Trei…
Cu coarne şi răi…
Nu zimbri - zmei…
Of, boii mei…
Of, boii mei…

Origine imagine

Iar dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un hoţ,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Ia apoi un sac cît mai mare şi vino pînă la mine

Să recuperezi ce ţi-am furat,

Am să-ţi torn vin, am să te pun la masă şi vom bea, şi vom mînca,

Şi la plecare am să-ţi pun în traistă cămaşa de pe mine

De ruşine să nu ieşi din casa mea cu sacul gol.

Şi dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un minciunos,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Adună o armată de justiţiari – avocaţi, grefieri, judecători şi călăi –

Şi veniţi cu toţii la mine,

Şi vom bea vin din acela care se bea

Doar la ultima masă.

Şi am să vă mai spun o minciună,

Şi va fi într-atît de frumoasă,

Încît veţi pleca convinşi că mi-aţi

Rupt, cu carne şi oase,

Mărturia supremă, adevărul sublim,

Dulce ca o fatală cupă cu venin.

Şi dacă va veni la tine să-ţi spună că sunt un asasin,

Să nu-l alungi, ci să-l crezi.

Ia-ţi un topor sau o puşcă, sau un tun

Şi vino la mine să te răzbuni.

Şi, cînd voi scăpa de primul tău glonte,

Am să iau un urcior cu vin bun

Şi am să te chem să stăm în ambuscadă,

Vom sta tupilaţi în acea iarbă,

Numai bună de fîn pentru vaci,

Pînă ni se vor împleti rădăcinile-n barbă

Şi vom umplea cîmpia cu paragină dalbă...

Şi cînd va trece victima-n preajmă

Am să-l întrebăm cu smerenie:

„Ce mai faci, omorîtule, ce mai faci?”

Iar dacă va veni la tine să-ţi spună ca sunt un om bun,

Să nu-l crezi. Alungă-l!

Căci ce poate avea bun un tip

Ce bea vin cu fiştecare

Care-i bate la uşă?

Imagine: Anie Müller

Y. şi-a recitit încă o dată mesajul. Ştia că este surmenat şi că ar putea să-i scape greşeli, or şeful său, un pedant care, neavînd alte calităţi decît maniele formelor şi prezenţa 24 din 24 online, putea să-i trimită raportul înapoi chiar în această noapte din cauza unei vocale sau consoane rătăcite de oboseală. Reuniunea cu clienţii însă avea să aibă loc chiar în dimineaţa următoare şi nu putea să-şi permită ca prezentarea să nu fie validată... Deci, a recitit. Parcă nu-i scăpase nimic. A făcut un click pe "Send".

Y. a închis unul după altul zecile de fişiere ce demult nu mai încăpeau în bara de meniu a PC-ului, călărindu-se unul pe altul, la fel ca şi cifrele şi curbele graficelor din capul lui, avînd grijă să le salveze pe toate. Şi-a deschis profilul de pe Facebook... O mulţime de notificări, dar nimic urgent, ca întotdeauna pe Facebook. Putea răspunde "friends"-ilor odată ajuns acasă. Şi-a închis sesiunea de lucru.

Nu mai era nimeni în open-space. Îi revenea să verifice dacă erau bine închise acele 25 de geamuri, să stingă luminile şi să deconecteze maşina de cafea...

Y. a coborît de la etajul 6 la parter în ascensorul care anunţa cu o voce femeiască libidinoasă fiecare acţiune a maşinăriei... "Attention à la ferméture des portes", "Rez-de-chaussée", "Attention à l'ouverture des portes". În hall-ul vid această voce suna lugubru... De parcă te-ai apuca să faci dragoste într-un cavou cu vre-o zgripturoaică mîncătoare de suflete şi cugete...

Y. a ieşit în stradă. Şi-a pus căştile şi a lansat ultimul album descărcat astăzi în i-Phonul său pe care l-a ascuns, ca de obicei, în buzunarul stîng, în dreptul inimii, deşi auzise de undeva că undele ar putea perturba ritmul pompei biologice. A pornit spre staţia de Metro. Avea exact 33 de minute de făcut pînă acasă...

Mintea îi era deconectată, privirile ţintuite în asfalt şi limitate la executarea setului minimal de navigare: să nu i se-mpiedice picioarele şi să nu calce carecumva vreun rahat de cîine... Low energy, Low profile...

Dar la un moment dat cîţiva neuroni au scînteiat aiurea. Şi au pornit o hărmălaie inexplicabilă... Warning! O ruptură de proces. Treptat raţiunea a conectat unul după altul cluster-ele necesare. Scanarea şi auditul mediului...

Pe un perete, printre altele destul de urîcios şi cu tencuiala jerpelită, cineva a scris: "Regarde le ciel..." => Executare. Done.

............................

Cerul? Cum să-l priveşti, dacă la Paris noaptea nu are cer? Chiar să nu răzbată nicio stea pînă la hăţişurile astea din beton şi lumină? Cîndva el văzuse cer cu stele, cu miriade de stele… Cîndva taică-său îi arăta Calea Lactee, aleas Calea Robilor... Cînd? Cît timp să fi trecut? 13 ani! O nelinişte cu care nu era obişnuit se ampara de întreaga sa făptură... El nu cunoştea decît stresul de a nu fi respectat deadline-ul sau de a nu fi atins obiectivele... Dar nu se aştepta să fie buleversat de imposibilitatea de a privi cerul... Nu se aştepta să compătimească lumina neputincioasă a stelelor…

A dormit destul de rău noaptea. Visase ceva, ceea ce nu i se întîmplase demult. De fapt, nici acum nu-şi amintea cu exactitate ce visase, dar era sigur că a vazut un vis şi că acesta nu era din cele mai plăcute… Era enervat, căci se trezise cu 15 min. mai tîrziu ca de obicei. Asta însemna că trebuia să renunţe la micul dejun şi la sesiunea Facebook de dimineaţă. S-a îmbrăcat şi a ieşit grăbit. În drum urma să-şi cumpere ceva de-ale gurii. De obicei opta pentru un pain aux raisins, dar în această dimineaţă, după o clipă infimă de ezitare şi-a cumpărat un beignet au chocolat.

Urma acelaşi itinerar. Din nou : „Regarde le ciel...”.

...........................

Y. s-a oprit timp de cîteva clipe. A scos telefonul din buzunar. A făcut o poză. Cîţiva trecători au privit uimiţi la el, apoi la tagg-ul de pe perete, apoi au privit cerul.

Y. a ridicat ochii. RAS: plumb cenuşiu parizian în loc de cer. În timp ce se refocusa asupra traseului cotidian privirea i-a lunecat peste două frunze încăpăţînate, care încă mai rezistau iernii pe unul din acei 6 copaci de pe trotuar.

Reuniunea a decurs foarte bine. Şeful a tot cotcodăcit şi s-a umflat în pene ca un curcan, dar pe final Clientul a ţinut să-l invite pe Y. în Germania pentru a le vizita uzina, omiţînd semnificativ să-l invite şi pe păsăroi. Şeful a fost nevoit să-l felicite pe Y. pentru eforturile depuse. Y. se gîndi că astăzi va putea ieşi la timp din birou.

............................

Regarde le ciel îi ridica privirile de două ori pe zi. A început să deosebească nuanţe de gri... Era plin de viaţă cerul Parisului! Părţi de gri care se luau la întrecere, strat după strat, dar care păstrau continuitatea plumburie cu o acurateţe de invidiat...

Y. a întîrziat de 2 ori la birou în acea săptămînă.

...........................

Minune! Peste 4 zile de la apariţia Tagg-ului, cerul Parisului a încumetat, oarecum ruşinos, să mai apară şi în varianta lui azurie lăsînd pentru cîteva ore razele soarelui să cerceteze minuţios asfaltul străzilor. Y. jubila. Era plin de o bucurie neînţeleasă deşi avuse o discuţie din cele mai neplăcute cu curcanul de şef...

Y. îşi începea acum dimineţile cu un nou ritual. Se scula din pat şi timp de cîteva clipe privea bucăţica de cer a Parisului ce se vedea din geamul micului său studio. Cînd ajungea în dreptul inscripţiei zîmbea maliţios complicelui de pe perete... Oui, il regardait le ciel maintenant!

........................

Într-o zi însă Regarde le ciel dispăruse. Peretele era proaspăt vopsit...

Y. a scos i-Phonul din buzunarul din dreptul inimii, a compus un număr:

- Alo? Mamă?

- Tu eşti? S-a-ntîmplat ceva? Eşti sănătos?

- Da, mamă, sunt bine. Te sun să văd ce mai faci. Cam demultişor n-am mai vorbit...

- Apu, ce să fac? Iaca, privesc televizorul... Eu sînt sănătoasă, să nu-ţi faci griji.

- Mamă, ştii undiţa ceea de bambus pe care am făcut-o cu tata? Mai ţii minte pe unde este?

- Apu, unde aţi lăsat-o acolo-i, că nu a umblat nimeni la ea...

- Mamă, cînd vin la vară, neapărat trebuie s-o găsesc, auzi? Să m-ajuti s-o găsesc, bine?

- Am s-o căutam, dragu mamei. Este ea: eu păstrez totul...

.........................

După serviciu Y. a dat o raită pe la un supermarket specializat şi a cumpărat un spray cu vopsea albastră. A mers la o cafenea din cartier şi a stat pînă dupa miezul nopţii pînă cînd l-au dat chelnerii afară. Y. s-a îndreptat spre peretele proaspăt vopsit şi cu un gest sigur a scris:

„Regarde le ciel...”

                                                            „Serafime, din ce-i făcută lumea?” „Din oameni, zic eu, mamă.” „Nu, zice mama, din dragoste-i zidită, fiule.”

Vasile Vasilache, „Povestea cu cocoşul roşu”

Dragii mei, anul 2012 se scurge nemilos (sau milos, totuşi?). La ora cînd scriu aceste rînduri nu au mai rămas decît cîteva… ore şi-apoi gata ! nu va mai fi ! am să-l închidem cu un « poc ! fsssssss ! atent, mă, că e covorul de la mama !» provocat de debordarea de licoare spumoasă de la miezul nopţii.

Mîine dimineaţa (ori spre seară) vă veţi trezi cu un cap greu de mahmureală şi veţi face: „Uauuu, e 2013 deja!” Poimîine veţi comite şi prima greşeală, tapînd din inerţie „2012” pentru a-l bifa imediat, apăsînd nervos pe tasta aia din colţul drept de sus cu o săgeată mare îndreptată spre stînga ce vă va indica acum/atunci că acel an a existat totuşi, indiferent dacă v-a plăcut ori nu.

Pentru moment, însă, anul (2012 adică) îşi scurge ultimile picături din alambicul său unde au fermentat patimi şi doruri de 366 de ori mestecate şi răsturnate (cu o manipulare mai mult decît în 2011 sau 2013!). Probabil nu sunt cele mai „tari” picături, dar fără ele nu se poate. Oricum, aşa-i scris: fiecare an să fie distilat pînă la urmă şi pus acolo printre rafturi la păstrare pentru a fi consumat la masa amintirilor peste alţi... ani... şi pomenit cu un „daaa... a fost un an bun” sau, este şi asta o posibilitate, căci nu toţi sunt la fel (nici anii, nici oamenii şi nici destinele) cu un „cam acră ţuica din 2012...”.

Nu-mi rămine decît să vă doresc tuturor un 2013 mai bun decît acest 2012 care înca mai este. Fiecare cu măsurătoarea lui, desigur, dar nu ştiu de ce am senzaţia că nu va fi chiar greu să se-mplinească...

În rest... Nu uitaţi ca lumea-i zidită din dragostea pe care o împărtăşiţi cu apropiaţii voştri. Şi... fie ce-o fi! Schimbăm plămădeala!

POC! Fsssşşşşşşşssss!!!

-          Hai, mă, chiar n-ai niciun respect pentru mama!

-          Mamă! Vino să te pup! Las-că scot eu petele, dragă! La anul!