Dacă e să întrebăm un orăşean ce apreciază el mai mult în rarele momente pe care le petrece la „ţară”, inevitabil (printre alte plăceri bucolice şi culinare) va fi invocată şi ... liniştea!

Cîtă nedreptate!

Ma voi face aici avocatul ţîrîiecilor zeloşi ce-şi strigă vara-n şir dreptul la bucăţica lor de noapte toridă; cîinilor vigilenţi la orice mişcare şi suflare potenţial ostilă ogrăzii lor; cucoşilor metronomi în grija cărora ţăranul lasă numărătoarea miezurilor de noapte şi a zorilor de ziuă; vacilor ce reclamă uitucilor tributul sfinţeniei lor; broaştelor ce-şi orăcăiesc dreptul la proliferare; motanilor în eterna lor luptă pentru a ne avea pe teritoriile lor! 

Şi noi?

Din tot vacarmul ăsta cotidian orăşănesc - cu reuniuni şi rapoarte; cu actualităţi ce-şi revendică întîietatea şocului cognitiv; cu declaraţii, comentarii şi contra-comentarii; cu (de)zbateri publice permanente; cu atacuri şi contra-atacuri învelite într-o aciditate verbală greu de digerat - transpiră o linişte terifiantă de cavou...

Vă rog, la următoarea emisiune să chemaţi un broscoi în studio să facă ceva zgomot!

Un OAK care ar aduce şi ceva sens!

Imagine: Edvard Munch, „Strigătul”

“Celulele de partid se comportau în mod adecvat…”

« E bine ştiut faptul că dorinţele cinovnicilor corespund întocmai şi întotdeauna cu dorinţele şefilor. Ca prin farmec s-au găsit imediat miniştri şi adjuncţi, şefi de direcţii şi academicieni, savanţi şi oameni de ştiinţămai mărunţi care s-au declarat peste noapte olandezi sută la sută, unii chiar cu depăşire de procente… »

A. Busuioc “D’ale vînătorii. Întîmplări vînătoreşti şi nu numai”, 2005

Peste cîteva zile se va bate capacul. Mai bine zis ultimul cui, care mai lăsa o speranţă ca „pacientul” să sară zglobiu din coşciug.

În cîteva zile va începe Congresul V al diasporei. Daca poate nu ştiaţi, fiecare dintre D-stră, stimaţi emigraţi, aţi delegat pe cineva la acest înalt for.

Reprezentanţii Congresului sînt pe cale de a anihila probabil ceea ce a constituit de la 2009 încoace principala speranţă a multor dintre noi: diaspora şi toate simbolurile asociate ei.

Primiii care au încercat să utilizeze şi să canalizeze diaspora (cel puţin să-i ştirbească din imagine, dar propria lipsă de credibilitate nu le-a permis acest lucru) au fost PCRM-iştii. Anume ei sînt acei care au iniţiat Congeresele bi-anuale ale diasporei şi aşa-numitul Consiliu coordonator al diasporei (CCD). Desigur, s-au găsit şi delegaţi, şi „reprezentanţi”, şi toate atributele necesare, conformîndu-se liniei partidului de atunci şi respectînd toate canoanele congreselor (Cine altul decît PCRM ştie să le organizeze mai bine?).

PCRM-iştii însă au căzut (în mare parte datorită votului din exterior), au dispărut la fel undeva şi „reprezentanţii” de altă dată. Au venit AIE-urile şi... au perpetuat tradiţia Congreselor, dar şi a CCD-ului.

Deciziile respective sînt cît se poate de raţionale din punctul de vedere al unui partid politic, indiferent de ce culoare şi orientare nu ar fi el. E destul să ne amintim de defilarea tuturor star-urilor AIE de atunci la tribunele Congresului IV – veneau alegerile!

Am certa convingere că Guvernul, în absolut, nu are nevoie de CCD. Mai bine zis, îi doare-n cot de există el sau nu. Unicul său avantaj este o relativă linişte mediatică. Vreţi CCD? Pozhaluista! Guvernul are nevoie de competenţe şi mijloace. Executivul (în fiece ţară) este forma de guvernare în continuă căutare de conţinut (de unde rezultăeternele discuţii despre „tehnocraţi”). Executivul jonglează cu noţiuni operatorii bine definite în timp.

Partidele însă au o stringentă nevoie de un mecanism de control pentru exerciţiul puterii şi perpetuarea ei indefinit în timp. (Guvernul este şi el, pînă la urmă, o emanare a partidelor, şi aici vectorii obiectivelor se intersectează). Ele, partidele, sînt pline de conţinut (ideologic, în primul rînd) şi încearcă să suprapună o formă corespunzatoare lor la toate componentele societăţii pentru a transvaza peste tot acest conţinut.

În cazul în care partidul de guvernămînt nu reuşeşte să controleze un fenomen societal important, se pot întîmpla două lucruri:

-                  - Eliminarea fenomenului non-controlat (ceea ce făcea destul de des PCRM-ul)

-             - Negocierea şi modificarea conţinutului ideologic al partidului (ceea ce se întîmplă într-o societate normală şi ce a început să se facă şi la noi. Ex: influenţa şi independenţa relativă a presei).

Din fericire, primul scenariu (eliminarea) nu mai este posibil (de fapt, nu a fost posibil nici pentru PCRM în cazul diasporei, căci emigraţii nu erau... acasă, la cheremul lor). Ramîn deci celelalte douăposibilităţi: controlul ori negocierea.

Este ştiut că negocierile sînt un lucru anevoios. Mult mai uşor e săcontrolezi, costurile oricum fiind incomparabil de mici vs. negocierea cu un partener de temut.

În cazul nostru „partenerul de temut” ar fi putut fi diaspora (totuşi tocmai 20-25 % din electorat sînt în afara ţării). Dar numai în cazul cînd însăşi diaspora, prin cei mai activi reprezentanţi ai săi, ar fi dorit să rămînă o forţă. Pe de o parte, AIE nu pare a fi dorită să faciliteze diasporei accesul la veritabila putere, căci codul electoral de astăzi limitează în continuare substanţial participarea masivă a emigraţilor la alegeri (şi nu prea se văd / aud mari mişcări în acest domeniu. Mai mult chiar: actualul Preşedinte al CEC este acelaşi care era acuzat de unii lideri ai AIE de iregularităţi masive în 2009). Pe de altă parte, noii „reprezentanţi” ai diasporei acceptă cu o facilitate dezarmantă formele de control, cerute cu insistenţă de AIE în schimbul dialogului.

Mecanismele au rămas exact aceleaşi ca pe timpul PCRM-iştilor: Congrese şi CCD. S-au schimbat doar personajele.

Sînt mai mult decît convins că, oricît de mult nu ar insista asupra „ameliorării formelor” delegaţii şi organizatorii Congresului, ele nu vor avea nicio incidenţă asupra vieţii emigraţilor. Apa trece pietrele rămîn. Deciziile executivului (cît face doar proiectul vinietelor, spre exemplu) vor fi luate, în condiţiile actuale, în funcţie de alte considerente şi nu de interesele celor 64.000 mii de alegători nesemnificativi (şi acesta este, probabil, scorul maxim pe care poate să-l înregistreze diaspora în configuraţia de azi). Şi, la fel cum nu a avut un mare control asupra diasporei CCD-ul comuniştilor, nu-l va avea nici acesta de acum. Vocile alarmiste care strigă astăzi la cer cum că, cică se doreşte un control asupra diaposrei sînt exagerate. Să fim serioşi: vor fi controlaţi doar acei care şi-o doresc şi-şi vor băga capul în ştreang.

În schimb, şi anume acest fapt îmi pare mult mai grav, diaspora va pierde enorm de mult în credibilitate acasă, în Republica Moldova. Dacă pînă acum era văzută ca o veritabilă forţămotrică, capabilă să influenţeze ideologiile şi programele partidelor (transcrise ulterior în deciziile Executivului), prin acceptarea de către unii exponenţi ai diasporei a formelor de control propuse de AIE (şi să nu uitam, prin materializarea lor în costuri directe suportate de alegători, fie ei autohtoni, fie europeni), vor zdruncina rău această imagine.

Ruptura este deja pe cale să se producă!

Partidele, forma organizaţională perfectă pentru a accesa şi a se menţine la putere, cristalizată timp de sute de ani de evoluţie, sînt pe cale să distrugă diaspora. Şi diaspora nu ştie (iar unii nici nu vor) încă să reziste ispitei.

Pînă la urmă, partidele AIE adoptă exact aceleaşi forme ca şi PCRM-ul (doar conţinutul ideologic diferă) ori oricare alt partid din oricare altă ţară într-un mod absolut natural şi raţional. Ce s-a întîmplat post-PCRM o ştim. Ce se va întimpla post-AIE?

„Diaspora” în forma ei actuală e pe moarte. Din păcate (pentru diasporă, să fiu înţeles corect), AIE-ul este (încă) destul de credibil şi deci mult mai nociv asociaţiilor din emigraţie decît PCRM-ul de odinioară.

Aşteptăm un alt ciclu electoral cu alţi „reprezentanţi” sau, vorba ţiganului, „îl spălăm pe-acesta”?

Congresul (nu) va decide.

P.S.: Într-un articol precedent propuneam un mod de funcţionare şi colaborare viabil cu Executivul. Vezi aici conţinutul. 

Şi dacă săgeţile

pe care le trimiţi

Nu vor fi livrate

la timp?

Şi dacă acel, pielea căruia

            o credeai ciuruită,

Te va strînge în braţe

            şi te va pupa pe buze?

Ce-ai să faci atunci?

Vei omorî poştaşul?...

Imagine: Thierry Doukhan "Autoportrait en Saint Sébastien"

Cîndva demult, un francez, impresionat de balada Mioriţa, a vizitat plaiurile noastre sperînd să dezghioace, într-un mod cartezian, raţionamentul şi finalitatea epicului baladei din prima sursă, cum s-ar zice . În căutarea mioarei şi a baciului, intra din casă-n casa şi, oriunde nu poposea, peste tot i se întindea un scaun : « Şezi ! ». Gazda scotea un urcior de vin şi francezul nostru îşi lua rămas bun de la Descartes pînă a doua zi dimineaţa. Descartes s-a săturat să fie snobat în fiecare seară si după cîteva zile i-a zis „Au revoir” francezului, „Ne revedem la Paris”! Francezul nu a reţinut mare lucru din călătoria sa. I-a rămas însă o asociere indelebilă în memorie: între obiectul cu patru picioare cu spetează şi apelul „Şezi!”. De atunci scaunul în franceză se cheamă „chaise”. Iar balada Mioriţa şi-a păstrat virginitatea misterului.

Cîndva demult, un alt francez a asistat la o tragere în ţeapă à la Vlad Ţepeş şi a strîmbat din nas: „Fiii, ce barbarie!” şi a inventat ghiliotina, şi a rămas satisfacut de estetismul soluţiei. Neamţul a văzut ghiliotina şi a zis: „Cîtă lipsa de eficienţă!” şi a inventat camerele de gaz, şi a rămas satisfăcut de statisticile obţinute. Moldoveanul le-a testat pe rînd pe toate şi a ales Siberia. Dacă tot e să mori, apoi barem pentru un viitor luminos.

Cîndva demult, un turc era tare priceput la crescut păsări, în special din acelea cu gîtul lung care fac „Ga-ga-ga”! Şi cum avea el păsări din astea din belşug, a pornit prin Balcani să mai vîndă din ele, dar s-a rătăcit. Ajunseseră pe undeva pe sub Nisporeni pe atunci. A vrut să-ntrebe drumul de localnici. Dar de fiecare dată cînd întreba drumul de careva, i se cerea o pasăre în schimb şi ţăranul îl îndrepta drept la cumătru-său, unde păţea exact acelaşi lucru. Uite-aşa a pribegit turcul la vreo 300 de ani pe meleagurile noastre, tot umblînd din cumătru în cumătru şi umplînd ţara şi Balcanii întregi cu gîşte, căci păsările alea aşa se chemau şi continuă astfel să se cheme şi la noi, şi la bulgari, şi la turci.

Cîndva demult, un american a nimerit pe la Orhei. Orheienii nu mai văzuseră aşa vietăţi pînă atunci şi de cum il zăreau neapărat îl strigau: „Uăi, Johnny, Uăi! Ia mai treci pe la noi să mai bem un păhar de vin!”. Şi aşa de mult i-a plăcut acest obicei americanului, încît la întoarcere a scris un cîntec - „That’s  My Way” se cheamă. Foarte pupular la americani acest cîntec!

Cîndva demult, un negustor şvab a venit pe la Ungheni cu o trăsură plină cu schnaps s-o vîndă. Muşteriii au gustat din băutură şi tot au gustat, iar neamţul tot îi îndemna cu „prost” şi „prost”. A doua zi dimineaţa unul îl întreabă pe altul: „Ei, cum te simţi, cumătre?”. „Cam... ca după prost”, a zis. Şvabul n-a vîndut nimic, iar noi ne-am ales cu un „prost” în dicţionar.