"Sur le pont d'Avignon

L'on y danse, l'on y danse."...

Îmi ţiuie în urechi refrenul de-o viaţă

Pod peste-o apă care niciodată nu-ngheaţă

Poduri la care nici nu visam

Atunci cînd, mic, le admiram

În manuale la şcoală

Învăţînd pe de rost:

"Sur le pont d'Avignon

L'on y danse, l'on y danse."...

Poduri pe care nimeni nu mă-ncurcă astăzi

Să joc ce-mi trece ptin cap:

Un costropăţ pe Pont-Neuf dimineaţa,

O bătută pe Pont des Arts la amează,

O horă pe podul Alexandre III seara!

Pe Karlovy Most,

Ponte Vecchio,

Ponte di Rialto,

Ponte Sant'Angelo,

Tower Bridge,

Brooklyn Bridge...

Peste tot, oriunde vreau, pot să pun la joc

Pînă şi propria-mi viaţă!

Poduri peste ape care curg la vale,

Ape peste care pot juca oricît şi orice

Pînă rod pantofii pînă la aţe,

Pînă la totală epuizare...

Şi eu joc,

Şi apele curg...

Şi zici că le pasă?

Şi zici că le pasă?

"Sur le pont d'Avignon

L'on y danse, l'on y danse.

Sur le pont d'Avignon

L'on y danse tous en rond."...

Origine Imagine

Acum o lună scriam despre semnificaţia şi importanţa posibilităţii pentru familiile emigraţilor de a continua să folosească serviciile transportatorilor de colete numite „neacompaniate”…

(Vă invit să citiţi textul aici pentru o mai bună înţelegere a ceea ce voi spune mai departe).

O noutate publicată pe situl PLR-ului îi anunţă sfîrşitul. Acest pod despre care scriam, ori va fi tăiat definitiv, ori preţul acestor colete va creşte foarte semnificativ, ceea ce înseamnă exact acelaşi lucru (în cazul în care această „strălucită” iniţiativă legislativă va trece, bineînţeles)

Citiţi atent: „Procedura de licențiere a transportului de colete, inclusiv a coletelor alimentare, trebuie să conțină prevederi privind obligativitatea echipării unităților de transport cu compartimente frigorifice, în cazul transportului coletelor alimentare.”

Ce înseamnă această frază?

1.       Transportatorii vor trebui să plătească o dijmă (licenţă, patentă, impozit, puţin contează forma), ceea ce înseamnă o scumpire automată a preţului la transport. Ori vor fi distribuite gratuit? Mă îndoiesc.

2.       Vor fi necesare investiţii foarte mari pentru a transporta produse alimentare. Puţini transportatori vor face-o, iar cei care vor investi, vor repercuta imediat costul asupra preţului coletelor.

Eu nu ştiu în ce minte bolnavă nasc asemenea iniţiative. Textul acestui comunicat este de o ipocrizie, perfidie şi cinism fără pereche. Cît face doar mostra respectivă : „Aceasta va permite păstrarea legăturilor dintre emigranții moldoveni și membrii familiilor acestora, din țara de origine.”… Ei, nu mai spuneţi!

Iar acest alt fragment este efectiv hilar prin ridicolul său: „Aceasta va permite transportarea coletelor alimentare cu respectarea normelor sanitare și igienice, ceea ce va avea un impact pozitiv asupra sănătății publice și va reduce numărul cazurilor de intoxicare cu alimente perimate în urma unui transport îndelungat în condiții neadecvate.” Ah, ce grijă subită faţă de sănătatea cetăţenilor! Eu nu am auzit pînă în prezent de niciun caz de acest fel, în schimb, încă nu am uitat de scandalul cu „sfredelul” cu care se opera în unul din spitalele Moldovei şi ştiu foarte bine cît costă medicamentele în Moldova...

Tentative de a „regulamenta” transportul de colete au tot existat în ultimii ani. Cum să nu ? Atîta bănărit – şi curge pe-alături… Niciun partid din guvernare însă nu a avut tupeul să-şi asume această decizie.

Acum însă e ceva mai diferit: iniţiativa vine de la PLR, un partid-fantomă, neales de nimeni (frate din acest punct de vedere cu socialiştii lui Dodon), căruia puţină lume îi acordă şanse de a fi ales în următorul Parlament (Desigur, dacă nu debarcă Sturza şi milioanele lui, pentru a cumpăra nişte procente acolo, dar aici ar trebui să ne întrebăm în ce măsură îi convine PLDM-ului acest lucru, ţinînd cont de legăturile strînse din trecut între milionarul Sturza şi discipolul său, (nu) mai puţin milionarul Filat. Dar acesta este un alt vast subiect şi nu încape aici.)… O încercare de a scoate cartofii fierbinţi din jăratec cu mîini străine ?

Vineri, un prieten de-al meu trebuia să recupereze un colet de-acasă. Dar microbusul a venit gol… au ajuns doar pasagerii... Vameşii din România s-au străduit: au reţinut coletele în vamă. Coletele au ajuns pînă la urmă, dar abia duminică… Celor din Italia le-a mers mai puţin, coletele lor au fost pur şi simplu „confiscate”… Oamenilor, elementar, li s-au furat bunurile.

Eu nu ştiu ce muscă i-o fi muşcat pe „fraţii” noştri. Nu m-ar mira deloc musca să stea chiar la Chişinău. Doar imaginaţi-vă volumul de business care se pierde ! Cum să nu pui laba pe el? De ce spun că aţele de la Chişinău se trag? Vedeţi bine, regulamentele UE nu s-au modificat, dar iată comportamentul vameşilor… Nu-ş’ cum nu coincide această bruscă schimbare de atitudine cu „succesele notorii de integrare europeană” şi cu mesajele insistente de susţinere pe care le primim de la oficialii europeni. Dar astea nu sînt decît presupuneri neîntemeiate, din păcate... De, ce pot eu, biet emigrat, crede altceva?

Şi un alt gînd, în loc de epilog : nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată cînd aud vre-un deputat ori politician îngrijorîndu-se pentru soarta mea, mă aştept la ceva rău. O singură rugăminte am : stimaţi (cineva cred că-i stimează totuşi) deputaţi, guvernanti, miniştri şi restul, nu-mi mai cautaţi atîta de grijă, nu de alta, dar teamă mi-e să nu pot duce în cîrcă atîta bine…

-          Tată, tată, dar ce strigă ei după „Ceauşescu”? „Ceauşescu” şi mai ce?

-          „Ceauşescu PCR...”

Tata este vizibil iritat...

-          Dar ce-i asta „PCR”?

-          „Partidul Comunist Român”,

Îmi răspunde răspicat...

-          Dar noi vorbim româneşte?

Tata se bîlbîie, s-a-ntunecat.

-          Nu, noi vorbim moldoveneşte... ,

-          Da? Dar eu înţeleg ce zice Ceauşescu...

Tata din dinţi scrîşneşte...

-          Nu auzi? Ei zic „floare” şi noi „floare”. Ei zic „soare” şi noi „soare”...

Îl privesc pe tata cum strîmbă nişte accente cu stupoare...

                               Tata se răsteşte supărat:

-          Gata, m-am săturat!

Şi-nchide radioul.

O linişte apăsătoare...

Îl porneşte din nou, dar caută „Radio Moldova”.

-          Să nu zici nimănui ce-ai ascultat...

Eu nu prea înţeleg, dar nu-mi place

Să-l vad pe tata ridicol şi jenat.

La radio cîntă ceva, nu mai ştiu ce, am uitat.

Maşina noastră, un Moskvich portocaliu, model 2140, avansa încet.

Pe un drum de-a lungul Prutului.

În dreapta nostră – frontiera de stat:

Sîrmă ghimpată şi turnuri de observaţie

Care defilau unul după altul în sensul opus istoriei.

Turnuri şi sîrmă ghimpată asemănătoare

Mai văzusem într-un film despre război cu lagăre de concentrare

Şi deţinuţi sovietici luptînd pentru eliberare...

Numai că de această dată în interiorul ţarcului eram noi

Şi sîrma ghimpată părea fără capăt...

Şi Prutul se scurgea la vale într-atît de ademenitor...

Iar noi tăceam de teamă să nu scoatem, din întîmplare,

Vreo vorbă într-o limbă străină interzisă, românească.

Eram în 1983 şi peste apa Prutului nu se vedea încă niciun pod.

Origine Imagine

Podul peste Răut, cum te-ai duce de la Nicoreni „la gară”, astăzi Drochia...

Hatul moşiei satului peste care nu se trecea decît cu treabă vajnică...

Hatul pamîntului străbuneilor mei.

De-aici şi pîn-la pod a durat istoria...

Dar s-a găsit unul care l-a trecut

Şi a şters haturile odată şi peste toată viaţa,

Odată şi peste toate vieţile celor ce au fost duşi „la gară”...

Podul peste Răut nu se putea trece decît la costum

Sau în straie de duminică,

Dar s-a găsit unul care l-a trecut

Şi a deschis trecerea mulţimii spre gara de tren,

Mînaţi ca o cireadă de vaci şi suiţi în vagoane pentru vaci.

Vaci, care în alte timpuri nu aveau voie să treacă peste Răut.

Căci hatul era pînă la pod

Istoria era pînă la pod.

Dar s-a gasit unul care a trecut

Şi am avut de atunci alte poduri peste Răut,

Din ce în ce mai multe,

Peste rîul de-a lungul căruia mi-au şerpuit anii:

Podul de la autogara din Bălţi,

Peste care trecea de trei ori pe zi autobuzul cu care

Reveneam întotdeauna, în fiece vară, la Nicoreni;

Podul de lîngă blocul hidos de nouă etaje

La fel de hidos ca zecile de blocuri de nouă etaje

Din cartierul Dacia (astăzi) sau Octombrie (ieri),

Sau  БАМ* (ieri, astăzi şi mîine) – precum îi spune lumea,

Podul unde, copil, mergeam să-mi spăl bicicleta de noroi;

Podul de lîngă Спирт-завод**

Peste care trecea troleul nr. 2

Cu care mergeam la Gara de Nord

Pentru a urca într-un tren diesel Bălţi –Ocniţa

Cu care mergeam la Drochia

Pentru a reveni întotdeauna, în fiece week-end, la Nicoreni;

Podul de lîngă Orhei

Peste care treceam de fiecare dată cînd mergeam la Chişinău

Şi peste care mai trec şi astăzi

Cînd revin întotdeauna, în fiece vară, la Bălţi;

Podul de la Orheiul Vechi peste care am trecut

Cu un francez pe care l-am adus într-o vară să-i arăt

Ţara prin care curge un rîuleţ pre nume Răut

Şi care, dacă i-aş lua T-ul din nume pentru a şterge tot răul

Lăsat în urma mea de atîtea treceri,

Ar rămîne un rîu pre nume Rău,

Şi care nu poate fi, el, pomenit în nume de rău,

Căci nu poartă nicio vină,

Căci nu poartă nicio vină!

Răutul care tot îmi face din ochiul de apă poluată

De Спирт-завод**-ul de la Bălţi: „Vino – Revino!”

De vină este acel care a trecut podul peste Răut

Şi care a încălţat istoria în ciubote de „chirză”***...

*БАМ (în rusă Байкало-Амурская магистраль): (în română Magistrala Baikal-Amur): Locuitorii oraşului Bălţi denumesc astfel, prin analogie, un cartier locativ construit pe locul unor mlaştini

**Спирт-завод (rusă) : în română Fabrică de alcool etilic.

***Chirză: (rusizm, de la  Кирза) : material de substituţie a pielii din care erau confecţionate ciubotele soldăţeşti.

Origine imagine:

Fiecare cu gîndacii şi metehnele lui. Le am şi eu cu duiumul, iar una pot s-o împartăş şi aici, căci nu e deloc ruşinoasă, chiar dimpotrivă, pot să mă laud cu ea, căzînd în alt păcat pe care-l au mai toţi acei care scriu, indiferent dacă o fac bine ori rău, şi anume „lauda de sine”, meteahnă care nu miroase la fel de bine, din cîte îmi aduc eu aminte din copilărie. Fie! Oricum nu am altă soluţie de a „intra în materie”. Deci, pe lîngă multe altele, o am şi pe aceasta: o slăbiciune pentru muzica corală.

Şi uite-aci, esteţii şi puriştii pot să vină şi cu ţepe, căci îmi plac mai toate genurile: ascult cu plăcere şi muzică sacră (corale gregoriene sau ortodoxe), şi „Corul Armatei Roşii”, oricît de antagoniste nu ar părea. Ce să mai vorbim de piese precum  O Fortuna de Orff, Ode an die Freude de Beethoven, Hallelujas de Handle sau Lacrimosa de Mozart... Dar am să pun punct aici listei, căci nu despre muzică de cor doream să scriu (dar din nou m-am împotmolit într-o digresiune, încă un păcat pentru care sper, dragă cititorule, să nu fiu judecat prea aspru) şi chiar e riscant într-un fel căci, precum zicea Charles Bukowski, există un tip de piese muzicale (sublime, de altfel) pe care dacă le pui într-o listă undeva, poţi să fii trecut în categoria de mici burghezi pretenţioşi şi superficiali...

„Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie...

Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”*

Charles Bukowski, „Carnet d’un suicidaire en puissance” (in „Contes de la folie ordinaire” (titlu original în engleză: „Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness”), Grasset, La Sagitaire p.174)

Acum cîteva săptămîni am privit un reportaj de la un festival naţional al cîntecului din nu mai ştiu care ţară baltică. Zeci de mii de persoane cîntînd în unison... Fericiţi să fie împreună. Mîndri de ceea ce sînt şi de ceea ce reprezintă. Transportaţi în alte dimensiuni de forţa şi aripile muzicii. Mă trec fiori doar scriind aceste rînduri. Ascultaţi (aici e doar o mostră):

  Şi atunci am înţeles mai bine de ce rezistenţa armată anticomunistă în ţările baltice nu a fost înnăbuşită definitiv decît la începutul anilor ’60 (recomand tuturor superbul roman „Purgatoriul” de Sofi Oskanen)... Atunici am înţeles că aceste ţări se vor descurca oricum şi oricînd (Mai ţineţi minte? Chiar şi în perioada URSS-ului toată lumea se minuna de nivelul lor de trai şi de calitatea de viaţă în „Pribaltika”, de calitatea produselor lor. Era de neînchipuit: în marele „Soiuz” exista un colţ unde... nu se fura!).

Noi nu avem aşa ceva. Noi nu avem nicio practică comunitară care să ne înalţe, să ne facă mai buni, să ne purifice printr-un trans colectiv. E foarte probabil însă să fie şi spre binele nostru. Într-o serie de reportaje despre Germania (Германская головоломка), Vladimir Pozner (care nici nu neagă sentimentele ambigue pe care le are faţă de această ţară, bazate pe dureroasele aminitiri din propria copilărie) revine cu o întrebare continuă legată de noţiunea de „democraţie pe timp de soare”: dar ce se poate întîmpla atunci cînd plouă? Nu pot oare aceste practici degenera în ceva absolut inuman, cum s-a mai întîmplat în istorie? Şi nu există oare în aceste experienţe colective o asemănare cu faimoasa „mînie colectivă” orwelliană, care funcţionează exact pe aceleaşi principii de trans colectiv? Bineînţeles că există... Mecanismul a fost înţeles şi exploatat la maximum în mai toate dictaturile... Şi aceeaşi Germanie face tot posibilul pentru ca aceste urgii să nu se mai repete.

Dar, revenind la festivalul din ţările baltice, îmi spun că o persoană ce a făcut parte dintr-un asemenea cor nu va mai fi capabilă să-i facă o potlogărie vecinului cu care a cîntat împreună... Acest sentiment de apartenenţă la un grup devine, solidificat printr-o exaltare totală a tuturor simţurilor, într-atît de puternic, încît nu mai poţi imagina cum ai putea prejudicia acest edificiu. Frontiera între individ şi totalitate se şterge... Este ceva înfiorător în energia care se degajă atunci cînd urmăreşti un asemenea spectacol... Şi aş fi rămas mai mult îngrozit, dacă la un moment dat nu aş fi văzut un chip asiatic printre corişti. Dacă nu ar participa invitaţi din străinatate, inclusiv din Rusia. Şi apoi nu degeaba fac festivalurile acestea parte din patrimoniul UNESCO!

Şi noi? Ce avem noi? Noi avem hora... O experienţă cert colectivă, dar care rămîne departe de transul coralelor... Ne ţinem de mîină, alergăm în cerc ascultînd o melodie saltăreaţă... Dar nu cîntăm... Şi lăsăm spiritul să rămînă deconectat de acţiunea propriu-zisă. Avem timp să observăm cum sînt îmbrăcaţi ceilalţi, să ne gîndim că unul dansează bine, iar altuia i se împleticesc picioarele, să identificăm care doamnă şi ce podoabe poartă, cît de adînc îi este decolteul, reuşim să numărăm pînă şi kilogramele cu care cutare sau cutărică s-a îngrăşat de la ultima petrecere... Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare şi ceva feromoni din horele noastre... Noi nu ştim să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvîrşiţi. Şi orice apariţie în public nu este decît o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”.

Sau poate ar trebui să ne bucure acest lucru? Nu de alta, dar la cîtă ură există în/la noi, riscăm să facem un masacru mai ceva ca în Rwanda... Ori invers?: faptul că nu ştim să cîntăm împreună ne face răi şi invidioşi? Nu ştiu. Dar privind zecile de mii de persoane cîntînd ca unul, parcă mă apucă un fel de tristeţe. Pentru noi. Şi respect. Pentru ei. Şi, à propos, ascultînd melodiile (hélas, nu înţeleg cuvintele), nu-ţi vine a pune mîna pe cuţit...

*În română: „Iată lista pieselor de nivelul grădiniţei pe care orice dirijor le adoră: „Viaţa pariziană” de Offenbach, „Bolero” de Ravel, „Gazza Ladra” de Rossini, Spărgătorul de nuci” de Tchaïkowski (fie-vă milă!), bucăti din „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „Dansul Tricornului” de De Falla, „Pomp and Circumstance Marches” de Elgar şi „Rhapsody in Blue” de Gershwin (cruţare, de trei ori cruţare!) şi multe altele pe care le uit acum... Dar lăsati această turmă să se sclade în acest sirop şi ei behăie de plăcere.” (traducere proprie)