Cum vă dormiţi somnul de veci, moldoveni ?... (p.108)

Un roman grăbit. Un roman scris pe muchie de cuţit. Cum ar fi să scrii fiecare pagină cu conştiinţa clară şi lucidă că poate fi ultima. Că, uite, pui punct la frază şi s-ar putea să fie ultima. A reuşi, a reuşi cu orice preţ să spui esenţialul... Nu mai ai timp pentru fiorituri, pentru descrieri minuţioase, pentru dezvoltări de subiecte şi personaje.

Un roman telegrafic.

Un roman codat.

Un roman ideografic.

În care fiecare pagină este potenţial deschizătoare de uşi pentru noi şi noi romane. Dar nu mai este timp pentru ele. Toate romanele au fost deja spuse şi scrise, iar cele nespuse şi nescrise rămîn pe seama cititorului şi a urmaşilor de breaslă.

Descurcaţi-vă! Au nu aveţi destulă imaginaţie? Au nu ştiţi? Şi dacă nu ştiti, atunci...

Un roman de o densitate epică pe care rareori am întîlnit-o. 120 de pagini care, diluate în imaginaţia şi erudiţia cititorului, ar putea (re)constitui o epopee lunga cît o viaţă. Un roman unde pînă şi simbolistica este una minimalistă. Iureşul evenimentelor subordonat unui singur scop: elaborarea mesajului absolut. Istoria însăşi se pomeneşte împinsă şi redusă la statut de figurant, la un rol de saltimbanc, de cadru şi decor dramatic pentru cristalizarea acţiunii supreme şi eterne – DRAGOSTEA.

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 4

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, citeşte o carte. Iar noi aflam cîte ceva despre Ion Bisturiu.

Ion Bisturiu citea a treia oară scrisoarea pacientului FGT 785. Nicidecum nu reuşea să se concentreze suficient pentru a avea o imagine holistică asupra subiectului. Trebuia să facă un raport final şi mintea îi zbura în altă parte. Nicidecum nu reuşea să asocieze conţinutul scrisorii şi toate testele efectuate înr-un singur puzzle pentru a degaja o imagine clară şi lucidă ce i-ar permitre, aşa cum îi era obiceiul, să redacteze cîteva concluzii simple şi accesibile penru toţi membrii CEN-ului, nivelul cărora intelectual îl cunoştea bine.

Vizita lui Bounegru de azi dimineaţă nu putea fi unica cauză a neliniştii sale. Nici nu era, de fapt, deşi l-a iritat mai mult decît oricînd.

Bisturiu a aruncat scrisoarea într-un panier de pe birou, s-a ridicat din jilţul moale şi s-a îndreptat spre seiful laboratorului. A cules codul digital, a deschis uşa masivă şi a scos de pe unul din rafturi un platou cu o carafă de bourbon american şi cîteva pahare. Profesorul prefera bourbonul american scotch-ului. Considera că are un gust mai pronunţat... Şi-a turnat din lichidul nucăriu într-un pahar, a încuiat înapoi platoul în seif şi, cu paharul în mîină, s-a dus să se aşeze în faţa ecranului de control. FGT 785 citea o carte. Ion Petrovici îl privea ţintă, deşi gîndurile îi zburau undeva departe. Timpul trecea, acei doi păreau nemişcaţi, fiecare călătorind pe alte tărîmuri în acel moment, iar funia imaginară ce îi lega devenea cu fiece minut tot mai răsucită, tot mai groasă...

Ion Petrovici Bisturiu se năştea în seara lui 20 august 1968, pe la 20:30, exact în momentul cînd un comando compus din 30 de paraşutişti sovietici, deghizaţi în civil, aterizau la aeroportul Praha-Ruzyně pentru a prelua controlul asupra lui. Peste cîteva ore, mai multe avioane Antonov 12 aduceau la Praga Divizia 103 Aeroportată, iar alte 6300 de tankuri sovietice invadau Cehoslovacia la sol...  

Această coincidenţă i-a marcat întreaga lui viaţă. Cîte stratageme nu a inventat în anii adolescenţei şi studenţiei pentru a evita pînă şi cea mai mică aluzie! Îşi crease chiar şi o „legendă” pe timpuri: cum că ar detesta celebrarea zilelor de naştere pentru că îi aduce aminte de timpul care trece...

20 de ani ai săi, însă, au fost celebraţi cu pompă! „Socialismul cu faţa umană” era în vogă pe atunci! Cu un an înainte Gorbi îl omagia pe Dubček şi la întrebarea care este diferenţa între Primăvara de la Praga şi Perestroïkă răspundea : „19 ani”. Se înţelesese cu un prieten din timp şi acesta „îi oferise” un volum de Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, pe care îl exiba cu ostentaţie la camin. În seara aniversării sale organizase şi vizionarea unei casete VHS a filmului lui Philip Kaufman „The Unbearable Lightness of Being”... Numai el ştie cît l-a costat atunci cartea (pe care o găsise doar în franceză, limbă pe care nu o vorbea, bineînţeles) şi caseta video (filmul era în engleză, limbă pe care nu o înţelegea, desigur) şi cu cîte dificultăţi a putut să le capete! A fost prima şi ultima celebrare a zilei sale de naştere. Sametová revoluce (revoluţia de velur) din 1989 puse capăt celebrărilor. Intrase din nou în faza clandestinităţii actului său de naştere. Lucrurile deveneau prea încurcate şi era mai cuminte să n-o afişeze.

Acum toate acestea nu mai contau... Încetase să-şi mai aducă aminte de zilele de naştere. Ai casei nu păreau să le acorde o importanţă oarecare, iar pentru Bisturiu ziua respectivă era plea plină de conotaţii şi amintiri nu prea plăcute... Pentru anturaj a dezgropat din nou „legenda” veche cu timpul care trece, care acum se mai îmbogăţise şi cu „bătrîneţile care trebuiau uitate”... 

Deşi... anume la jubileul său de 20 de ani făcuse cunoştinţă cu soţia. A fost „aranjată” şi această întîlnire. Pentru o sticlă de „cognac” se înţelesese cu un coleg s-o invite pe Ines la cămin la sărbătoare. O identificase şi o pista pe Ines de mai mult timp. Tatăl ei era un funcţionar important, membru al Comitetului Central al Partidului. Fiica lui era adusă în fiecare dimineaţă cu o Volgă neagră la facultate. Avea note bune, dar, bineînţeles, nu cunoştinţele sau inteligenţa îi erau răsplătite, calităţi pe care, dacă şi le avea, le masca foarte bine... Bisturiu îşi construia planuri grandioase şi căsătoria cu această fată ar fi contribuit din plin la realizarea lor. Părea însă inaccesibilă pentru un fiu de ţăran, fie el şi eminent. Şi uite tocmai aici coincidenţa zilei sale de naştere cu invazia Cehoslovaciei i-a servit cu adevărat. Era inutil să speri ca Ines să vină la ziua lui de naştere. La vizionarea unei casete video de import şi, mai cu seamă, la acest subiect, se putea prinde orice peşte. Chiar şi Ines!

Ionică Bisturiu, mezinul familiei, a fost întotdeauna un elev exemplar. De mic copil învăţătorii îi spuneau: „Ai să ajungi om mare”. Şi Ionică i-a crezut. Ba chiar mai mult, îi intrase chestia asta în cap şi devenise un credo personal, o fixaţie: trebuia să ajungă om mare! Cariera de „om mare” a început cît se poate de bine pentru Ionică: a fost numit comandantul oastei de „octombrei” din şcoală. La fiecare careu era printre acei care declamau cu mare înflăcărare poezii patriotice şi nimeni nu putea să-l întreacă la patos. Mai apoi, devenit pioner, a fost numit Preşedinte al Sovietului Unităţii de Pioneri din şcoală. Şi ar fi continuat tot aşa înainte, dacă nu se găsea un învăţător cu fecioraş la aceeaşi şcoală, pe care voia să-l vadă, dacă nu „om mare”, atunci, cel puţin, şef pe pioneri... Avea vreo 12 ani deja, cînd la o adunare a celulei de partid, învatatoraşul respectiv a pus pe masă „ancheta” lui Ionică Bisturiu: „Tovarăşi, vă daţi seama? Am pus şef pe organizaţia pionerească un fiu de chiabur! Mai mult, aţi văzut cînd este născut? Cît nu-i tîrziu, trebuie să luăm măsuri! Ce-or spune tovarăşii de la raion?”. Astfel, cariera lui Ionică primea prima lovitură. Dar şi orgoliul său propriu. A suferit foarte mult atunci. I-a făcut responsabili de cele întîmplate pe părinţi, cu care relaţiile au devenit din ce în ce mai complicate. În special cu tatăl său, care şi-a pierdut propriul tată în iulie 1949. Fusese ridicat şi dus în Siberia şi nu s-a mai auzit nimic despre el. Dacă pînă atunci tatăl accepta „activismul” băiatului fără a-i acorda o importanţă oarecare, în ziua în care mezinul ia reproşat destituirea sa din „funcţia” pionerească, i-a ars o palmă de i-au sunat minţile: „Am crescut un ţînc de comunist la casă!”. Ionică nu i-a iertat-o niciodată... Maică-sa încerca să păstreze neutralitatea şi o desperată pace în familie, dar sora şi fratele mai mare erau totuşi de partea tatălui...

În ziua cînd Ion Bisturiu a fost acceptat în rîndurile Tineretului Leninist, ţinuse o cuvîntare înflăcărată la adunare în care acuza rămăşiţile de elemente reacţionare cu comportament antisovietic şi se dezicea în public de „trecutul chiaburesc-moşieresc”, chemînd tinerii komsomoloşti să-i urmeze exemplul... Cînd a revenit seara acasă, ai săi cunoşteau deja toate detaliile discursului. Maică-sa bocea, iar tata i-a aruncat o valiză în plină figură şi i-a spus să se care în cel mult 20 de minute dacă nu vrea să-l „bage-n furcă”. Nu glumea.

Bisturiu a dormit în noaptea aceea într-un stog de fîn, iar a doua zi pleca cu autobusul la oraş. În sat nu mai călcase de atunci. Avea 14 ani...

Stratagema cu Ines a funcţionat de minune. Bisturiu înţelegea foarte bine că taică-său nu ar fi acceptat nici în ruptul capului o asemenea alianţă, dar băiatul a dres ce-a dres şi a lăsat-o grea pe fiică-sa. Nunta devenea inevitabilă. Restul nu era decît o chestie de timp. Tînărul Ion era un băiat inteligent şi şi-a îmblînzit socrul într-un timp record. Atunci cînd studentul Bisturiu i-a spus că ar dori să candideze pentru preşedinţia organizaţiei komsomoliste de la Universitate, sperînd la o susţinere din partea lui, tata-socru l-a chemat la balcon la o ţigară (deşi Ion nu fuma) şi l-a sfătuit cu insistenţă să n-o facă. Ba chiar îi recomendase să integreze rîndurile (încă nu erau organizaţii de niciun fel) de tineri anticomunişti şi naţionalişti care deveneau tot mai activi. Nu avea niciun motiv să nu-i dea crezare şi urmase sfatul socrului, pentru care îi era şi astăzi recunoscător.

Ines însa nu i-a iertat graviditatea. Într-o seară imediat după jubileu, o mahmurea cu cîteva cupe de „şampanie” şi o culca în patul său din camera căminului. Atenţia unui flăcău chipeş şi „progresist” ca Ion a flatat-o, căci, chiar dacă nu era urîţenia oraşului, nici frumoasă nu era. De cavaleri „nedoriţi” o păzea destul de bine propriul tată şi doar iscusinţa şi inteligenţa lui Ion a fost capabilă să-i conturneze vigilenţa.

Nu mult după nuntă se năştea unicul lor băiat, Cezar, cu care Ines a fost întotdeauna foarte rece şi distanţată. Băiatul a fost crescut mai mult de dădacă. Dispreţul şi ura pe care o nutrea Ines pentru Bisturiu se răsfrîngea şi asupra băiatului. Inutil de adăugat că epizodul din camera de student a rămas unica relaţie sexuală pe care a avut-o cuplul Bisturiu, exemplar, de altfel, pentru ochii lumii şi pentru „înalta societate” care le frecventa casa arătoasă din centrul urbei.

Ines încerca la fiecare ocazie prezentată să arunce cîteo frază sau aluzie la originea soţului, dar inteligenţa-i limitată nu-i permitea să le facă cu adevarat nimicitoare, iar Bisturiu şi-a cultivat pe parcursul anilor o imagine de intelectual accetuîndu-şi cu ostentaţie superioritatea atît în cuplu cît şi în „societate”, arborînd o condescendenţă ironică faţă de proporia soţie. Niciodată însă cuplul nu se certa. Se ignorau dispreţuindu-se.

Din cauza acestui „război rece” permanent, cuplul Bisturiu nu avea prieteni de familie. Doar relaţii. De la care fiecare încerca să profite la maximum. Ines - cu distracţiile, restaurantele şi ieşirile mondene, Ion Petrovici - cu cariera şi relaţiile politice.

Astfel trecu viaţa lor.

Link spre Partea 1

Link spre Partea 2

Link spre Partea 4

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

Partea în care eroul nostru, Florin Candidu, scrie o scrisoare, prelucrată conform procedurii de Bisturiu.

Bisturiu urmărea pe ecranul de control cum subiectul FGT 785 îşi scria scrisoarea.  Aşa şi nu s-a îmbrăcat după deşteptare. Privit de la o parte, era foarte caraghios doar în boxerii săi spălăciti şi ciorapii cîrpiţi. Observatul părea foarte agitat şi îngrijorat. Scria cîteva cuvinte, apoi se scula şi mergea minute întregi prin boxul său. Apoi se aşeza din nou la scris... Era deja la a treia variantă, dar niciun cuvînt ori virguliţă nu putea să-i scape lui Bisturiu. Un alt ecran îi scotea în timp real copia exactă la tot ce aşternea Candidu pe foaie în celula sa. Toate modificările şi bifările textului erau înregistrate în memoria procesorului. Evoluţia scrierii urma să fie analizată de un program specific, pentru a scoate în evidenţă procesele mintale de codare ale mesajului epistolar.

După cîteva ore, pacientul părea să fi ajuns la o versiune care, chiar dacă nu-l satisfăcea pe deplin, era un compromis acceptabil. Imprimanta de pe biroul lui Bisturiu a clănţănit la un moment dat şi a scos textul final al scrisorii pe care FGT 785 o punea acum în plic...

 -------------------------------------------------

„Draga mea! Scumpii mei!

Îmi vine foarte greu să vă scriu acum. De o eternitate nu am scris nicio scrisoare... Cînd a fost să fie ultima? Pe timpul cînd eram studenţi? Mai ţii minte, scumpo, cum îţi compuneam, cam o dată pe săptămînă, cîte un răvaş pe care ţi-l trmiteam prin poştă? Era un joc al nostru şi, deşi ne vedeam în fiecare zi, această corespondenţă ne ritma povestea dragostei la începuturi. Ce paralelism extraordinar am trăit! Niciodată nu am discutat despre corespondenţa noastră...

Cînd a încetat? De ce a încetat? Ne-a luat viaţa asta zbuciumată pe dinainte şi nu am mai găsit timp pentru scrisori? Ori am considerat că am spus ce am avut de spus odată şi pentru totdeauna? Au apărut unul după altul copilaşii şi am fost absorbiţi de grijile cotidianului? Abia acum îmi dau seama cîte am ratat! Cîte ar fi trebuit să ţi le spun şi „nu am avut timp”... Cîtă nedreptate! Cît timp pierdut aiurea cu prostii de tot felul şi nu am fost capabil să găsesc cîteva minute pentru a vă spune cît de mult vă iubesc, cît de mult contaţi pentru mine!

Acum am timp berechet... De-ai şti cît de mult regret ce ni se întîmplă... Niciodata nu voi putea să-mi iert necazurile prin care te fac, draga mea, să treci! Cît de mult înseamnă pentru mine vizitele tale! Doamne, ce mult îmi lipsesc Nelu şi Ruxanda... Nu, nu trebuie să-i aduci. Nu se poate să ştie şi ei că sînt închis... Doar dragostea voastră imensă mă mai face să rămîn lucid. Cum de am putut să vă trădez în acest fel? 

Am o săptămînă de cînd stau închis şi nu o singură dată am re-derulat filmul celor întîmplate. Ştii varianta oficială, o ştii şi pe a mea, ştii şi poziţia avocatului... Este totuşi ceva care nu se leagă. Încă nu am înţeles bine ce, dar oricum, doar eu şi numai eu rămîn vinovatul. Trebuia să mă abţin... Trebuia să fiu mai puţin egoist... Trebuia să fiu mereu cu gîndul la voi. Să anticip...

În acea zi blestemată am vrut să vă fac o surpriză. Era aniversarea zilei cînd ne-am întîlnit. Am frut să cumpăr un tort mare şi să sărbătorim această zi împreună... Contabila ne anunţase că salariul a fost transferat. Într-atît de mult eram excitat, încît, atunci cînd casieriţa mi-a zis că nu trece cartela bancară, mi-am permis cîteva replici mai tăioase.

Blestematele cartele... Atunci cînd ni s-a anunţat că vom primi de azi înainte salariile direct pe un cont bancar, le-am zis că am deja un cont şi că nu au decît să-mi transfere banii pe contul existent. Ţi-aduci aminte cum îţi ziceam că este o aberaţie să deschizi conturi salariaţilor în baza unui contract pe care angajatorul îl face cu banca, pe care noi trebuia să le acceptăm ulterior? Simţeam eu că e o şmecherie la mijloc... Ziua cînd ni s-au repartizat cartele bancare la fiecare... De ce am acceptat atunci? Cît de naivi sîntem... Cică semnase contract en gros şi e mai ieftin...  Şi de ce salariul nu era înca pe cont, dacă pe fişa de salariu data executării era deja trecută de mai bine de cinci zile? Pe unde boala circulă aceşti „bani” timp de o săptămînă? Sînt banii mei, nu? Banii vărsaţi din bugetul statului... La sigur e vreo schemă la mijloc...

Atunci cînd i-am spus casieriţei că banii trebuie să fie pe cartelă, ea mi-a răspuns sec că nu ştie nimic şi că cartela este refuzată pe motiv că suma de achitat este, probabil, prea mare. Iar eu, zăpăcitul, nu am găsit nimic mai bun decît să fac un joc de cuvinte referitor la preţuri... Tipa a chemat un zbir din pază să mă dea afară... Şi doar nu i-am zis mare lucru...  Totul s-a întîmplat foarte rapid... M-a apucat de mînecă ca pe ultimul hoţ să mă scoată afară... am tras instinctiv mîina şi am dat standul acela jos... Nu ştiu cum stătea el acolo, dar abia de l-am atins, de fapt, nici nu cred să-l fi atins... Mai apoi au chemat poliţia... Cică „atentat la ordinea publică”...

Am văzut încă o dată avocatul. El zice că dosarul meu este unul foarte simplu şi că nu vor fi consecinţe. De altfel, avocatul este de părerea că demult trebuia să fiu eliberat şi doar nişte încîlceli birocratice mai fac ca detenţia mea să dureze. Cică se fac reforme în justiţie şi pentru moment ceva nu este încă rodat suficient în tratatul dosarelor. Eu i-am zis să meargă pe varianta „abuz” şi că aş fi fost nevinovat. Avocatul însă m-a sfătuit să accept varianta „accident”, căci proprietarul magazinului a avut pagube materiale şi că există martori cu duiumul precum că aş fi dat eu standul jos... Nu ştiu cum să procedez... Dacă trece versiunea „accident” e posibil să se poată apela pentru reparaţii materiale la asigurătorul supermarketului.  Dacă insist pe „nevinovat”, atunci risc să nu obţin nimic – prea mulţi martori... Sper că avocatul ştie ce face.

În rest, eu sînt bine. Este pe de-a dreptul impresionant ce condiţii bune de detenţie sînt aici. Mi s-a spus că reforma actuală prevede o evaluare a nivelului de inteligenţă şi că condiţiile de detenţie ar depinde de IQ... Am trecut şi diferite teste pentru a-l determina. Dar acestea sînt valabile doar pînă la decizia judecăţii. Cică nu ar fi fost corect să suport condiţii rele de detenţie din moment ce nu sînt oficial recunoscut cupabil... De ce atunci mă ţin închis? Şi de ce atîta nedreptate? Să înţeleg că dacă aş fi fost un analfabet, eram hrănit cu lături? Cîtă absurditate: este pentru prima dată cînd beneficiez şi eu de avantaje materiale de pe urma „nivelului de inteligenţă” al meu. Ţi-am spus deja cu ce feluri (şi băuturi!) alese m-au delectat. Cu atît mai mare este şi culpabilitatea mea. Ştiu cît de greu vă este. Îmi stau bucatele astea în gît... Ce lume anapoda: în închisoare eşti tratat mai bine decît în „libertate”... Să ştii: Kafka nu a inventat nimic...

Draga mea, fiecare clipă petrecută aici este un calvar. Iertaţi-mi nesăbuinţa şi trufia. Îmi lipsiţi mai mult ca oricînd. Nu aş fi capabil să vă descriu cît de mult vă iubesc. Cu atît mai mare este şi vina mea. Cît de mult aştept să revin acasă! Să vă strîng pe toţi în braţe, să mă hîrjonesc cu picii...

Sper să nu mai dureze mult. Avocatul mi-a promis că în două-trei zile totul se rezolvă.

Vă sărut şi vă îmbrăţişez pe toţi.

Al vostru, întotdeuna al vostru!

Florin.”

Vezi aici Partea 1

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4

Kilometri...
Peste ani vor rămîne
doar filme cu metrul,
derulate cu mult dor.

Continente

le vor ovaţiona.

Soare...pînă iarăşi răsare,
doar o singură dată
Pamîntul se va răsturna.
Oxigen e destul
cine ştie a-l respira!

Ani de ani
noi rămînem să iernăm.
Mercurul cade,
ghemuiţi sub iorgan
pîn-la barbă,
noi rămînem să iernăm.

Salutăm,
mulţumim tuturor ce răspund
la apeluri de far
şi ne-aşteaptă în vară.
Noi rămînem să iernăm.
Noi rămînem să riscăm!

Textul nu este o traducere fidelă… L-am "furat" parţial de la Сплин pentru a-l pune pe coperta unui album, oferit părinţilor într-o zi de iarnă cînd plecau de la Paris spre Moldova…

Partea în care eroul nostru Florin Candidu, nu face nimic. Fără a-şi da seama, trece un şir de teste.

-          Bună ziua, Ion Petrovici.

-      Bună ziua, Nicolai Gheorghevici.

-      Deci, care este verdictul Dumneavoastră, colega, e bolnav sau nu ?

Privirile ambilor bărbaţi, îmbrăcati în halate albe, destul de îndesaţi amîndoi, dar de statură diferită, era îndreptată spre un ecran plat gigantic în care se putea vedea, într-o multitudine de ferestre-video mai mici şi din toate unghiurile posibile, un omulean scund şi slab ce dormea liniştit si dezvelit pe un pat îngust de spital. Din îmbrăcăminte avea pe el doar nişte boxeri de o culoare ştearsă şi o pereche de ciorapi găuriţi la călcîiul stîng şi cîrpiţi la cel drept.

Acel căruia îi zicea Ion Petrovici purta o bărbiţă de ţap, mustăţi bine pieptanate şi răsucite la vîrfuri, ochelari de tip pince-nez, cu un papion legat la o camaşă de un alb imaculat ce i se întrezăreau în deschizătura halatului. Toată făcătura sa denota un snobism, o acurateţe manierată şi ostentatorie de intelectual ce refuză orice catalogare temporală.

Celălalt, Nicolai Gheorghevici, era cu un cap mai înalt, avea părul tuns scurt, purta o cămaşă albastră, larg descheiată la gîtul masif de taur, încit i se vedea pîna şi un început de pilozitate densă pectorală, dar şi un lanţ din aur masiv. Ţinea în mîină un Kleenex cu care îşi ştergea necontenit perlele de sudoare de pe gît, faţă şi fruntea-i lată. I se simţea de la o poştă nervozitatea cauzată de incompatibilitatea persoanei lui cu acest laborator trufat cu aparataj tehnic de tot soiul.

Se aflau într-o cameră hexagonală, fără ferestre, dar destul de spaţioasă. În afară de partea cu o uşă blindată şi capitonată, echipată cu un detector ocular pentru acces, pe fiecare din ceilalţi pereţi se găsea cîte un ecran de control similar cu acel pe care-l urmăreau bărbaţii, iar sub ecrane era instalat cîte un pupitru cu o multitudine de manete şi beculete de semnalizare. Doar unul din cinci, în faţa căruia se aflau Ion Petrovici şi Nocolai Gheorghevici, era funcţional în acel moment. În mijlocul acestui buncăr erau amplasate în triunghi trei birouri masive echipate fiecare cu cîte 2 ecrane şi pe care se mai înghesuiau o multitudine de alte aparate ce funcţionau în timp real şi umpleau spaţiul cu un zumzăit continuu. Din cînd în cînd imprimantele de pe birouri regurgitau în panerele rezervate cîte o foaie plină cu o puzderie de cifre şi curbe, care-şi aşteptau ceasul descifrării.

-          Nicolai Gheorghevici, observările pe care le-am efectuat pînă acum şi descifrarea datelor, denotă că subiectul FGT 785 prezintă caracteristici ce ne lasă să suspectăm un grad înalt al probabilităţii unor dereglări considerabile. Am identificat incontestabil anumite riscuri.

-          Matale, Ion Petrovici, să-mi spui clar: da ori ba! Este tipul bolnav sau nu?!

-       Diagnoza definitivă este încă în curs de procesare... Vedeţi şi Dumneavoastră că toate aparatele de control sînt funcţionale, dar primele rapoarte denotă clar că...

-        Ascultă, dragă, matale ştii cît mă costă pe mine o zi de „observări” de-ale voastre?  Cu experienţa dumitale ar trebui dintr-o privire la necăjitul ăsta să-mi spui: „Da, e bolnav” şi basta! Crezi că poate să-şi permită contribuabilul cheltuielile de întreţinere? V-am pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, şi pentru ce rezultat? Deciziile voastre ajung în mediu cu 3,7 zile mai tîrziu decît înainte! Am statistica la dispoziţie...

Nu era pentru prima dată cînd Ion Petrovici Bisturiu trebuia să ţină piept şefului. Şi, deşi era obişnuit, apucăturile lui de bădăran îl cam scoteau din sărite. Ştia că era un om periculos, capabil să taie în subalterni ca în curechi, dar se simţea în relativă securitate. Toată viaţa a respectat şi rămas fidel procedurilor. Avea răspuns absolut la fiecare ieşire colerică de-a lui Nicolai Gheorghevici Bounegru. Experienţa de viaţă îi dicta o ţinută detaşată şi un calm linear, însă astăzi îi venea mai greu, totuşi, să-l menţină. Sfatul predecesorului său – „Mai bine să scrii şi să nu faci decît să faci şi să nu scrii” – l-a urmat de-a lungul întregii cariere şi nu a dat greş niciodată. Şi de data aceasta era înarmat cu o mapă întreaga de procese verbale care îi acopereau spatele orice ar spune Bounegru.

-       Înţeleg graba şi nemulţumirile Dumneavoastră, dar, spre regretul meu, timpurile cînd puteam lua noi singuri decizii au trecut... Conform procedurii în vigoare şi deciziei Comitetului pentru Securitatea Statului din 24 aprilie 2001, noi nu mai putem veni decît cu aprecieri, iar decizia finală este luată de catre Colegiul de Experţi în Normalitate. Anume CEN-ul, din care facem ambii parte, desigur, decide de diagnoza finală. Iar CEN-ul nu se reuneşte decît o dată pe lună.  Apropo, un raport intermediar a fost deja adresat colegilor din CEN de la Securitate (aici Bisturiu a arătat semnificativ cu degetul spre tavan) acum exact două zile şi aşteptăm şi opiniile dumnealor.

-          Mama lui de birocraţie..., raspunse Bounegru, avîntul sau mînios fiind stins de discursul sacadat şi calm al subalternului. Cîtă dilapidare de resurse în dodii! Bine, zici că ai trimis la Securitate raportul? Am un om acolo. Am să-l sun să urgentăm procedura. La următoarea şedinţă a CEN-ului neaparăt trebuie tranşat. Ori – ori. Dar aşa nu se mai poate. Ne vînzolim cu nenorociţii ăştia, dar banii se cheltuie...

Şeful a tras un fotoliu cu roţi de la un pupitru dezactivat şi si-a trintit sutadouazeci de kilograme în moalele lui. A aruncat şerveţelul de hîrtie ud şi mototolit într-un coş de gunoi încercînd să-l nimerească de la distanţă. A ratat, bineînteles, dar nu a schiţat nici cea mai mică mişcare pentru a-l ridica de jos.

-          Ia loc şi tu, Ion Petrovici, să vedem ce avem noi aici.

Bisturiu şi-a adus jilţul său de la unul din acele trei birouri şi s-a aşezat alături. Privind intens „pacientul”, care dormea aparent liniştit în continuare, Bounegru a rostit scrîşnind din dinţi:

-         Futu-i mama lui de parazit... Îţi mănîncă zilele... Hai, zii, profesore, ce are ăsta?

-         Subiectul respectiv a fost interpelat în timp ce-şi manifesta nemulţumirea faţă de preţurile practicate în supermarketul „Belşug”, atunci cînd casieriţa i-a refuzat cartela bancară pe motiv că a depăşit creditul acordat de bancă. După asta a fost internat la noi. Oficial, subiectul FGT 785 este în detenţie pentru încălcarea ordinei publice. Conform procedurii, subiectul crede că este încarcerat. Acelaşi lucru a fost comunicat şi familiei pacientului.

-         Da-da, ştiu, bună gaselniţa asta. Ucidem doi iepuri dintr-una. El crede că-i la dubă, ha-ha! Într-o cameră individuală, încalzită bine, cu pat, televizor, ziare şi cărţi, şi alimentaţie variată, şi tot, ha-ha!, rîdea în hohote. Şi-a scos un alt Kleenex din buzunar. Să vezi ce rapoarte bune avem acum despre condiţiile de detenţie! Măcar atîta folos..., a tăcut la fel de brusc cum începuse.

-         FGT 785 a trecut deja 75% din testele preconizate, continuă impasibil Bisturiu.

-         Aşa, şi? Testul televizorului l-aţi făcut?

-        Da, subiectul priveşte cu atenţie jurnalele informative, dezbaterile publice propuse de noi.

-         Aşa. Cum reacţionează?

-      Comportamentul lui este unul extrem de dubios. Nu exprimă sentimente de ură şi nu comentează. De cele mai multe ori rîde, ori zîmbeşte.

-          Asta-i bun! Ce pondere are testul?

-          Are o pondere de 15.

-          Puţintel, dar e bine. Şi testul cu curvele?

-          Oficial se chiamă „Testul gradualităţii orientării sexuale”.

-          Lasă-mă cu „oficial”-ul tău! Zi cum reacţionează!

-          Agentul nostru „Sveta” a intrat de mai multe ori la el sub pretextul controlului anumitor formulare şi de a-i lua amprente digitale, îmbracată în uniforma descrisă în procedură. 

-          Bună uniformă, ha-ha, chiar eu i-am făcut design-ul! Cu ţîţele pe jumate afară, cu mini-fustă, tot la loc! Eeehhh, că bine ne-am mai distrat atunci! Şi ce-a făcut ăsta?

-          Nu a reacţionat deloc în pofida gesturilor cît se poate de explicite ale agentului de sex feminin.

-          O-ho! Astai bun! E pederast, deci?

-          Din păcate, nu este. Nu am detectat nicio anomalie hormonală sau cromozomică în urma analizelor. În plus, aşteaptă cu multă nerăbdare vizitele soţiei. Are şi doi copii. Nimic îmbucurător aici...

-          Daaa... 50 la 50. Păcat. Deci este un hetero. Asta-i rău. Îşi iubeşte, zici, soţia. Asta-i bine. Tre să fii nebun ca să rezişti „Svetei”. Iaca eu unul nu pot, Ha-ha! Matale poţi?

-          Eu nu-mi permit relaţii cu colaboratorii, dar recunosc că metodologia testului este de un nivel foarte înalt.

-          Bun, lasă. Ponderea?

-          20 de puncte. Dar profilul hetero nu ne permite să avem un scor maxim, necătînd la fidelitatea conjugală, care, în mod cert, este un factor agravant.

-          Drăcie... Bere i-aţi dat? Bea?

-          Conform procedurii, Nicolai Gheorghevici. I-am dat, dar nu bea.

-          Iaca! Am zis eu că-l avem!

-          Nu aş fi chiar atît de categoric... La modificarea parametrilor testului, s-a dovedid că subiectul nu consumă doar bere de calitate proastă, autohtonă. Din pacate, a savurat cu plăcere din berile de înalta calitate de import...

-          Canalia... adică nu-i place berea noastră? Ia stai că-l pocnim aici. Nu avem noi un indice al patriotismului pe undeva?

-          Nu originea berii este cauza...

-          Da ce, te pune cineva s-o scrii? Ş-apoi unde ai văzut bere bună la noi? Scrie şi tu că nu bea bere autohtonă. Punct! Cîştigăm ceva procente la dosar. Care-i ponderea la „patriotism”?

-          Mare: 30 de puncte. Dar nu ţine, căci, confruntat cu testul la vin şi votkă, procentajul de la patriotismul consumeric este practic anulat. Subiectul nu consumă votkă de niciun fel, indiferent de origine, iar vin bea numai din acele alese. Apropo, cele autohtone, sînt apreciate în mod special.

-          Hmmm. Rău.

Bounegru a tăcut şi privea ursuz în continuare cu o ură de nedescris la ecran. De odată faţa i s-a luminat:

-          Stai, zici că nu bea votkă.

-          Nu. Refuză. De niciun fel.

-          Păi nu-i asta bine? Excelent! Cît avem la punctaj?

-          Cam puţin, dar ceva-ceva se adună şi cu acest indicator, într-adevăr, însă din nou am detectat o complicaţie:  FGT 785 a acceptat, cu cea mai mare placere, un păhărel de ţuică de prune de fabricaţie artizanală, re-echilibrînd parametrii referitor la...

Bisturiu nu a terminat fraza. Şeful se făcu roşu de mînie şi zbieră la profesor:

-          Ce fel de echilabrare?! Nicio echilibrare în mă-sa! Este un comportament antisocial, ce aduce pagube atît economiei naţionale cît şi sănătăţii publice! Asta să-mi scoţi în raport, nţeles?! Pe voi să vă asculţi, apoi totul se echilibrează. Consumul de ţuică de prune este o provocaţie îndreptată împotriva Statului! Punct! Mai departe. Testul cu hăleala?

-          Aveţi în vedere „Compatibilitatea alimentară”?

Şeful făcuse o mutră acră, agasat de pedantismul profesorului, dar acesta nu l-a lăsat să scoată nicio replica şi a continuat:

-          Observatul are un comportament alimentar care prezintă semne alarmante şi care agravează şi mai mult scorul riscului incompatibilităţii societale. Subiectul cercetărilor nu ţine post, dietă sau oricare alt tip de regim. Nu am atestat nicio restricţie alimentară pe care să şi-o fi impus. Acceptă cu cea mai mare curiozitate şi plăcere bucate exotice. Un factor particular agravant este interesul pentru bucatele ebraice, deşi FGT 785 nu este evreu. Cuplat cu plăcerea cu care a degustat din prăjiturile arabe, scorul riscului la testul „compatibilitate alimentară” este unul maxim. Lipsa de interes faţă de produsele de sinteză de tip „fast-food” ne permite să mai adăugăm cîteva puncte adiţionale la acest scor!

-          Iată! Bounegru mai nu a sărit din fotoliu. Uite, vezi, cînd vrei! Aşa îmi placi! Zii înainte! Mămăligă, plăcinte a mîncat?

-          Da, cu cea mai mare plăcere, dar nu am considerat că este un factor atenuant.

-          Bravo! Aşa se lucrează, nu „echilibrare” de doi bani. Bun, ce-i cu cărţile? Asta are pondere mare, nu?

-          Da, într-adevar, Nicolai Gheorghevici, „Discontinuitatea cu realitatea prin lectură” reprezintă tocmai 50 de puncte în ponderea evaluării.

Bounegru s-a ridicat în picioare. S-a apropiat de ecran şi a rostit cu un ton grav de conspiraţionist fără ca să-si rupă privirea de la ecran:

-          Avem mari bătai de cap cu cititul ăsta. Avem nevoie de timp, dar nu este. Nu-i nimic, noi lucrăm în aceasta direcţie. Împreună cu Ministerul Educaţiei încercăm să optimizăm procesul educaţional. Începem de departe. Am închis deja cîteva şcoli în localităţi periferice mici. Ne temeam că nu va trece, dar atunci cînd se lucrează bine cu publicul, înghit totul. În următorii ani vom scoate citirea din program. S-ar putea mai repede, dar ne lipsesc resurse. Ne gîndim să punem computere şi ecrane tactile în toate şcolile. Ministerul Economiei, la rîndul său, va pune la punct nişte chestii cu editurile... Încetişor, pas cu pas...

Nicolai Gheorghevici a tăcut visător... Dar reveni brusc la realitate şi recăpătă mutra acră de dinainte:

-          Bun. Zii, ce-i cu citania?

-          Observatul este foarte grav la acest capitol. A suferit modificări ale mecanismului cognitiv irecuperabile din cauza cărţilor numeroase pe care le-a citit pină acum. În plus, descompunerea continuă. Testul „volumului nou” a demonstrat că ne aflăm în faţa unui element extrem de periculos. A citit cartea necunoscută dintr-o suflare. Mai rău, nota direct pe paginile cărţii. Am descifrat notele subiectului şi am constatat că mecanismele de stocare cognitivă sînt supra-solicitate şi absolut rigide.  FGT 785 aplică procedura chestionării oricărei informaţii  noi primite. Imposibil, din acest moment, să intervii cu un program informaţional de modificare a perceperii realităţii sociale.

-          Ah spurcăciunea... Cică s-a protejat, zici? Nu-i nimic, băieţel, te doftorim noi... Cu agresivitatea cum stă? A opus rezistenţă la arestare?

-          Nu, niciun fel. Atîta doar că cere într-una să-i respectăm drepturile. Dar din momentul în care acţiunile noastre nu contravin codului procedural, observatul este foarte amabil şi politicos...

-          Normal, e deranjat rău. Nu poate un om sănătos la minte să nu se revolte atunci cînd este arestat. Un om normal este agresiv, luptă, se mînie, are duşmani pe care îi combate cu vehemenţă. Ziceai că mai ai 25% din teste de efectuat. Cazul ăstuia e clar ca „bună ziua” pentru mine, dar totuşi, ce-ţi rămîne încă de văzut?

-          Analizăm în prezent, vedeţi scanerele? activitatea cerebrală a observatului în timpul somnului. Încercăm să captăm undele electromagnetice emanate de scoarţa cerebrală pentru a le traduce în imagini. Cu alte cuvinte, încercăm să descifrăm visele „pacientului”. Sînt sigur că rezultatele acestor teste ne for aduce elemente foarte...

În acest moment bărbatul de pe ecrane a început a se mişca. Cei doi au înmărmurit în faţa ecranului. FGT 785 s-a întins, s-a aşezat pe marginea patului, apoi s-a sculat şi a făcut cîteva mişcări energice de gimnastică. A băut puţină apă din carafa de pe noptieră. A luat un ziar, l-a rasfoit, apoi l-a aruncat de unde l-a luat. S-a apropiat de un buton, amplasat lîngă uşă şi a apăsat. În laboratorul celor doi a sunat ceva şi a început a clipi o luminiţă roşie. Profesorul s-a grăbit să apese un comutator şi să răspundă:

-          Vă ascultăm, doriţi ceva?

-          Da, dacă se poate, aş dori un stilou şi o foaie de hîrtie curată, vă rog. Pot trimite o scrisoare?

-          Desigur, este dreptul Dumneavoastră. O să vi se aducă totul în cîteva minute.

-          Vă mulţumesc mult.

Bounegru s-a uitat triumfător la Bisturiu.

-          Să nu uiţi să-mi pui şi asta în raportul final. Ce om normal constituit scrie scrisori astăzi? Şi scrisoarea numaidecît s-o coşi în dosar. Hai, descifraţi mai repede visele păcătosului ăsta şi la CEN cu el! Toate boxele trebuie să fie libere în 4 zile maximum. Cică băieţii de la Securitate pregătesc o lovitură-trăsnet la nu ştiu ce cenaclu ori club de lectură... Naiba să-i ştie ce şi cum, dar promit 5-7 indivizi noi. Şi-aşa nu ajung locuri... Hai, te-am lăsat, colega!

Şeful l-a tipărit amical pe umăr pe Ion Petrovici, gest pe care acesta nu-l agrea deloc din cauza că-l considera de o familiaritate exagerată. Sutadouazeci de kile s-a îndreptat spre uşă, şi-a apropiat ochiul drept de identificatorul ocular şi a aşteptat pînă un clănţănit uşor şi un semnal luminos i-au indicat că poate deschide. În pragul uşii însă se opri de parcă uitase ceva important. S-a întors spre Bisturiu şi-l întrebă:

-          Eeee, khmmm, agentul „Sveta” este astăzi la post?

-          Da, desigur, Nicolai Gheorghevici.

      -      Bine, hai noroace, profesore! Şi trînti uşa.

Vezi aici Partea 2

Vezi aici Partea 3.1

Vezi aici Partea 4