Am avut nevoie de această carte.

În primul rînd, fiindcă au trecut 13 ani de cînd s-a produs prima mea ruptură cu „casa” - cea spaţială. Şi în 13 ani de cînd am plecat din ţară a fost loc pentru cel puţin alte 2-3 generaţii, crescute şi formate oricum altfel…

În al doilea rînd, a căzut tocmai la ţanc această lectură. A fost o mică cură de luminoterapie absolut salutară în acest început de an marasmatic. Dar acestea din urmă nu sunt decît particularităţi subiective, care, sper, îşi vor pierde semnificaţia peste cîteva săptămîni.

Protagoniştii cărţii au, în mare parte, exact aceeaşi vechime existenţială cu a mea, dar ei au văzut ceea ce nu am văzut eu. Ei au înfruntat alte greutăţi decît cele pe care le-am avut eu. Ei au combătut şi au zeificat alţi demoni…

Şi, în eterna mea revenire „acasă”, aveam nevoie să aflu ceva despre distanţa care ne separă.

Dacă cunoaşteţi opera interview-aţilor (Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţîcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub) veţi avea un prilej - cochetînd puţin (dar neapărat respectînd convenienţele de rigoare) cu dramul de voiarism latent din fiecare din noi – să-i regăsiţi şi în alte forme de exprimare, mai puţin voalate de rigorile genurilor practicate.

Dacă nu-i cunoaşteţi… Ei bine : este un bun început ! Dar ar fi păcat să vă opriţi la aperitiv…

P.S.: Uitam să vă spun: distanţa este mică! Doar 135 de pagini!

Cu rechinii nu poţi lupta cinstit...,p. 132

Cum credeţi, cum e să fii femeie printre bărbaţi?

Vom evita a(ma)bil polemicile pompoase despre condiţia femeilor pe acest Pămînt (la general) şi în Moldova (în particular) şi vom menţiona doar un detaliu: sintagma ar trebui întoarsă pe dos, ţinînd cont de situaţia demografică, pentru a găsi bărbaţii printre femei... În rest, nimic ieşit din comun.

Să complicăm deci niţel datele problemei: cum e să fii o femeie frumoasă printre bărbaţi? Îmi veţi spune că depinde în mare parte de bărbatul acela singular care-i stă în preajmă. Din nou nimic deosebit: combaterea clişeului tipic - la ravissante idiote - şi a efectului de mignonetă...

Ok, atunci haideţi să "eliminăm" bărbatul (nu ar fi o mare scofală s-o faci în ziua de azi): devine palpitant, nu? O văduvă frumoasă printre bărbaţi... Atenţie la avalanşa de feromoni şi salivări lubricoase!... Dar tot parcă nu am scăpat de banalitate... cu iz obscen pe de-asupra...

Să mai introducem atunci cîţiva coeficienţi: să zicem că bărbatul "eliminat" a fost un potenţial prezidenţiabil; şi să mai presupunem că femeia este dotată cu o inteligenţă rară; şi să mai zicem că prin voia întîmplării (căci toate se întîmplă întîmplător, nu-i aşa?) femeia devine şi ea prezidenţiabilă şi chiar face campanie electorală... printre bărbaţi...

Acum ce ziceţi? Cum e să fii femeie printre BĂRBAŢII Neamului? Dar cum e să rămîi om printre BĂRBAŢII Neamului? Pare complicat?

Mihaela Perciun zice că este... Al dracului de complicat... Să mori, nu alta!

Ce ştiţi despre oraşul în care vă trăiti zilele şi… cuvintele ? Ce ştiţi despre perso(a)(naje)le care vă înconjoară ?

Îmi vine greu să scriu despre aceast roman. Este o carte despre tot şi despre nimic, dacă e să alegem un cîmp de referenţialitate convenţional.  Este o carte despre carte. Este o scriere despre scriere. Sînt cîteva mii de cuvinte despre cuvinte.

Este, mai ales,  o carte despre traversarea frontierelor. Reală, într-un prim abord, cu toată şarja dramatică corespunzătoare furnalului oricărui exod, suprarealistă şi omniprezentă, pe final, această traversare devine laitmotivul fiecărui rînd, distrugînd gradual orice posibilitate de a delimita frontiera însăşi.

Frontiere terestre, lingvistice, „frontiera dintre realitate şi ficţiune”, „frontiera dintre viaţă şi vis”, „toate frontierele dintre genurile literare”, „mici şi mari, vizibile şi invizibile, interioare şi exterioare, psihologice şi fizice, sociale şi domestice, erotice şi fantasmatice...”

Unica realitate indiscutabilă rămîne Maria Sa Cuvîntul: „Haideţi  să ne îmbrăţişăm pentru că formăm cu toţii un text, o poveste unică, fragilă, pe cale de a se evapora în chiar momentul scrierii ei...”

Şi Parisul? Ah, Parisul...

„Ce nebunie, să încerci să te afirmi la Paris cînd la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămîi anonim, să-i trăieşti poezia...”

Departe, departe timpurile lui Eugène de Rastignac...

Cum vă dormiţi somnul de veci, moldoveni ?... (p.108)

Un roman grăbit. Un roman scris pe muchie de cuţit. Cum ar fi să scrii fiecare pagină cu conştiinţa clară şi lucidă că poate fi ultima. Că, uite, pui punct la frază şi s-ar putea să fie ultima. A reuşi, a reuşi cu orice preţ să spui esenţialul... Nu mai ai timp pentru fiorituri, pentru descrieri minuţioase, pentru dezvoltări de subiecte şi personaje.

Un roman telegrafic.

Un roman codat.

Un roman ideografic.

În care fiecare pagină este potenţial deschizătoare de uşi pentru noi şi noi romane. Dar nu mai este timp pentru ele. Toate romanele au fost deja spuse şi scrise, iar cele nespuse şi nescrise rămîn pe seama cititorului şi a urmaşilor de breaslă.

Descurcaţi-vă! Au nu aveţi destulă imaginaţie? Au nu ştiţi? Şi dacă nu ştiti, atunci...

Un roman de o densitate epică pe care rareori am întîlnit-o. 120 de pagini care, diluate în imaginaţia şi erudiţia cititorului, ar putea (re)constitui o epopee lunga cît o viaţă. Un roman unde pînă şi simbolistica este una minimalistă. Iureşul evenimentelor subordonat unui singur scop: elaborarea mesajului absolut. Istoria însăşi se pomeneşte împinsă şi redusă la statut de figurant, la un rol de saltimbanc, de cadru şi decor dramatic pentru cristalizarea acţiunii supreme şi eterne – DRAGOSTEA.

Anii 40 ramîn în continuare un mare “tabu” la noi în Basarabia. Între mistificari, idealizări şi diabolizări, am cam pierdut firul realităţii, căci continuitatea generaţională a dispărut în urgiile mai recente ale istoriei…

Sunt, din păcate, puţine romane care ar avea capacitatea să ne plonjeze în acea epocă într-un mod senzorial ce ar respira autenticitate altfel decît prin intermediul cifrelor şi rapoartelor seci sau prin prisma isteriilor ideologice… Pentru mine astfel de romane au fost « Întoarcerea Huliganului » de Norman Manea, « Rusoaica » de Gib Mihăescu, „Ora 25” de Virgil Gheorghiu şi, iată, de cîteva zile, «Cîntecul Mării » de Oleg Serebrian. Chiar dacă n-aş încumeta să le pun un semn de echivalenţă, « Cîntecul Mării » este o mostră autentică (chiar enerva(n)tă pe alocuri din cauza multitudinii detaliilor şi referinţelor istorice) a Cernăuţului românesc, pierdut pentru totdeuna…

Dar mai este şi un jurnal al agoniei unei lumi ce s-a lăsat murită prin propria ignoranţă, superficialitate şi aroganţă.  

Mai puţin voalată (deşi poate fi doar o chestie de gradualitate banală a intenţionalitătii), această întrebare dureroasa am mai găsit-o şi la Александр Солженицын în « В круге первом » materializată în chinurile coacerii rebeliunii lui Герасимович şi cristalizată în profetica şi programatica – «я не ловец человеков !», şi la Victor Klemperer în autobiograficul « LTI - Lingua Tertii Imperii », într-o formă, de această dată, cît se poate de directă.

Deşi nu cred că autorul „Cîntecului Mării” a pus accentele anume în acest fel, întrebarea respectivă, formulată cît se poate de prozaic: « Cum de s-a întîmplat ce s-a întîmplat?» (à la Герцен), nu m-a părăsit pe întreaga durată a lecturii. Şi, într-un mod cu totul neaşteptat (în primul rînd, pentru autorul romanului, cred) şi probabil injust (din p.d.v. al clişeului general), personajul Martei Skawronski a focalizat şi absorbit această culpă ingrată...

Raţiunea îmi spune că nu am dreptate. Dar oare a existat ceva raţional în secolul XX?

Şi cine se face responsabil de ce se întîmplă astăzi?