„Rîndunică-rîndunea,

Cum clădeşti căsuţa ta?

Tipa-tipa,Cu aripa,

Cioc-boc,Cu micul cioc!”

Gr. Vieru

Ne scurgem existenţa în mod binar

Printre patru maluri

De doua ori stîngi,

De doua ori drepte.

„A fi sau a nu fi”

Şi-a pierdut „sau”-ul

Vorba cîntecului:

„Iaca este, iaca nu-i”

La discreţia oricui.

Ne limităm la existenţa în existenţă

Punîndu-i conţinutul la un condiţional infinit.

De două ori peste,

De două ori sub.

Tu-i-o-mamă-a dorului!

Iaca este, iaca nu-i...

Activ / pasiv: punem egal

Şi batem capacul.

Cioc-boc, cioc-boc...

Contabiliceşte vorbind,

Sîntem în echilibru total!

O zicală mai veche califică nefericitul accident al penetrării unui corp eterogen în căile respiratorii (mai pe-nţeles : cînd „se-neacă” cineva cu alimente) şi eliminarea lor prin accese de tusă convulsională drept „nimereală pe uliţa ţigănească”...

Dacă am să vă spun că am apucat-o şi noi pe aceeaşi hudiţă nu am să descopăr niciun adevar şi nici nu am să dezvălui vreo taină de stat. Deşi... Cum stai aşa vezi: haideţi să abordăm subiectul puţin altfel.

De 20 de ani şi mai bine sîntem angajaţi într-o eternă tranziţie. Am născut şi crescut chiar şi o generaţie, care doar asta ştie: tranziţia. Nasol, căci ei nu au apucat punctul de start (l-au substituit cu un mit - 1-ul) şi nici nu prea ştiu unde să ajungă (al 2-lea mit). Un fel de tranziţie cosmică dintr-o baladă în alta... Planeta Moldova. The Real One!

Să încercăm să vedem totuşi ce-i cu mitul nr. 2? (Despre 1-ul mit se scrie din ce în ce mai mult, şi cred că, treptat, o contra-mitologizare sănătoasă se va impune.)

Şi nr. 2? De unde a apărut el? Originea sa îşi are rădăcinile în Marea Confruntare a sec. XX: Blocul de Est vs. Occidentul.

A fost o confruntare titanică între un sistem pur politic (într-atît de politic încit a putut să se substitue pînă şi religiei) şi un mix de ideologie politico-economică (un fel de păgînism unde totul este permis, cu condiţia să nu te atingi de idol, bineînţeles).

În Vest Economicului i s-a acordat o importanţă într-atît de mare, încît, treptat, mişeleşte, a detronat Politicul. Un fel de Rise of the Machines... Din păcate, neavînd atributele necesare pentru a funcţiona fără Politic. Dar s-a întîmplat. Economicul a nimicit Politicul.

Începînd cu anii 80 şi epoca Reagan/Thatcher, Politicul pierde vertiginos teren... Fiindcă Politicul nu mai avea un oponent pe măsură. URSS intra în criză. Economicul a învins şi a... ajuns unde a ajuns... a culminat cu extraordinara criză actuală. Fiindcă nu este decît un mijloc. S-a mers prea departe şi astăzi Occidentul caută soluţii. În domeniul Politicului. Probabil va dura ceva pînă Politicul va subordona din nou Economicul şi, probabil, se vor da „lupte” şi, probabil, vor fi „victime colaterale”. Va fi greu, dar se va face. Căci un purice nu trăieşte mult pe un hoit.

Această digresiune este importantă pentru o înţelegere mai bună a ceea ce voi spune în continuare...  Occidentul a înţeles (cel puţin la nivel conceptual) că sistemul nu merge bine şi că sînt necesare schimbări.

Şi uite aici vin şi eu cu întrebarea mea: de ce noi, avînd posibilitatea de a învăţa pe urma greşelilor Occidentului, încercăm (bine-bine, nici măcar asta nu prea reuşim) să copiem un sistem perimat, care nu mai funcţionează în alte părţi? De ce transpunem la noi instituţiile şi ideologiile anilor 80 de la ei?

Atunci cînd Europa trece la o agricultură de proximitate (este mai respectuoasă pentru om şi natură şi mult mai viabilă economic), noi vrem agricultură de suprafeţe mari...

Atunci cînd Franţa spune că sistemul lor medical nu ţine (ei afirmă că ar fi cel mai bun din lume, dar eu am dubii), noi îl implementăm activ...

Atunci cînd Europenii încep a avea îndoieli (după cîţiva ani de teste) referitor la autonomia universitară şi la eficienţa acestui model, noi îl adoptăm şi ne mîndrim cu asta...

Atunci cînd Europa revede planurile de reducere de cheltuieli în învăţămîntul pre-universitar şi măreşte investiţiile în domeniu (în plină criză!), noi „optimizăm”, chiar şi în condiţiile cînd nicio normă morală şi umană nu ne permite s-o facem...

Atunci cînd Europenii naţionalizează anumite întreprinderi (în special în domeniile non-concurenţiale), noi privatizăm şi chiar insistăm ca monopoluri naturale să fie date capitalului privat...

***

Ei au avut nevoie de 30 de ani pentru a începe a înţelege cîte ceva! Ne putem oare noi permite acest lux? 20 de ani de tranziţie au trecut deja...

Săptămîna trecută mi-a atras atenţia o „ştire” care, într-un stil pur balcanic (adică isteric), anunţa că uite, Moldova (aleas Guvernul) a ratat o investiţie de 15 mln. din cauza că un investitor, Draexlmaier, a decis să construiască noua unitate de producţie în România şi nu în Moldova. Cică s-ar fi supărat pe fisc, care le căuta prea multe noduri în păpurişul lor nemţesc curat ca lacrima. În mod previzibil, fiscul şi-a primit doza de „laude” de la toată lumea şi, la fel de previzibil, Guvernul a exploatat acest (non)eveniment pentru a-şi face ceva PR.

Şi dacă e să presupunem că fiscul a avut dreptate? ...

---------------------------------------------------------

S-au ros peniţe destule pînă acum la subiectul Investiţiilor Străine Directe (ISD). Cică ar fi absolut necesare pentru Moldova şi cică Moldova nu ar fi suficient de atractivă pentru ca numarul ISD să crească vertiginos. Nu zic ba. E foarte probabil anume aşa să fie.

Eu aş lua-o de la început. M-aş opri la „I” şi aş lăsa „SD” la o parte pentru moment (Atenţie! Fără a-i adăuga un „L” în faţă!). Este cert şi indiscutabil că avem nevoie de investiţii masive (mult peste media europeană) pentru a ieşi din impas. Să vedem la ce fel de „I”-uri putem apela (teoretic). Voi fi cît se poate de reducător, bineînţeles, şi mă voi interesa doar la originea capitalului şi doar la investiţiile în unităţi de producţie (cele ce ţin de infrastructură merită un alt capitol).

Cele mai benefice pentru oricare economie naţională sînt investiţiile de capital autohton. Motivul este simplu: capitalul creat ulterior (doar orice investiţie se face pentru a crea profit, nu?) rămîne în ţară şi alimentează în continuare economia locală (atunci cînd nu pleacă în conturi elveţiene). Ei, dar dacă nu-i, atunci nu-i. Mai bine zis, capital ar fi, dar nu-s investiţii. Ori sînt, dar nu sînt destule. Ori... bine, s-o lăsăm. Nu cunosc şi nu mă pronunţ.

Ar urma apoi investiţiile de tip Joint-Venture. Sînt bune şi astea, căci o parte din profit rămîne totuşi acasă şi se mai face şi un transfer tehnologic, care rămîne tot acasă, etc. etc. Nu este de mirare că anume această cale a fost aleasă de ţări precum China sau India. La noi e mai greu: deşi banul nu „miroase” la baza oricărui business oricum stau relaţii umane şi „capitaliştii putrezi”, dar educaţi şi bine şcoliţi, cam greu găsesc limbă comună cu „bratanii” de la noi...

Vin apoi şi faimoasele ISD-uri. Eu aş distinge totuşi clar două categorii, în funcţie de obiective şi, în special, de piaţa de realizare a bunurilor create în unitatea locală de producţie:

-          ISD-uri menite să extindă o activitate pe piaţa locală sau regională. (investiţia se justifică printr-un avantaj comparativ diferit decît cel al costului forţei de muncă)

-          ISD-uri menite să profite de resurse locale pentru a deservi o piaţă în altă parte. (investiţia este motivată numai de costurile mici ale forţei de muncă) 

Din prima categorie fac parte companii precum Lafarge, Orange, Lactalis, Société Générale, Union Fenosa. Sînt investiţii durabile, instalate pentru a face business pe piaţa locală, care se înscriu într-o logică de expansiune şi creştere absolut sănătoasă. Şi care trebuie încurajate şi dezvoltate. Am avut oportunitatea să discut în trecut cu persoana ce a decis venirea Lafarge-ului în Moldova, am avut placerea să discut cu Dl. Myard de la SG înainte ca el sa intre în funcţia de Director şi pot afirma că sînt companii care au ştiut unde veneau şi care au o viziune strategică de viitor.

Ceilalţi, în frunte cu Draexlmaier, ar trebui măturaţi din ţară. Din oricare ţară. Da, desigur, ei crează locuri de muncă (directe si indirecte), mai crează şi activitate economică, mă rog, bla-bla-ul pe care-l cunoaşteţi. Dar aceşti rechini vin fiindcă pot profita de mizeria noastră. Iar în momentul cînd această mizerie dispare, dispar şi ei, pentru a „investi” alte ţări unde mai este încă mizerie.  „Draexlmaierii” vin în Moldova fiindcă pot profita de salariile mizerabile practicate aici, de lipsa unei legislaţii bune ce ar proteja salariatul şi condiţiile sale de muncă, fiindcă se poate întotdeauna „de înţeles” şi cu Statul, şi cu Fiscul. Atunci cînd nu se mai poate „de înţeles” cu fiscul, ei pleacă acolo unde „înţelegerea” costă mai puţin (costuri de tranzacţie mai mici). În cazul de faţă ceva nu a funcţionat, Lisa s-a supărat, şi-a făcut valiza şi a plecat la mama. Fiindcă în cuplul ăsta ea nu a avut de făcut copii. Doar bani. Care, după cum ştiţi, nu au miros.

Spre disculparea companiei germane, ei nu au cum să aibă clienţi în Moldova (ceea ce demonstrează ca iniţial nu exista nicio logică sănătoasă si durabilă pentru instalarea lor la Bălţi). De asemenea, spre disculparea Lisei, Ion este, totuşi, un bădăran. (Lisa este atrasă de bad boys, doar că nu suportă să ia bătaie şi să umble cu buza-nflată).

Ceea ce nu înseamnă neapărat că ar trebui să lăsăm casa fără „muiere”. Vorba veche: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Probabil altceva nu merităm.

Şi probabil ar fi cazul să ne intereseze mult mai mult bădărănismul lui „Ion”. Şi să fim mai cumpătaţi atunci cînd căutăm (L)SD pentru economie.

Poporul a poreclit compania germană „Dracul cel mare”. Şi eu nu am cum să nu-i dau crezare.

Sursa imaginii

Sînt sigur : titlul „Tunul de lemn” este astăzi asociat mai mult cu un indiscutabil succes cinematografic decît cu textul origina(r)(l) al lui Nicolae Esinencu.

Evoluţia extraordinară a mesajului intrinsec în urma transpunerii în imagini a textului merită toată atenţia, căci, deşi firul epic a rămas relativ fidel scrierii, restul componentelor inter/meta-textuale inerente au suferit o modificare considerabilă.

Pe lîngă celebrul „Tun”, culegerea „Scrisoare Mareşalului” mai conţine şi cîteva alte nuvele, adevărate mostre ale unei lumi pe care, încet, dar sigur, o uităm, unii idealizînd-o, alţii diabolizînd-o pînă la paroxismul absurdităţii, deplasînd astfel realitatea istorică într-o zonă ce ţine mai mult de mitologie ori misticism decît de memorie colectivă.

Or, şi acest fapt este ferma mea convingere, noi nu vom fi capabili să ieşim din mocirla confuntărilor sterile în care sîntem menţinuţi de 25 de ani fără o asumare integrală a trecutului. Ceea ce este diferit de revizuirile constante la care sîntem supuşi. (Desigur, dacă nu ne simţim mult mai confortabil anchilozaţi în rolul nostru de turmă, de „carne de tun” gata să se sacrifice la primul „Hei-rup!” lansat de „liderii ideologi”.)

Pentru mulţi această lectură va fi astăzi derutantă. Nicio tabără beligerantă nu va fi capabilă să se identifice cu textele respective.

Şi numai acest singur fapt face ca nuvelele din culegere să prezinte interes. Şi pe care vă invit să le citiţi şi Dumneavoastră.

"Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

Ioan Slavici, „Popa Tanda”

Geneza acetui mic text are o istorie lungă... Cam vreo 30 de ani de viaţă conştientă...

Am apucat obiceiul, în multe din ceea ce vă spun eu, stimaţi Cititori, să-mi expun poziţia chiar din start. Aşa voi face şi acum. Deci:

-          Pentru mine, în continuare, credinţa nu are nimic în comun cu biserica (şi anume acesta este sensul împăcării mele: în a nu mai căuta conecţiuni. În cazurile fericite şi, din păcate, destul de rare, aceste două noţiuni doar se intersectează).

-          Biserica este o organizaţie, o formă, şi atitudinea faţă de ea depinde de conţinut.

Haideţi, de această dată, să vă spun şi despre ce nu voi pomeni în cele ce urmează:

-          Nu voi vorbi despre biserică în sensul clasic al cuvîntului: orice organizaţie îşi are obiectivele ei şi astăzi ele nu mă interesează.

-          Nu voi vorbi despre credinţă: credinţa este un sentiment profund intim, iar eu limitez cu rigurozitate accesul la ceea ce americanii numesc privacy. (Nu sufăr de exibiţionism. Poate ceva narcisism, dar cu o doză de auto-ironie de rigoare.)

Deci, să revenim la geneză (voi omite cam 28 de ani, ok?): acum un an publicam un mic text în care relatam o experienţă nu tocmai plăcută, legată de un rit religios. Ceva mai tîrziu am încercat să-l ridiculizez pe un alt „ilustru” reprezentant al bisericii din Republica Moldova. Acum foarte recent citeam o mîzgăleală (conştiinţa nu-mi permite să numesc tearfa asta „roman” şi nici nu-i voi face publicitate aici) scrisă de un pseudo-intelectual ortodox, care m-a dezgustat profund. Asta am facut eu... Restul o cunoaşteţi şi Domniile Voastre: atacurile (în mare parte justificate) pe care le-a primit biserica în ultimul timp au făcut destulă zarvă şi în mass-media, şi în spaţiul virtual. O mare nedreptate (la care a participat şi subsemnatul) se întîmplă. Voi incerca să ponderez.

Şi iată cum am s-o fac: astăzi am să vă povestesc despre o altă biserică. Despre biserica mea.

Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi...

Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă... Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.

Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine... Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.

Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă...”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi... Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”

Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.

Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte...

Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).

Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic...

Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:

-          O bibliotecă de carte românească

-          Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor

-          Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi

-          O corală.

Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.

Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor fi şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.

Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti... Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză... Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune...

Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!

Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!

Imagine: Catricio Bet

Notă: Textul respectiv este doar opinia mea şi nu a fost coordonat cu nicio persoană ori organism.