„Aşa că, de fiecare dată, Dumnezeu a ostenit tot mai mult şi puterile i s-au împuţinat. Numai aşa pot să-mi închipui cum de-a ajuns atît de slab.”, Cătălin Dorian Florescu, „Jacob se hotărăşte să iubească” (Polirom, p.116) 

Secui, Saşi, Rromi, Lipoveni, Găgăuzi, Ceangăi…

Un şir de nume care întotdeauna mi-au excitat curiozitatea doar prin sonoritatea lor. Oare cum este să te numeşti Ceangău ?… Oare se schimbă ceva în feul de a vedea lumea atunci cînd aparţii unei „minorităţi naţionale”? S-a gîndit oare careva cum este să te naşti, să trăieşti şi să mori fără a ieşi din „minoritate”? Adică, orice nu ai face, tot se găseşte cineva care e majoritate ori naţiune „titulară”, iar tu tot „minoritate” rămîi… Este oare acelaşi lucru precum relaţia cu „fratele mai mare” de pe timpul URSS-ului?

Şi ce anume face ca ceilalţi să te treacă la categoria unei etnii minoritare? Descendenţa? Limba vorbită? Numele? Nu sunt prea vechi timpurile cînd un Cătărău se preschimba în Katerev, spre exemplu... Ori o simplă literă? „Jacob” este oare identic cu „Jakob”? „Obertin” arată nemţesc, pe cînd „Aubertin” adie a francez?

Şi-apoi, ce cunoaştem noi despre aceşti co-naţionali ai noştri ? Noroc de timpurile astea mai noi, care ne obligă să ne mai deschidem spre alţii (şi nu neapărat o facem fiindcă aşa o dorim noi, dar fiindcă se găseşte cîte un vecin mai barosan şi ne dă în obraz, şi-atunci noi înghiţim în sec şi ne conformăm, mde, că doar eurosincronizaţi suntem, nu ?, şi nu se cuvine să rămînem în urmă de minţile luminoase şi moadele secolului. Ferice de noi că se mai aşează apele în bătrîna Europă, dar rămîne frustrantă incapacitatea noastră de a deveni adulţi, rămînem, încă, nişte adolescenţi ai acestui continent… E drept că vremurile şi modelele sunt mai bune astăzi, dar ce se poate întîmpla mîine ?... Am mai păţit-o…).

Noroc, ziceam, de vecinii barosani, de unde am auzit pentru prima dată despre Fanfara Ciocîrlia, despre Taraful din Clejani, tot de la străini am citit şi despre Găgăuzi, un alt străin mi-a recomandat un documentar despre Lipoveni…

Tot ei, vecinii barosani, l-au distins pe Cătălin Dorian Florescu cu un Swiss Book Prize pentru spledidul roman „Jacob se hotărăşte să iubească”. Un roman care ne povesteşte cine sunt, de unde vin şi ce au devenit saşii satului Triebswetter (Tomnatic) din Banat. 300 de ani de istorie prezentaţi într-un condensat romanesc de o intensitate rară... Un roman fără concesii şi parti-pris-uri de niciun fel, care, prin prisma destinului tragic al lui Jacob (cu „c”, nu cu „k”, ca la taică-su), ne reaminteşte de un trecut tumultuos care a măcinat oameni, sate, oraşe, popoare întregi...

Iar Jacob... Jacob a supravieţuit. Şi a hotărît să iubească.

 Vous me direz qu’un passeport ne modifie pas le caractère d’un homme.*, 

 Jorge Luis Borges, Le livre de sable, 
 (titlu original: El libro de arena, povestirea Le stratagème, Gallimard, p.123) 

Nu-ş’ de ce, dar zilele astea nu mă trage la scris. Nu că nu ar exista subiecte, dar parcă nu mi-e a strica cheful la atîţia oameni bravi, femei şi bărbaţi ai neamului, care se bucură de nu mai pot şi se află într-o transă continuă. Şi aş încerca să mă bucur şi eu, parcă şi prilej există, dar e la fel ca şi cu scrisul: nu mă trage...

Zilele astea, cînd mie nu-mi vine a scrie altceva decît aceste firave şi plioştite rînduri, reţelele de socializare şi tot spaţiul vir(tu)al a fost plin cu poze din Grecia, de parcă toată ţara ar fi încăput într-un Airbus, simbolism existenţial greu de bătut în intensitate; de poze idilice cu peizaje induioşătoare ale satelor şi cîmpiilor noastre (şi cine să îndrăznească să zică că nu-s frumoase ?) şi pe care nu se vede nici urmă de gunoieş, de parcă toate mizeriile s-ar fi alineat dintr-o dată „în coloană cîte doi” la comanda marelui calif şi ar fi mărşăluit valea din spaţiul carpato-danubiano-pontic, (să le fi eliberat careva instituţie cîte vre-un paşaport biometric şi lor ? Nu ştiu, dar nu cred că ar fi nevoie, căci nimic nu ne poartă amprenta identificatoare mai bine decît gunoaiele noastre); cîteva poze cu case părăsite, bineînţeles, pentru a nu rămîne în urmă de trendul actual; poze cu mese întinse la cimitir şi nu numai, într-atît de bogate, încît te întrebi dacă nu cumva poveştile despre sărăcia din Moldova nu sunt o scorneală şi provocaţie antinaţională (Да, до этих штучек мастер этот самый Джон Ланкастер.(1))...

Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi (2) şi să nu uitaţi nici de nume, prenume, adresă, naţionalitate, credinţă şi alte chiţibuşuri pe care neapărat cineva se va grăbi să le pună într-un catastif pentru ca o maşinărie fermecată să vă transforme ulterior într-un procentaj infim al acestei realităţi.

Şi dacă toate sunt bune, am să vă las în pace şi am să vin doar cu nişte ghimpi, pe care aţi putea să-i lăsaţi neobservaţi, dar teamă mi-e că s-ar putea infecta, dacă nu-i scoatem destul de rapid de sub piele...

Ghimpul 1: Orice s-ar spune, dar faptul că am scăpat de vize, chiar şi de nu înţelege o distinsă doamnă de ce nu sărim în sus şi nu deferlăm în străzi purtaţi de valurile extazului, este un eveniment de prim plan. Poate e o fixaţie a mea, o boală la care sunt într-atît de sensibili exilaţii, dar a scăpa de umilinţa funcţionăraşilor şi grănicerilor e totuşi ceva. Oh, believe me ‒ every word I say is true (3) . Faptul că au rămas în trecut potlogarii care vindeau aceste one-way tickets (4) pentru mii de euro, faptul că nu voi mai auzi de la oamenii mei poveşti cu traversări clandestine de munţi şi păduri europene, cu vînători de oameni, cu accidente şi morţi, este mai mult decît ceva! Dar să nu uităm că această „eliberare” ne era făgăduită încă pentru 2012... Nu zic că nu s-a făcut nimic pentru ca să se întîmple anume atunci, dar, vedeţi Dumneavoastră, decizia nu era doar a noastră. Cine ştie cît am mai fi aşteptat dacă nu era... suferinţa Ucrainei. Are un gust amar această „realizare”. Nu s-a făcut doar pentru noi, nu s-a făcut doar din cauza noastră şi doar din voinţa noastră. S-a făcut din... circumstanţe... Iar la văzul „foştilor” din Airbus-ul „Chişinău-Atena-Chişinău” chiar mă apucă un fel de ... lehamite, ca să nu folosesc decît acest eufemism...

Ghimpul 2: Iată că, la fel ca şi în fiecare an, zilele trecute toată ţara a ieşit la un picnic magestuos. Treaba asta extraordinară sa cheamă „Paştile Blajinilor”. E ceva profund păgîn şi ancestral în această tradiţie. E ziua pe care viii o trăiesc împreună cu morţii. E ziua cînd morţii îi adună pe toţi ai lor launloc. De cînd mă ţin minte se făcea anume aşa. Mai deunăzi am aflat că pe undeva pe la filipinezi se procedează la fel. Un tip în Franţa chiar a făcut şi un monument pe mormîntul mamei sale în formă de masă şi şi-a făcut nume în presă. A găsit cu ce să ne mire! Dar uite că a apărut o modă mai nouă: neo-moralişti de tot felul ne învaţă că nu e bine. Cică nu ar fi creştineşte... Aici suntem de acord, este păgînism pur. Ca şi multe alte datine de-ale noastre, de altfel. Neo-creştinii noştri se pare că doresc să înfiinţeze o nouă credinţă pură si „neprihănită” pe acest meleag... Cică nu le-ar place cum se îmbracă femeile (de straiele bărbaţilor nu se leagă nimenea), că se bea şi se mănîncă pe morminte... În oricare altă parte, deci, e bine, dar morţii, cică, ar fi mai sensibili şi mai susceptibili... Se plîngea careva nu demult de fetiţe cu fustiţe scurte în Parlament... Atunci cu toţii i-au luat parte fetiţei-garofiţei. La cimitir nuş’ de ce e invers... Aşa cum suntem, vii, aşa venim şi la cimitir. Problema e în altă parte.

Ghimpul 3, telegrafic: Ilan Shor, tipul care, conform zvonurilor, îşi petrece vacanţele în reşedinţa de vară a lui Putin, care făcea nuntă în chiar clădirea (fie şi temporară) a Parlamentului, a fost ales, între timp, membru al Consiliului de Administrație la Banca de Economii...

Cam atît.

Sunt bune toate. Vă rog să mă credeţi şi să nu daţi cu pumnul în ecran sau taste, căci nu am nici cea mai mică intenţie să stric cuiva „malina” şi „kaif”-ul. Chefuiţi şi bucuraţi-vă, prieteni...

*Rom: "Îmi veţi spune că un simplu paşaport nu poate modifica caracterul unui om."

(1) Vladimir Vysotski, Пародия на плохой детектив

(2) Ion Aldea Teodorovici, Bucuraţi-vă 

(3) Bryan Adams, Please Forgive Me 

(4) Boney M, One Way Ticket

I.

Opiniile autorului nu pot corespunde cu politica editorială a redacţiei.

De altfel, autorului îi este în cot dacă opiniile sale corespund sau nu cu opiniile redacţiei.

Autorul neagă din start orice corespundere voluntară cu vreo politică editorială oarecare, dar nu exclude coincidenţe.

Mai mult decit atît, autorul nu caută să fie neapărat de acord cu cineva, nici măcar cu cititorul.

Nu atît opinia cititorului contează pentru autor, cît insuşi faptul că el ARE O OPINIE.

Şi nu atît faptul că el are o opinie contează pentru autor, cît faptul că el are o opinie PROPRIE.

Şi, mai cu seamă, curiozitatea absolută a autorului se îndreaptă spre FELUL în care cititorul a ajuns la OPINIA PROPRIE.

II.

Autorul roagă, în măsura posibilităţilor, să nu i se imprime textele. (a nu se confunda imprimatul cu tipăritul)

Autorului îi pasă de soarta pădurilor amazoniene. Autorului îi plac urşii panda, bebeluşii de focă, delfinii şi toate cetaceele luate launloc.

În cazuri inconturnabile, autorul preîntîmpină că textele imprimate nu sunt manu-, ci tasta- scrise. Respectiv, ele sunt uşor inflamabile. Din acest simplu motiv, autorul nu poartă nicio răspundere pentru incendiile potenţiale declanşate. Chiar de-ar fi să ardă-o lume-ntreagă.

III.

Conţinutul acestui mesaj nu (mai) este proprietatea autorului. Faceţi ce ştiţi cu el.

Dar autorului îi place să se amăgească cu gîndul că acest mesaj a circulat masiv şi că a fost transmis mai departe de îndată ce a fost citit, indiferent dacă a fost ori ba.

În iureşul burlesc al noutăţilor, comunicatelor şi apariţiilor în diverse ipostaze şi spaţii, de la cele mai reale, cărnoase şi osoase, şi pînă la cele mai virtuale, ave Facebook & Co !, personajele (anume personajele, căci persoanele rămîn oricînd mai mult sau mai puţin camuflate de o cortină discursivă imposibil de penetrat în totalitate) implicate în jocul „de-a politica” îmi apar împărţite în trei mari categorii. Nu că aş pretinde la exhaustivitate sau perfecţiune şi fără nicio ambiţie de perfectivitate (noţiune atribuită verbelor aici şi nu perfecţiunii), dar mi-am zis să vi le pun pe tavă... Mai departe faceţi ce doriţi cu ele, încercaţi şi propriile clasificări, categorizări, de ce nu? E un joc de-a văzutul şi auzitul accesibil fiecărui. Aşa dar, cum aş categoriza eu această floră şi faună de „politicieni”, vertebrată şi nu prea? Să vedem. Eu îi împart în trei mari specii:

Vizionarii: Sunt persoane cu anumite convingeri şi credinţe, cu anumite certitudini despre cum ar trebui să fie lumea, cu un set de principii şi valori (sic!) pe care, dintr-o pornire mesianică, se cred obligaţi s-o transpună în realitate. Ei sunt convinşi de ceea ce este bine şi ceea ce este rău, au puţine dubii şi se simt predestinaţi anume pentru a traduce în viaţă aceste credinţe. Sunt persoane care au un discurs constant de-a lungul timpului, deşi el poate evolua lejer, nu însă fundamental, sunt extrem de fideli unei cauze, sunt, de cele mai multe ori, buni parteneri în politică, fiindcă îşi dedică întreaga fiinţă şi existenţă cauzei pentru care militează. Ei asociază, practic întotdeauna, şi un cod moral sau de conduită propriei ideologii. În consecinţă, a trăda codul moral echivalează pentru ei cu trădarea cauzei ideologice. Sunt previzibili, dar absolutişti. Vulnerabili cît sunt „mici” şi redutabili cînd devin „mari”... Puterea pentru aceşti oameni nu este un scop în sine, dar un mijloc necesar pentru a-şi realiza idealurile. Mijloacele pentru a acăpăra puterea sunt delimitate de ideologia arborată. Sunt greu de identificat, căci celelalte specii (vezi mai jos) mimeaza constant „vizionarul”. Pentru a-i depista este necesară o memorie bună sau un studiu atent al parcursului şi evoluţia discursuluilor. Este o specie destul de rară astăzi...

Politrucii: Acest specimen nu are convingeri ferme, cu atît mai puţin convingeri proprii. Politrucii îmbrăţişează lesne orice platformă ideologică, ba chiar au nevoie de împrumuturi de idei. Ei au nevoie de un stăpîn puternic pe care să-l slujească cu abnegaţie şi exces de zel. Acest stăpîn poate fi atît o entitate instituţională, cît şi o persoană fizică. Orice intonaţie, virgulă, sau aluzie a „stăpînului” este preluată şi executată imediat. Politrucii sunt extrem de violenţi şi agresivi cu oponenţii stăpînului sau, cu politrucii din tabăra opusă. Motivaţia lor principală este recompensa de la „masa boierului”. Ei ştiu că doar zelul le aduce avantaje, chiar şi faţă de ceilalţi politruci din propria tabără. O formă de putere limitată de un cadru bine stabilit şi tot setul de avantaje pe care această putere le-o conferă este motivaţia lor supremă. Această putere limitată însă este exersată din plin, cu un sadism pronunţat şi limitele acestui sadism sunt condiţionate doar de capacitatea de protecţie a „stăpînului”. Politrucii se regăsesc însă total incapabili să exercite o putere prea mare, autonomă sau chiar absolută, căci fără stăpîn ei sunt pierduţi... Pot fi recrutaţi foarte uşor şi oricînd de un alt stăpîn care poate să le ofere un os mai gros. Sunt uşor identificabili, căci sunt cei mai vizibili şi mai agresivi din spaţiul public. În plus, veneraţia necondiţionată şi fără reticenţe a forţei pe care o slujesc îi trădează întotdeauna. Pentru a-i vedea deseori e suficient doar să porneşti televizorul...

Businessmanii: Aceştia din urmă nu au ideologie. Nici a lor proprie, nici împrumutată. La drept vorbind, nici puterea nu-i interesează decît în măsura în care îi ajută să facă afaceri şi bani. Nu le place să fie în vizorul atenţiei publice. Întotdeauna preferă să expună o altă persoană. Dacă au posibilitatea, preferă să plasese avantajos nişte pioni pe care să-i ţină din strîns (cu bani ori şantaj). Pot lesne întreţine persoane, mişcări ori partide politice total antagoniste. Nu recunosc altă autoritate decît forţa brută şi banul. De altfel, pentru ei totul este negociabil. Atît timp cît sunt „mici” încearcă să scoată avantaje din implicarea în politică aplicînd un calcul simplu al rentabilităţii timpului şi banilor investiţi şi sunt uşor confundabili cu politrucii. Cînd devin „mari” ei pot fi încurcaţi cu vizionarii. Ei elimină concurenţa şi modelează sisteme care îi maximizează profitul afacerii personale. Sunt uşor identificabili după averile pe care le au şi progresia ei proporţională cu activitatea politică. Dar businessmenii evită, totuşi, mediatizările.

xxxxx

Cam atît, dragii mei... Simplu, nu? Bineînţeles, precum la orice clasificare, nu există tipaje pure. Un vizionar în luptă pentru putere o poate face pe politrucul, dar niciodată nu-şi va trăda convingerile, mai poate face şi ceva business pe-alături, dar de mîntuială, mai mult sub presiunea familiei sau reprezentărilor de „reuşită” în societate; un politruc îşi poate da aere de om de afaceri, dar afacerile lui nu funcţionează decît cu suportul celorlalţi, el nu ştie să fie decît răsplătit în avantaje pentru serviciile aduse; un afacerist poate fi orice, din moment ce e rentabil, îl mai apucă uneori vre-o nostalgie sau frustrare şi încearcă să se facă cunoscut, dar neavînd suficient talent pentru „a înşira cuvinte goale ce din vorbe au să sune” se retrag destul de rapid la umbră.

Dificultatea majoră rezidă în faptul că oricare din ei se dă drept „vizionar”... Cea mai simplă metodă de a rezolva această ecuaţie o găsim în vechiul dicton „Ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa”... De n-ar fi lenea şi indiferenţa, bineînţeles.

Origine Imagine

Apele cînd pleacă,
pămîntul strigă neputincios
cu glas de pescăruş
înnebunit de frică…
Şi ele revin.
Căci cum să ne lase ?
Căci cui să ne lase ?
Doar n-au să ne lase
Nouă…