Ultimile două săptămîni au încăput un şir de evenimente semnificative (aceste rînduri fiind doar file de jurnal, fie el şi de dinafară de bord, voi fi foarte subiectiv şi le voi arunca - peste bord - pe toate cele care nu mă interesează (ex.: candidatura lui Filat la succesiunea lui Filat şi mofturile lui Timofti de a recunoaşte această chinuitoare şi épineuse – pentru a evita de a spune „Ghimpoasă” - alegere)), importanţa lor avîndu-şi bordura suprapusă cu propriul meu univers, oricît de îngust nu l-ar crede unii şi oricît de vast nu mi-ar place să-l imaginez eu.

Să începem, deci:

1.       Desant poetic la Paris

Salonul de carte de la Paris din acest an (22-25 martie) ne-a gîdilat (tuturor care-şi dau mîină cu mîină şi au inima orientată lingvistic într-un fel anume) zdravăn amorul propriu! Dar dacă e să facem abstracţie de dictonul „Patria mea – limba română” şi să ne aşezăm strîmb, adică provincialist (să mai corespundem şi noi clişeului, inclusiv literar), vom remarca prezenţa la acest salon, strigînd un „Cucurigu!” dadaist, perfect valabil aici atît prin locativul evenimentului istorico-literar cît şi prin autorii acestui „performance” artistic, şi a cîţiva autori din Basarabia, după cum ne place să ne denumim locul de obîrşie, ori Moldova de Est, toponim atît de drag lui Leo Butnaru.

În primul rînd ar trebui notate în lista autorilor „oficiali” două nume: Nicoleta Esinencu şi Savatie Baştovoi. Acestor prezenţe accidentale (sa fiu înţeles corect: cuvîntul „accidental” nu este sinonim cu „nemeritat” - ambii autori au fost recent traduşi în franceză, or niciun editor francez nu va traduce un text rău, noblesse oblige! „Accidental” aici s-ar cuveni să se ia de mîină cu noţiunea anglo-saxonă de self-made), s-au alăturat doi poeţi din Chişinău, un altul din Ch-ău (pentru a-i respecta Copy-right-ul) şi încă doi din... Paris: Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun (toţi trei aduşi la Paris la bordul unui avion capricios direct de pe acoperişul sediului USM) şi Lucreţia Bîrlădeanu (pariziancă de iure), făra a uita de prezenţa Elenei Prus, bineînţeles. Vă întrebaţi cine ar fi misteriosul nr. 2 de la Paris? Excelenţa Sa în persoană: proaspătul romancier Oleg Serebrian – în dublă ipostază de această dată.

În acele zile au încăput, în afară de programul oficial al salonului, deci ne-accidental, şi două întîlniri cu cititorii de limbă română din Basarabia unde s-a citit poezie şi s-au făcut cîteva prezentări de carte.

La prima întîlnire, animată de Lucreţia Bîrlădeanu, la care au participat Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru şi Elena Prus a fost lansat volumul „Nouvelles de Moldavie”: o colecţie de proză scurtă de autori basarabeni, în franceză s’il vous plait!, pe care o datorăm Lucreţiei Bîrlădeanu. Se poate oare găsi o carte de vizită mai bună a Republicii Moldova? Întrebare retorică, bineînţeles.

O altă carte pomenită a fost „Frumusețea subversivă”: volum la locul lui, cu un veritabil jurnal parizian inclus, de Arcadie Suceveanu şi în care s-au regăsit în calitate de personaje literare şi cîteva persoane din audienţă.

La cea de-a doua întrunire, Emilian Galaicu-Păun ne-a povestit – să tot stai să-l asculţi! – de-a lungul a două ore şi mai bine povestea romanului „Tesut viu. 10 x 10.”, clasat deja în topurile – the best ever! – celor mai bune romane basarabene (de limbă română, bineînţeles). Romanul a fost prezentat de autor în carne şi oase, în ţesut viu, cum ar veni, şi chiar vioi, împreună cu culegerea „A-Z.best”, deloc cancerigenă, dar corozivă pentru neuronii odihniţi, de care vorba veche zice că ar fi bine să ne ferim.

Am ieşit de la aceste întîlniri plin de har şi de poezie, dar şi cu cîteva volume în plus, pe care degeaba încercam să le găsesc, prin persoane interpuse, la Bălţi, însă aceste cărţi se pare că au fost de găsit doar în Republica Moldova. Cu atît mai mare este şi fericirea mea de a le fi putut procura tocmai la Paris, devenit pe durata acestor cîteva zile mai românesc decît... Parisul, atît de drag lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (pe care îi mai văzusem în această cinstită urbe, unul cîte unul, graţie feu-ICR-ului); atît de domesticit de Emilian Galaicu-Păun de la 96 încoace (o dragoste platonică – je t’aime, moi - non plus – dacă e să credem combinaţia inversată a cifrelor de la originea acestui flirt continuu) care se simte aici ca la el acasă şi îi parcurge străzile pe jos (pe cînd parizienii aborigeni preferă metroul); atît de nou pentru Nicolae Spătaru, încît a uitat pînă şi de Salon şi atît de... casă pentru Lucreţia Bîrlădeanu. Iar fericirea mea livrească s-a mai ales şi cu un autograf pe care îl voi exiba cu mîndrie nepoţilor la bătrîneţe!

A fost savuros acest salon, dar aş putea veni şi cu o mică ţeapă zicînd că el se organizează anual şi că orice editură, dar ditamai uniune de creaţie poate închiria un stand pentru a-şi prezenta autorii, dar nu voi face-o, căci plăcerea de a fi asaltat de un veritabil desant poetic a fost şi este încă prea mare. Iar poeţii – firi sensibile – nu trebuie supăraţi.

2.       Vicovleanca Anicăi.

Cîndva demult, cam prin 88-89, Chişinăul o cunoştea pe Sofia Vicoveanca. Bunică-mea, pe care un diabet şi o gangrenă (dar mai cu seamă o moarte, cea a bunelului) o ţintuiseră la pat, a îndrăgit-o la nebunie pe „Vicovleancă”... Asculta ea şi alţi interpreţi, dar Vicovleanca...

De cîte ori mă ruga: „Ia vezi, măi nepoate, poate dai de Vicovleancă la radiu ista al tău?”!... Aveam un mic tranzistor, premiu de la olimpiada republicană de limbă română, de care ea nu se atingea, căci nu înţelegea cum de vine sunetul în el (ea accepta ca sunetul să vină pe „sîrmă”, dar undele aşa şi au rămas un mister pentru Anica... „Nechistyi dukh!” a fost verdictul! ) şi pe care îl învîrteam pînă nu dădeam de emisiuni dragi bunicăi... Şi cum pe atunci rare erau emisiunile de muzică folclorică fără Sofia Vicoveanca, găseam mai întotdeauna cîte ceva.

Iar de fiecare dată cînd era o emisiune televizată cu participarea ei, tata o purta în braţe pînă în salon, unde era televizorul (un „Gorizont” alb-negru masiv, din acele cu „lămpi”) şi priveam împreună cum cînta „Vicovleanca” bunicăi. Nu voi uita niciodată ochii cu care o privea mămuca Anica...

25 de ani mai tîrziu, Sofia Vicoveanca a cîntat la Paris. Cu „Lăutarii” lui Botgros. Şi eu îmi stăpîneam cu greu lacrimile.

Eu nu ştiu care este rînduiala acolo sus... Eu nu ştiu dacă au acces acei din lumea drepţilor la acei din lumea păcătoşilor... Dar în seara de 1 aprilie, eu am privit-o şi ascultat-o pe Vicovleancă cu ochii şi urechile mămucăi Anica.

Mămucuţă, eu sper că acest WiFi ceresc a funcţionat...

3.       07/04: 4 ani şi o diversiune

Patru ani şi... nimic. Ziceam într-un articol anterior că dosarul „7 aprilie” este principala ratare a AIE-urilor. Dacă rămînea unică, esenţa lucrurilor nu s-ar fi schimbat. Doar o scrisoare cu nişte scuze întîrziate a lui Recean... cam lejer, domnilor! În 2009 am „protestat” 2 săptămîni non-stop. De atunci tot protestăm... cerînd dreptate hăului. Şi anul acesta am făcut-o. And so what?!!! Mai avem un an de proteste sterile...

Iar ceea ce trebuia (risca) să devină o dezbatere naţională despre statul de drept a fost deturnat abject de către un post de „luat vederi” printr-un eveniment „glamour” – „Zece pentru Moldova”... Aflam că Voroninii au fost aleşii. După asta mai aflam, en guise d’excuses, că au fost aleşii... poporului (proştii ăia, îi cunoaşteţi cumva?), ca să mai aflăm, ceva mai tîrziu, că poporul îi alesese de fapt pe alţii, demonstrînd încă o dată că este mai înţelept decît orice pseudo-elită glamuroasă...

Rezultatele sondajului mă fac să fiu mîndru de poporul meu! Iar adevăratul businessman în Moldova rămîne, şi încă mult va mai fi, Măria-Sa Gastarbeiter –ul!

Punct.

Iar pentru 07/04...: „Но знай, внимающий этим камням, / Никто не забыт и ничто не забыто.”

Tudor Gheorghe are un cîntec extraordinar, ca mai tot ce face, care este compus practic în integralitate din regionalisme/arhaisme rurale, neînţelese astăzi, cuvinte care odinioară nu însemnau decît un cotidian banal cu chin şi sudoare şi care, iată, au devenit, odată dispărute obiectele şi chinurile pe care le denumeau, poezie pură.

Îmi aduc aminte acum şi de o experienţă de lectură „explicativă” cu o nepoţică de-a mea care s-a’mpotmolit pînă la lacrimi într-un text de Barbu Delavrancea, text anacronic propus ca supliciu de vară pentru elevi, disimulat în lista de lecturi obligatorii şi care ar fi meritat 2-3 ore de limbă română la şcoală. Ah, ce lecţie-poezie s-a ratat prin această abordare stupidă a unui text, cu siguranţă urît de copii acum, dar atît de bogat, prin disonanţa lui cu realitatea de azi, în învăţăminte!...

„Patria mea – limba română” diximus.

Dar aceste rînduri nu sînt despre hermeneutica textelor, ci despre cotidianul nostru, care uite că re-devine la fel de biblic, altfel spus: un chin şi o sudoare şi nu ar trebui să ne mire abundenţa publicităţii produselor de tip Rexona & Co., atît de necesare (în cantităţi de hectolitri la m²) pentru a masca putoarea de acreală nespălată ce ne învăluie...

Opacitatea proceselor, negocierilor, numirilor, adoptărilor de legi, dar, mai cu seamă, interpretările lor (vai, dar au devenit subit într-atît de „ruşinoase” şi „timide”), descifrarea intenţionalităţilor camuflate cu atîta asiduitate, încît se ajunge la un nivel de ridicol care, hélas! ne tue pas*, nu poate genera decît repulsie şi respingere şi, din păcate, nu există multă „poezie” în această realitate.

Dar dacă e să revenim la poeticul cuvintelor desuete, ceea ce ni se întîmplă astăzi seamănă cu povestea unui cetăţean din Ch-ău căruia i s-a dat o cireadă de hlujani ca mai apoi să i se propună s-o schimbe pe una de ciocleji....

Unii aşa şi nu ştiu ce li s-a dat, alţii nu ştiu ce li s-a propus în loc, majoritatea - nici una, nici alta. Doar puţini înţeleg esenţa vidă de semantică a acestui troc, dar „propunerea” nu se discută astăzi, la fel cum nu se discuta „participarea voluntară” la demonstraţiile de 1 mai pe timpuri...

Şi dacă ţăranul nu vede rostul chinului său rebrenesc, atunci el lasă ogorul Pîrlog şi... pleacă la oraş...

*(franceză) nu ucide => (parte din dictonul francez Le ridicule ne tue pas (ridicolul nu ucide))

Imagine: Maria Furţea-Niculescu, „Lan de porumb”

Adevăratul adevăr vă spun : dacii din traci au provenit ! Adevăr istoric împărtăşit de toată lumea bună şi dreaptă, de toţi acei care stau bine pe două picioare şi cu capul (în) sus. De la Homer şi Herodot cetire să se dea!, dacă poate mai aveţi dubii. « Geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci », - zicea istoricianul ne-revizuit încă (rămîne de văzut dacă a fost vre-o dată vizuit). Şi pentru o mai bună probitate am adus şi probe în etate : un zeu întreg - pre nume Dionysos - născut tot acolo, pe meleaguri tracice (bine-bine, nu e chiar în etate, ar trebui să-i adăugăm un "ebri" în faţă (şi nu cumva, Doamne fereşte, să ne împiedicăm în taste şi să tapăm "ebra"),  căci e cam beţiv sireacul, dar acest fapt poate fi şi o probă, la o adică, un adevărat marker istoric, pe care tot îl re-găsim de atunci: şi la Cantemir, şi în rapoartele OMS de mai aproape de noi, adevăraţii urmaşi ai traco-daco-geţilor).

Eventual am putea face şi un studiu ADN unde am încerca să depistăm (à la Planeta Moldova) în coduri genomul viţei de vie de soi neprihănit, dar e riscant, căci am putea da acolo şi de ceva turcesc, tătăresc, slav, jidovesc, ţigănesc şi alte multe sîngiuri păgîne… De văzut, căci în vremurile de azi consonanţa leşească sau hoholească a numelui meu, spre exemplu, se împacă mai bine cu Europa decît echivalentul său pur românesc « Lupu »… Niciodată nu ştii unde cîştigi şi unde pierzi !

Dar să revenim la adevăratul adevăr istoric pe care, noblesse (et ancienneté) oblige!, ar trebui să-l exportăm peste tot, chiar şi la ruşi, chiar şi la chinezi-japonezi, chiar şi americanilor. Mai ştii, poate se molipsesc şi încep a ne cumpăra vinurile, fiindcă la ce ar servi un adevăr adevărat istoric, dacă nu ai putea să-l vinzi cuiva ori, dacă nu, măcar trage nişte foloase cît de cît palpabile şi monetizabile?

Din păcate se întîmplă lucruri stranii în procesul exportului: ba adevărul nostru se confruntă cu nişte adevăruri la fel de adevărate, ba este totalmente deformat şi ne pomenim cu cel puţin o parte alterată (uneori o păţeşte „adevărul”, alteori „adevăratul”).

Iar atunci cînd traversează oceanul, pentru a ajunge la oamenii cei care merg cu capetele în jos, în americi, adevărul nostru suferă o mutaţie absolut catastrofală. În capurile lor îndreptate de facto spre altă parte a universului, simpla propoziţie „dacii provin din traci” capătă semnificaţii supra-realiste, demne de Tristan Tzara. Na, nu ai ce aştepta de la o naţiune fără tradiţii şi istorie (căci ea este toată în exclusivitate la noi), fără spiritualitate şi cultură (Twain, Hemingway, Poe, Steinbeck, Chaplin, Faulkner, Palahniuk & Co., guys, say „hello” to the world!). Această frază inocentă devine deci - scandal, domnilor! - ceva de genul „raţele au ieşit din camion”... (the ducks came from the trucks)

Supărat foc, am decis să iau măsuri nemijlocit la faţa locului! Cu raţa americană m-am lămurit repejor: am făcut o friptură geto-dacică (aşa le-am spus lor, dar reţeta de la mama am învăţat-o) de şi-au lins americanii mei degetele şi au crezut (cel puţin cît a durat ingurgitarea) în existenţa dacilor ne-răţoi! Cu camionul e mai greu... E prea mare şi încă nu am găsit un ceaun pe măsură. Poate facem ceva cu el mai tîrziu. Pentru moment însă adevărul adevărat a rămas aşa, corectat pe jumătate: „Dacul iese din camion”. În americăneşte spus: „The „Dac” came from the truck”.

Trei…
Cu coarne şi răi…
Nu zimbri - zmei…
Of, boii mei…
Of, boii mei…

Origine imagine

Nu cred că este neapărat necesar să vin cu o explicaţie a termenului « Skhodniak »... Dar am s-o fac, necătînd la toate, căci sper să fie şi vorbitori de limbă română („neprihăniţi” – vorba unui deputat) printre cititorii acestui blog.

Aşa deci : Сходняк (Skhodniak) : întîlnire a liderilor lumii interlope sau neformale (cuvînt din registrul argoului banditesc rus).

În cîteva din textele recente referitoare le actualele negocieri AIE 3 s-au strecurat comparaţii (contextul fiind favorabil) cu conclavul papal. Cardinalii pînă la urmă nu au întins-o cu decizia... Dar lor le-a fost uşor – ei fac parte din aceeaşi gaşcă.

Comparaţia poate fi oprită aici şi limitată la o singură semnificaţie: se adună nişte nenici să decidă cine le este şefu’... Ah da: mai este şi o metaforă uşor de exploatat (ce cadou!) – fumul...

(doar cîteva expresii din acest registru: înfumurat, fumuriu, a scoate fum, a fuma ceva (nu neapărat ţigări), a-i ieşi fum pe urechi, a avea fumuri, nu-i fum fără foc, a afuma pe cineva, a lăsa fum peste, pute a fum de „răzînă” arsă, etc, etc.)

În (ne)cazul nostru, totuşi, avem altceva: se adună exponenţii a cîteva clanuri să negocieze perimetrul de exerciţiu al puterii.  „Skhodniak”-ul rămîne „skhodniak”, oricum nu l-ai învîrti şi oricîte cravate albastre/verzi/roşii nu ţi-ai anina...

Nu ştiu, Stimaţi Cititori, dar eu unul nu înţeleg la ce e nevoie de AIE... Au avut nevoie să se înţeleagă pentru a alege un Preşedinte. Dar aceasta este o înţelegere punctuală, organică... Bine, a fost nevoie de o înţelegere pentru a alege Cabinetul de Miniştri... Discutabil, dar fie.  

În rest: la ce bun?! Cică discuţiile gravitează actualmente în jurul „principiilor şi valorilor”... Ce înseamnă asta nimeni nu mai înţelege...

Dacă poate să-mi explice careva care principiu poate fi mai important pentru un partid politic decît respectarea angajamentelor luate în faţa alegătorilor, vă rog – vă rog...

Dacă poate să-mi explice careva care valori pot fi superioare legii (ne limităm la politică şi executarea puterii de Stat, bineînţeles), nu ezitaţi, încercaţi...

Eu nu înţeleg ce pot discuta partidele politice în afară de repartizarea posturilor.

În schimb, pot lesne înţelege (nu neapărat accepta) următorul lucru: interlopii au întotdeauna ceva de discutat la „skhodniak”. Totuşi este foarte important să ai reguli de joc  (chiar dacă le numeşti „principii şi valori”) atunci cînd eşti în afara legii. Nu de alta, dar altminteri apar victime, iar asta nu-i bine pentru business...

P.S.: Ah da, uitam de popor... El n-are timp. El se (dez)integrează activ cu Europa.

Imagine: Malevich - Black & Red Square