Din caldarâmul străzii pe care o parcurg

Cel puţin de două ori pe zi

Ca o suveică

Târându-mi firul destinului asemeni unui păiangen

Prin urzeala întinsă de alţii

A început a izvorî nisip galben

(Aici un poet mai meseriaş

Ar scrie “nisip violet”, „roşu” ori „verde”,

Dar nisipul care izvora pe strada mea

Era cât se poate de banal.

Şi-apoi noi aici nu facem

POEZIE

Ci descriem un caz particular,

Acel al nisipului galben şi banal

Care din cauze obscure

A început a izvorî

De printre cuburile de granit ale caldarâmului)

Nimeni nu a înţeles

Acest fenomen extraordinar

Din punctul de vedere al fizicii

Şi destul de tern

Din punct de vedere poetic

Dar nici nu a întrebat careva ceva

Nu a căutat explicaţii

Municipalitatea chiar era destul de satisfacută

În fiecare dimineaţă şi seară

O echipă specializată încărca

Câte un camion de nisip

Şi-l vindeau la prêţ de piaţă

Completând bugetul scund al oraşului

Iar nisipul tot izvora

Poeţii îşi căutau de treabă

Căutând metafore mai… poetice

Culori mai ţipătoare

Şi materie mai aeriană

Iar fizicienilor

Primăria le-a interzis accesul

Nu carecumva să perturbe

Funcţionarea serviciilor municipale

Iar nisipul tot izvora

Şi dacă s-ar fi găsit cineva

Să tragă cu urechea

La ce se întâmpla pe acea stradă

Hăt după miezul nopţii

Ar fi auzit desluşit un vuiet surd

Ar fi auzit cum miriade de părticele de cuarţ

Îşi fac loc către suprafaţă

Scrâşnind, rozându-se una pe alta

Acest cor al forţei abrazive

În mişcare

Şlefuind şi fasonând blocurile de caldarâm

Până când, într-o zi

Mii de bule de granit, perfect sferice,

Au luat-o la vale

Şi huruitul lor a înfricoşat lumea

Şi nimeni nu a îndrăznit să le stea în cale

De teamă să nu fie strivit.

O ţară centrifugă

În care unica

Scăpare

E să te plasezi cât mai aproape de

Centru

Şi o luptă fratricidă

Pentru acel

Unic punct

În care forţa de expulzare

Este egala cu

Zero.

Îmi aduc aminte:

Când eram mic, mama

Avea o centrifugă electrică

În care încărca rufele

Proaspăt spălate şi acel

Monstru

Al mecanicii primitive

Începea a hurui de

Dârdâiau pereţii şi podelele

Blocului de beton

Enervând toţi vecinii

Iar printr-un orificiu

Se scurgea şi

Ultima vlagă

Care mai rămânea în ţesături

După ce erau

Stoarse

Cu mâna...

Deschideam apoi capacul

Şi desprindeam de pe pereţii

Impenetrabili

Ai cilindrului metalic hainele

Strivite

Încâlcite caraghios

O mânecă care iese pe gât

Alta băgată într-un crac sau

Prohab de pantalon

Scoteam şosete din buzunare

Şi căutam faţa

Lucrurilor întoarse pe dos...

Erau aproape uscate.

Dar boţite rău de parcă

Au fost rumegate cu milimetrul de un

Căpcăun

Extrem de atent la propria-i

Digestie...

Cam de atunci urăsc

Fierul de călcat

Şi această ţară centrifugă a mea

Căreia încă nu i s-a găsit butonul

„STOP”

De huruie undeva pe hartă

La turaţii maxime...

Şi a coborât gerul peste acel loc

De foc

Şi au prins a îngheţa bâtele de cauciuc

Praful de puşcă a înlemnit în ghiulele

Şi benzina din sticle s-a făcut

Magiun inflamabil

Iar pietrele au încremenit în aer…

Şi a nins, şi a viscolit vuind peste oraş.

Apoi a crăpat gheaţa din piaţă

Şi din copci au ieşit foci şi morse hidoase

Şi urşi polari cutreierau printre case

Iar în deschizături de clădiri

Se vedeau pinguini

Clocind ouă de crocodil

Căci a doua zi a ieşit un soare febril

Şi prin oceanul topit

Au început a şerpui

Aripi de orcă

Şi de rechin

Şi au ieşit crocodilii din ouă

Şi au mâncat carne de pinguin

Iar străzile s-au scurs cu puhoiul

Şi fiare dungate, pătate,

Urlau, hohoteau printre alge uscate…

Iar a treia zi a fost o furtună de nisip

Şi fiecare fir de cuarţ avea două tăişuri

Şi reteza tot ce mai stătea vertical

Iar ce se culca era zătrit de şerpi şi scorpioni

Otrăviţi…

Şi a patra zi a fost linişte.

Photo : Andrei Şapran

Dar, de fapt, în mare, nu mai gîndim demult. ... De fapt, ne lăsăm la cheremul cîtorva minţi geniale preocupate de probleme neînţelese maselor, dar acceptate de acestea pentru că sună frumos, ca nişte basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosînzene: tinereţe fără bătrîneţe, viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, cai inteligenţi, hrăniţi cu jăratic...

Aureliu Busuioc, În căutarea pierderii de timp, (Prut Internaţional, p. 226)

Ce zici, dragă cetitorule, ţi-ai scris deja scrisoarea? Căci suntem în plină perioadă, copilaşii compun acum răvaşe moşului ăla cu barbă albă, care neapărat va veni cu sacul plin de cadouri, şi scriu acum la scrisori din greu, chiar şi acei care demult s-au prins că barba e falsă, dar dacă aşa-i „convenţia” şi dacă iese cu câştig, o scriu şi ei, negociind dur cu cine ştiu ei că deţin resursele, nu cu ipotetici vizitatori din Laponia. Dar nu despre scrisoarea către Moş Crăciun vă întreb eu, chiar dacă aţi putea trage destule învăţăminte din intertextul frazei de mai sus, ci despre această modă mai nouă când ba unul, ba altul, scriu scrisori deschise altor moşi, aceştia din urmă bine bărbieriţi, şi primeniţi, şi chitiţi, la costum cu cravată, cumpărate în casele cele bune, moşi la care falsul sau contrafăcutul, denumire mai nouă, este un mauvais ton, şi asta în cel mai rău caz, căci vezi deseori epistole adresate chiar unei generaţii întregi: înaintaşilor, generaţiei proprii, generaţiilor care vin... Scrisori care nu sunt făcute pentru a fi trimise, ci publicate deschis, căci aşa şi se numesc de obicei: „Scrisoare deschisă către Preşedinte, Merkel, Obama, Putin, către clasa politică (ce-o mai fi şi asta?), către generaţia mea, către tineri, către etc, către ş.a.m.d.”. Niciodată trimise, dar imediat publicate pe suporturi feliurite, în funcţie de notorietatea şi statutul autorului: like!

Nu-i bai, scrisori din astea au tot fost scrise în istorie, unele din ele dând naştere la o paradigmă întreagă: a numărat oare careva textele având drept titlu celebrul „J’accuse”, devenit soclu paradigmatic graţie lui Emil Zola?... Numai că Zola era un fel de buric, dacă nu al pământului, cel puţin al Franţei, pe când astăzi... Prea multe burice la metru pătrat! Ce să-i faci, dacă trăim într-o lume numită „individualistă”, în care fiecare se crede mare şi tare, un fel de buric, şi lor, moşilor traşi la patru ace (din aur, incrustate cu diamante) le convine, căci e scris încă din strămoşi (Oare lor le-a scris careva vreo „scrisoare deschisă”? Nu se poate să nu le fi scris...): DIVIDE ET IMPERA! Unul câte unul, individualităţile se lasă prostite mai uşor prin mecanisme de îndobitocire colectivă. Ăsta-i paradoxul! Imaginea unei străzi prin care mişună burice idioate ar fi cu adevarat horror, dacă nu ar fi mascată cu zdrenţe şi accesorii alese individual, cu condiţia să fie trendy, la modă, ca să vedeţi: şi aici paradox!... Iată-ne la al doilea...

Şi ar fi bine să punem punct aici, dacă nu ar veni din urmă şi altul: numărul scrisorilor deschise (Cum să nu-ţi aduci aminte aici şi de evoluţia uluitoare a sensului acestei sintagme? Cam cu o sută de ani în urmă o scrisoare deschisă era considerat un gest inacceptabil şi ruşinos, astfel încât coconii corespondau cu duduiele amorezate fără a-şi bate capul de soţi şi soţii geloase; apoi veni perioada când mai TOATE scrisorile erau deschise de către organele abilitate, inclusiv acelea trimise soţilor şi iată-ne ajunşi în zilele când o scrisoare deschisă înseamnă altceva decât scrisoare şi nu este deschisă de nimeni, ci făcută publică de chiar autorul ei!) tot creşte, pe când numărul celor care votează e în scădere... Mai rău: acei care scriu scrisori deschise, mai abitir decât autocriticile publice de la adunările partinice de altă dată, fac şi apeluri de a boicota alegerile.

Bine zicea fata aia de la radioul francez: „Cineva ar trebui să explice lumii că un idiot care votează are mai multă pondere decât doi intelectuali absenteişti”. Dar staţi puţin, „intelectuali” a zis? Burice îngâmfate, iată cum aş zice eu! Pentru a te numi „intelectual” e nevoie şi de altceva în afară de o şcoală terminată/tocită (fie ea şi din cele mai prestigioase) şi profil pe FB. Iar pentru a scrie „scrisori deschise” n-ar fi rău să începi prin a deveni Emil Zola, cel puţin.

Imagine din film

Vezi aici Alerta Oranj 1 (12 ianuarie 2013)

Vezi aici Alerta Oranj 2 (8 martie 2014)

Vezi aici Alerta Oranj 3 (19 februarie 2015)