu ar fi fost luat în considerație. O peveste despre câțiva isterici care aleargă după un drogat. Nimic de luat.

10. „Wicked” (Jon M. Chu): Cum a nimerit această platitudine cinematografică în listă e o mare taină. Mai multă concentrație de clișeu și prost gust la mm² de ecran rareori poți vedea. Dar uneori e suficient să vopsești un personaj în verde ca să „dai lovitura”. Probabil să dai și lovele, ori să le câștigi la box-offfice, nu știu. Oricum, fără dovezi, vom folosi condiționalul de rigoare.

Pe 12 martie vom afla care film a luat Oscarul anul acesta. Orice nu am crede, oricât de mult nu am critica selecțiile și filmele premiate, Oscar ramâne în continuare cel mai important premiu cinematografic. Precum este Premiul Nobel în literatură. De altfel, e curios să constați o anumită similitudine în atitudini față de aceste două distincții de breaslă. Să revenim însă în vasta albie a cinematografului: pentru moment cunoaștem lista celor 10 filme nominalizate pentru marele premiu. Suntem încă destul de departe de 2020 (A fost un milesim de-a dreptul excepțional pentru Oscars! Când învingător a fost „Parasite” de Bong Joon-ho) filmele selecționate în 2023 sunt, per ansamblu, lejer peste cele din 2022 (când „Nomadland” de Chloé Zhao lua Oscarul), chiar dacă suntem nevoiți să concluzionăm că Hollywood e încă în convalescență psihologică după șocul Covidului... Unele realizări au rămas inexplicabil în afară, precum Babylon de Damien Chazelle sau Glass Onion de Rian Johnson, ceea ce ne face să gândim că e o problemă de selecție și nu de realizare. Să sperăm că ne va veni tuturor mintea la loc degrabă.

Am privit pentru cititorii fideli ai rubricii „Film” toate cele 10 filme nominalizate pentru premiul major al anului – Oscar – și vi le prezint succint, în ordinea preferințelor personale, de la cel mai bun spre cel mai puțin valoros. Pe primele cinci le recomand fără rezerve! Celelalte – la dorința și discreția fiecărui.

1. The Banshees of Inisherin, Martin McDonagh.

Este de departe filmul anului! Adică în 2022 a fost filmul lui McDonagh și toate celelalte! Perfect din toate punctele de vedere. Colin Farrell și Brendan Gleeson – magistrali, la fel precum și ceilalți protagoniști. Povestea în sine pare absurdă : Colm (Gleeson) decide subit să nu mai prietenească cu Padraic (Farell) fără vre-un motiv aparent. Decizia lui Colm e la fel de fermă precum și eforturile disperate ale lui Padraic de a înțelege ce se întâmplă… Nu vom dezvălui trama filmului, dar vom nota că McDonagh a reușit o capodoperă cinematografică!: o poveste despre bunătate și prietenie, despre singurătate și omniprezența comunității, despre creație și despre năzuințe năruite, despre omul mic, putere și lumea mare, despre fatalitate și imposibilitatea de a te sustrage destinului și câte și mai câte alte fire de depănat... De privit neapărat!

2. Im Westen nichts Neues, Edward Berger.

Despre ecranizarea celebrului roman al lui Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, vă scriam în unul din numerele precedente ale revistei Timpul. Este unul din cele mai ambițioase și riscante proiecte ale difuzorului Netflix din ultimii ani, pe care trebuie să-l recunoaștem drept o reușită incontestabilă. Un panou de amploare, executat perfect, la dimensiunea romanului, despre absurditatea și oroarea războiului, despre acea mașinărie nemiloasă care consumă vieți omenești și care, și astăzi, continuie să huruie pe harta Europei...

3. The Triangle of Sadness, Ruben Östlund

Filmul lui Ruben Östlund a luat deja unul din premiile majore ale anului, Palme d’Or de la festivalul de la Cannes. Este o comedie socială care în multe aspecte aduce aminte despre „Parasite” de Bong Joon-ho, chiar dacă îi ramâne inferioară. Povestea e destul de simplă: o navă de croazieră naufragiază. Mai multe persoane, diferiți reprezentanți ai jet-setului social (clienți) și oameni simpli (personalul însoțitor) reușesc să se salveze pe o insulă. În fața unei realități în care supraviețuirea nu mai depinde de milioanele din contul bancar, ci de abilitatea de a găsi de mâncare, ierarhiile sociale tradiționale, convențiile societale, sunt date peste cap. Prezintă interes și galeria caricaturală a personajelor, absolut hilară. Această realitate situațională este inepuizabilă pentru un realizator de comedie și vom constata că Ruben Östlund nu a știut să reziste ispitei. Din păcate, puțin în detrimentul fulmului propriu-zis...

4. Elvis, Baz Luhrmann

Nu-mi plac biopicurile. Dar în acest „Elvis” Luhrmann reușește să depășească plafonul genului filmelor biografice (ceea ce nu a reușit „Bohemian Rhapsody”, spre exemplu) și ne prezintă un film despre epoca Elvis, despre stilul Elvis, despre starea de spirit Elvis, despre muzica Elvis, despre locurile Elvis și eroii epocii Elvis. Cu alte cuvinte, filmul este despre tot ce poate fi asociat cu numele Elvis și reușește să rămână relativ departe de personajul real Elvis Presley. Iar banda sonoră e probabil cea mai bună din toate filmele prezentate (și nu doar grație pieselor lui Elvis)!

5. The Fabelmans, Steven Spielberg

Steven Spelberg ne prezintă o saga presupus-autobiografică despre cum devii „Steven Spielberg”. A ieșit un film simpatic, destul de liniar, cu o doză de melancolie proprie filmelor autobiografice, cu ceva epizoade dramatice și tentative de psihoterapie. În mare însă, este un film despre dragostea față de film și despre puterea cinematografiei. Spielberg crede că un film bun poate schimba și influența lumea din jur și încearcă să ne dovedească, prin film, că anume astfel se prezintă lucrurile

6. Tár, Todd Field

Un film făcut pentru Oscarul lui Cate Blanchett. În fiecare an sunt prezentate filme care sunt totalmente construite în jurul unui personaj principal. Obiectivul e simplu: Oscarul pentru rol. Nu știu dacă anume această încercare va fi o reușită pentru Cate Blanchett, dar presupun că filmul nu va rămâne în memoria cinefililor mult timp. „Tár” nu este neapărat un rateu, dar nu prezintă nici barem o platformă suficient de puternică pentru Oscarul de interpretare feminină. Și nu e vina lui Blanchett. Rolul e scris slab: Lydia Tár est un dirijor de orchestră talentată și celebră. Are principii care dau bine pe ecran, justă și cu un simț al corectitudinii supradimensionat. Ceea ce nu pare să fie pe plac instituțiilor cu „tradiții”. Lydia Tár este acuzată din cauza unui suicid și astfel asistăm la prăbușirea unui destin și a unei cariere. Cam puțin pentru un film mare. Cam plat pentru un Oscar...

7. Everything Everywhere All at Once, Daniel Scheinert & Daniel Kwan

Prezența filmului respectiv în lista niminalizaților este justificată, după mine, doar de banii băgați în producție. E o cacealma fantastică prezentată drept comedie, dar trebuie să ai un simț al umorului foarte întortocheat pentru a schița barem un zâmbet la acest film. Din păcate, filmul începe abia după 1h 40min. Cam lung pentru o uvertură. Vom uita și noi cât mai rapid posibil această incongruitate cinematografică, în pofida faptului că a fost nominalizat la cele mai multe categorii.

8. Women Talking, Sarah Polle

Încă un „12 Angry Men”, dar de această dată unul angajat pentru cauza feministă. Încă un film în alb-negru (Apropo, fapt curios: în competiție a mai fost un film angajat, „Emancipation” cu Will Smith, realizat în aceeași paletă a-cromatică, care nu a fost nominalizat. O fi un nou marker tematic?). Filmul prezintă o discuție lungă între câteva femei dintr-o comunitate religioasă, mai bine zis – sectă, care trebuie să ia o decizie după ce e descoperită o crimă perpetrată de-a lungul timpului cu bărbați care violau femei... Filmul este despre curajul de a lupta pentru demnitate. Din păcate însă, nu prea prinde...

9. Avatar: The Way of Water, James Cameron

Prea mulţi oameni albaştri, prea multe imagini de sinteză, prea – prea – prea. În afară de efecte vizuale (ceea ce nu-i puţin lucru pentru cinema, trebuie să recunoaştem), nimic de scos din acest film. Primul Avatar a fost o noutate. Al doilea nu mai este.

10. Top Gun: Maverick, Joseph Kosinski

Film cu avioane şi Tom Cruise. Atât.

Dosarul (Alexei Gherman - junior, RUS, 2021 („Дело”)): Alexei Gherman e mai degrabă un „client” fidel al festivalului de la Berlin decât al celui de la Cannes, dar anul acesta filmul său s-a pomenit în programul „Un certain regard”. „Dosarul” e un film tipic de pandemie. Ţinând cont de restricțiile sanitare, Gherman - junior a pus în stand-by proiectul cinematografic asupra căruia lucra și a scos din sertar un scenariu mai vechi, scris împreună cu Maria Ogneva. Filmul e din categoria celor care se derulează în huis clos („The Father”, spre exemplu, cu Anthony Hopkins în rolul principal, e din aceeași categorie). Toate filmările au avut loc într-un apartament și în curtea unui bloc delabrat de două etaje (destul de comod în condițiile când călătoriile și deplasările sunt problematice), tipic pentru orășelele provinciale din Rusia. În acest apartament se află în arest la domiciliu un profesor universitar, David Guramovici, specialist în literatura secolului 19 (așa numitul „secol de argint”), acuzat de delapidarea fondurilor acordate pentru organizarea unei conferințe științifice internaționale.

Dar chiar de la începutul filmului spectatorul e pus la curent cu faptul că adevărata cauză a problemelor lui David este postarea acestuia pe o rețea de socializare în care îl acuză pe primar de deturnare a banilor publici. Alexei Gherman încearcă o imersiune în calvarul cotidian al unui cetățean care a îndrăznit să se ia la harță cu sistemul, cu „verticala puterii”. Nu vom insista enumerând toate încercarile prin care a trecut „acuzatul”, dar vom spune că realizatorul mai că nu și-a omorât personajul. Filmul este unul foarte realist, aproape de reportaj, fără niciun fel de fiorituri cinematografice, bazat în exclusivitate pe geniu actoricesc și acumularea actelor de hărțuire și presiune pentru a-l face pe profesor să renunțe, să „se culce”... Iar ceea ce uimește cel mai mult în acest film este anume faptul că nu prea găsești în el elemente de ficțiune... Era, cred, și timpul ca publicului din Occident să i se pună în față calvarul opresaților regimului putinist. Nu știu dacă există o aluzie directă la soarta lui Serebrennikov, dar similitudinile sunt evidente. Un film de privit și de recomandat tuturor prietenilor (mai ales europeni)!

Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență.

Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant.

La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de discomfort…

Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea drept protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune.

Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parcă așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă...

Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa...

Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă...

Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Sașa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune...

Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă...

(Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.

Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.

Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins...

Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?