Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
9 octobre 2014 4 09 /10 /octobre /2014 13:45

Am obosit… mi-au îngălbenit muşchii..autumn-rain.jpg

Atâta primăvară zbuciumată;

Atâţia vlăstari de crescut;

Aisberguri de topit;

Muguri de desfăcut unul câte unul

Din toropeala iernii,

De înflorit, de rotungit şi de copt;

Atâta arşiţă văratică

De stins în băuturi răcoritoare

Sorbite pe apucate

Prin crâşmele oraşului calorigen;

Atâta praf de spălat

Din porii pielii arse de soare

Şi uscate de suhoveiuri

Ce-mi chiuie strident în urechi,

De spălat în ape curgătoare

Secătuite pe jumătate…

 

Am obosit... simt cum îmi pierd verdele...

Se ofileşte treptat,

Iar un roşu sîngeros

Iese cu încăpăţânare în vileag

Prin nervurile frunzelor -

Răni care trebuie date la pământ

Toate până la ultima!

Să putrezească acolo jos,

La rădăcinile pădurii osificate, scheletice:

Ai zice că a apucat-o subit o criză de anorexie...

 

Am obosit... Am mâinile reci

Şi suflu în pumni un fum alb

De gunoi ars

De la care prind unghiile promoroacă

Şi-mi vine să plâng ciobăneşte

Peste obrajii ciornoziomului nebărbierit:

O mirişte ţepoasă

Întoarsă cu lama plugului pe dos..

 

Am obosit... Stingeţi culorile!

Să fie totul alb!

Să-mi odihnesc barem ochii,

Să-mi îngheţe lacrimile, să nu mai curgă!

Şi să-mi amorţească sucurile

Măcar pentru o iarnă...

 

Aş vrea acum să ies afară şi să mă arunc în zăpadă. Nu contează dacă e iarnă sau nu, dar aş vrea acum să ies afară şi să mă arunc în zăpadă. Zăpada să se lipească de mine şi eu să mă rotesc mai departe până aş deveni un boţ de zăpadă. Peste munţi, dealuri. Poate asta m-ar ajuta. Poate că nu. Să mă încălzesc acolo în mijlocul zăpezii. Apoi să explodez.

Al. Vakulovski, „Pizdeţ”, (Aula, 2002, p.63)

 

 

Origine Imagine

 

 

Partager cet article
8 octobre 2014 3 08 /10 /octobre /2014 20:20

Am scris ieri cel mai genial poem scris vreodată

În istoria poeziei în particular

Şi a literaturii universale la general!

 

Un poem care ar revoluţiona literatura!

Un punct

De la care ar începe totul din nou!

Un poem care ar impune o nouă definiţie temporală

La tot ce s-a scris până la el

Şi o referinţă pentru tot ce se va scrie de ieri înainte !

 

Kilometrul zero al literaturii!

 

Ah! De-aţi şti ce poem am scris ieri!

Ah! De-aş şti ce poem am scris ieri...

Partager cet article
1 octobre 2014 3 01 /10 /octobre /2014 10:02
În dimineaţa zilelor de ieri floare-inghetata.jpg
se scurge doru-n călimară
şi trece timpul în doi peri,
şi-ngroapă vară, primavară...
 
Şi tot ce a trecut e floare,
memorie-ngheţată în cristale
bătută des de pieptene-n covoare:
războaie grele, stative sub soare.
 
Şi chiar de vine toamna peste tine
gândeşte-te la lumea cea de mâine;
că nu eşti decât fir care rămâne
în ţesătura pânzelor:
                               o floare sau un mărăcine.
 
 
 
 
Partager cet article
16 septembre 2014 2 16 /09 /septembre /2014 00:32

Drumul era într-atât de lat

încât de fiecare dată

cînd mergeau unul în întâmpinarea celuilalt

accelerându-şi bolidele

până le roşeau ţevile de eşapament

se ratau.

 

Şi atunci înjurau de toţi dracii

şi o luau de la capăt.

dar drumul era într-atât de lat ...

Vâââââjjjjjjj !!!

încit se ratau neapărat

şi doar sudalmele lor mai zăngăneau pe asfalt

ca o cutie de conservă goala.

 

Şi atunci au decis să-l îngusteze

şi au împins din dreapta

şi au împins din stânga.

şi din nou : Vâââââjjjjjj !!!

dar şi-au zburătăit doar pleata.

 

Şi atunci au mai împins din stânga

şi au mai împins din dreapta

şi iarăşi : Vâââââjjjjj !!!

eh, drăcie, cât pe ce să-l pocnesc !

i-am zgârâiat portiera !

 

Şi atunci au mai împins din dreapta

şi au mai împins din stânga…

au apăsat surcica la podea..

Şi…

BA-BAAAAAHHHH !

 

accident-masini.jpg

 

Când s-a risipit fumul,

şi mirosul de gumă arsă

nu rămânea decât o pată neagră

în locul bolidelor ce vrombăiau

din puterea atâtor cai înfocaţi…

 

…….

 

Mamă, mamă,

dar de ce s-au omorât ăştia ?

doar drumul putea să fie într-atât de lat ?

 

Şi ce să-i răspunzi unui copil ?

Partager cet article
13 septembre 2014 6 13 /09 /septembre /2014 00:04

Piatra
Încolţeşte,
Creşte
Şi moare.
Altfel.

 

DSCN9555.JPG

Partager cet article
8 septembre 2014 1 08 /09 /septembre /2014 00:35

Cu ăştia colţoşile-lion.jpg

Sau cu cei cuminţi ?

 

O viaţă-ntreagă

Ne obligă(m)

Să ne alegem regnul :

Carnivori sau ierbivori ?!

 

Alegere vană si lipsită de sens :

Muma Natură,

Înţeleaptă şi mărinimoasă,

Le-a scris zile multe

În catastiful şi unora, şi altora…

 

Strategii de supravieţuire

Şi perpetuare a speciilor

Definite în strict raport

Cu celălalt regn…

 

Carnivori vs. Ierbivori...

Ce contează dacă puii ies din ou sau din placentă?

Nimic nou la acest capitol de la dinozauri încoace.

 

Atîta doar : Noi pretindem a fi altceva...

Partager cet article
6 septembre 2014 6 06 /09 /septembre /2014 01:19

A fost acum cîteva săptămîni. Mai exact, pe 15 august. În incinta Bibliotecii Naţionale.

 

 

Alexandru Vakulovski zice că « A fost frumos, multă lume. » Eu nu zic nimic. Iată două poze :

1974361 960794990612604 5483769914562377497 o

 

10495284 319753271518235 267552729078953302 o

 

Mai multe poze de Dionis Nicolai AICI şi la cele postate de Republica AICI.

 

Iar dacă aveţi răbdare să ascultaţi un 20 de minute, iată şi un filmuleţ :

 

 

 


 
Partager cet article
7 juillet 2014 1 07 /07 /juillet /2014 17:31

„...nostalgia noastră este un sentiment mutilat, parţial, care ia drept realitate o metaforă şi care se încolăceşte în jurul unei jumătăţi de adevăr.”, Mircea Cărtărescu, „Orbitor. Aripa stîngă” (Humanitas, p.69)

 

 

 

Mă întorc într-o PatrieVara 2010 048

Care nici nu ştiu dacă mai este a mea

Care fuge de mine precum orizontul

Cînd sînt aici – ea-i acolo

Cînd sînt acolo – ea-i aici

 

Cineva construieşte castele din nisip

Pe care le găsesc năruite

De fiecare dată cind ajung pînă la ele

Spălate de valurile apelor în creştere

Lăsîndu-mi mocirla sărată să-mi curgă printre degete

 

Mă întorc la un pămînt

Care niciodată n-a fost cu desăvîrşire al meu

În pofida chemărilor lui insistente

Iar cînd ajung nu-i aud decît suspinele

Care, ele, sînt toate ale mele

 

Cineva îmi modifică permanent

Cărţile poştale despre un picior de plai, o gură de rai

Pe care le proiectez cu atîta migală

„Auziţi, Domnilor ! E o înşelăciune la mijloc!”

Dar mi se spune că imaginea nu este contractuală

 

Şi caut atunci în arhive o copie a contractului

Dar nu găsesc nimic altceva decît solicitări de oferte

Şi acelaşi speach comercial

Folosit de 2000 de ani, cel puţin:

 

Pe un picior de plai,

Pe o gură de rai...

 

Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa.

Brazi şi paltinaşi

I-am avut nuntaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!”...

 

Şi nici o semnătură nimic

Şi nici o semnătură nimic...

 

Partager cet article
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 12:34

După cum ziceam si în micro-interviul de mai jos, textele mele îşi au viaţa şi norocul lor. Ultimului i-a mers în mod deosebit: Dumitru Crudu l-a citit, la publicat pe pagina „Noii Barbari”, apoi mi-a trimis şi trei întrebări. Iată deci ce îi răspundeam:

(Citiţi interviul şi pe „Noii Barbari”)

noii-barbari.JPG

 

1)      Cine e Vitalie Vovc?

Nu există întrebare mai complicată… De-aş şti cu certitudine, nu aş mai fi Vitalie Vovc. Dar dacă e să lăsăm la o parte fandoselile astea intelectualiceşti (deşi deloc false), există bineînţeles lucruri mai mult decît sigure, care dau sens fiecărei clipe şi atom din fiinţa mea.

Vitalie Vovc este în primul rînd un tată a doi copii, un soţ iubitor şi (sper) iubit, un fiu, un frate…

Restul contează mai puţin ori chiar deloc, dar e cazul să respectăm curiozitatea cititorului şi convenienţele de rigoare şi să aduc şi cîteva date biografice : sînt născut în oraşul Bălţi în 1977, oraş în care am crescut, în care am făcut liceul („B.P.Hasdeu”) şi Universitatea căruia am absolvit-o (facultatea „Limbi şi Literaturi străine”).

În 1999 însă abandonez literele (rigorile vremurilor de atunci) şi urmez un Master în Administraţia afacerilor la IFAG („Institut de la Francophonie pour l’Administration et la Gestion”) din Sofia, Bulgaria. Apoi un alt Master, la Paris, în Strategie şi Teorii Organizaţionale.

Am fost co-fondatorul unei asociaţii de basarabeni la Paris, dar această experienţă s-a adeverit a fi o catastrofă... Prea mari au fost divergenţele asupra noţiunii de „societate civilă”.

Sînt şi un cititor pasionat. Este o necesitate cvazi-fiziologică. Detest e-book-urile. Am nevoie de această senzaţie indescriptibilă de a ţine o carte în mîina, de a-i răsfoi paginile, de a nota gînduri, cuvinte, pune semne de exclamaţie sau interogare...

2)      De când eşti în Franţa şi ce faci acolo ?

În Franţa am ajuns în 2001. Am urmat un Master la Universitatea Paris IX Dauphine. După care am fost angajat în sectorul privat. Astăzi sînt consultant în organizări. Mă ocup de organizarea fluxurilor „marketing – inovaţii – dezvoltarea afacerilor” pentru grupuri industriale din domeniul chimiei de specialitate. Astfel îmi cîştig pîinea. Nimic „poetic” aici.

3)      Ce rol ocupă poezia în viaţa ta?

Primele versuri le scriam încă la liceu. Era o mare taină a mea şi doar prietenii cei mai apropiaţi ştiau acest lucru. Apoi, student fiind, într-un acces de mînie nu mai ştiu pe ce anume, caietele au plecat pe foc. Literalmente. Au ars în soba casei buneilor din satul Nicoreni. Şi au ars bine. Pe semne, nici nu erau manuscrise adevărate, în sensul bulgakovian. Din ce am scris atunci ţin minte doar atît: „jucăm la o masă / tu cîştigi, eu pierd / oricum, capacitatea mea de a pierde / este mult mai mare decît ai putea tu cîştiga”. Şi nici aceste rînduri nu ştiu dacă îmi aparţin sau le luasem de pe undeva...

Apoi a urmat o perioadă (1999 – 2009) de 10 ani de tăcere absolută. Nu am scris absolut niciun rînd. Nu ştiu dacă a corespuns cu perioada de adaptare şi împăcare cu statutul de exilat... Nu am abandonat doar lecturile devenite şi ele sporadice şi neregulate. Perioade de febrilitate maximă cînd devoram carte după carte şi „pauze” de cîteva luni fără lectură...

Apoi a venit aprilie 2009! Un adevărat şoc pentru mine. Faptul că la Chişinău s-a vărsat sînge a trezit ceva în mine. Mi-am zis că există responsabilităţi de la care nu putem să ne eschivăm. Oriunde nu ne-am afla. Şi am lansat un blog, Un Punct din .FR. Primele texte au fost oarecum amorţite şi nici astăzi nu am scăpat definitiv de această anchilozare... 10 ani nu pot trece gratuit.

Poezia şi scrisul au devenit astăzi pentru mine o supapă; un mijloc pentru a-mi evacua un soi de presiune pe care nici nu aş şti cum s-o definesc; o necesitate la fel de vitală precum cititul, dacă nu mai mare. Nu este o meserie şi nu este un mijloc de a mă afirma. Am o atitudine particulară faţă de textele proprii. Nu-mi place să revin asupra lor, decît pentru a corecta vre-o neghiobie gramaticală sau ortografică... Îmi place să cred că textele mele sînt trăiri de moment. Am eşuat lamentabil atunci cînd am încercat să scriu ceva „planificat”... De îndată ce trece această palpitaţie care mă face să scriu, textul este abandonat şi lăsat să se descurce de unul singur. Îl ajut poate puţin de tot, trimiţîndu-l spre lectură prietenilor reali şi virtuali, deschizîndu-i oportunităţi virtuale de a exista. Nu-mi place poezia scrisă de la persoana întîi. Poezia este pentru mine o adresare către cititor. Este un apel. Din această cauză consider că trebuie să fie înţeleasă. Există un moment de ruptură între ideea pe care doreşti s-o comunici şi forma textului care nu poate fi depăşit. Gîndul, îmbrăcînd o formă pretins poetică, trebuie să biciuiască, să schimbe ceva... Iar metafora nu este decît un amplificator al gîndului, excitînd şi alte simţuri pe lîngă cortexul cerebral.

Deci, în momentul în care o scriu, poezia este chiar viaţa mea.

 

Partager cet article
28 juin 2014 6 28 /06 /juin /2014 16:51

Cum ar fi să fii pierdut într-o junglă neagră

Cu securea în mîină

Croindu-ţi drum prin flora luxuriantă,

Vagetaţie, care dacă te-ai opri,

Ţi-ar împlînta rizomul sau rădăcina în ţeastă

Pentru a-ţi suge sucurile

Fără discernămînt, reticenţe ori remuşcări futile.

Si nici barem ostilitate nu există în această scurgere potenţială în liane,

Ci o simplă lege fizică a creşterii universale

Precum acea învăţată la şcoală cu

Vasele comunicante.

Totul e să nu laşi să se vadă

Vre-o scurgere sîngerîndă pe undeva

Ca să nu atragi fiarele nopţii pe care le simţi pîndindu-te de după tufişuri

 

1280px-Henri_Rousseau_-_Il_sogno.jpg


Dar nu ! nu ! nu !,

Pe noi nu au cum să ne aibă !

Pe noi nimeni nu ne poate sfîşia!

Nu ne vor avea pe noi niciodată !

Privirile lor canceroase îţi studiează încordarea muşchilor

Şi îţi adulmecă febrilitatea transpiraţiei...

Şi atunci hăcui în dreapta şi în stînga

În viscerele acestui codru de nepătruns,

La fel: fără ură şi fără a număra numărul crengilor tăiate

Care prin această mişcare

Capătă alt destin, alt vector de putrezire şi de tranziţie în humus

Şi atunci hăcui :

Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !

Unu-doi, unu-doi, un-doi-trei !

Fără ură, dar cu o tenacitate neobosită

De a ajunge la lumina iluzorie a unei poiene de respiro imaginare,

Sau la capătul acestei păduri

Unde toate capetele se leagă cu toate începuturile.

Sau la capătul acestor rînduri

După care nu mai scrie nimic.

Tabula rasa !

Fă un scroll-up şi ceteşte încă o dată !

 

Imagine: Henri Rousseau, "Visul"

 

Partager cet article

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher