S-a întîmplat un lucru nemaipomenit pînă acum : prima conversaţie pe care am avut-o imediat după semnarea acordului (ştiţi voi bine care), mama a început-o prin a mă felicita ! Este pentru prima dată cînd mă felicita cu o ocazie „politică”! Niciunul din evenimentele precedente, chiar şi acele în care am fost implicat mult mai mult, nu a contat pentru mama ca acesta din urmă, ceea ce, pentru mine, îl scoate automat din categoria „politic”.

Nu voi reveni asupra semnificaţiei acestei semnături (şi ratificări ulterioare). Aţi avut, iubiţii mei cititori, suficiente reacţii diverse şi variate la acest subiect. Exemplul de mai sus este mai mult decît elocvent.

Dar voi reveni asupra unui alt epizod: un show televizat din acelea pe care fiecare demnitar din oricare ţară şi le organizează din cînd în cînd, cu audienţă şi întrebări selectate, (destul de stîngaci, de altfel, dar aici nu-i vina organizatorilor: ce să-i faci, dacă ceea ce arată bine supără, iar ceea ce nu supără arată cum arată? Nu cred, însă, că au fost selecţionate întrebările din sală, ţinînd cont de „naivitatea” (este un eufemism) lor) cu mesaje alese şi adresări video de peste mări şi ţări de solidarizare, pe care şi-l organiza Iurie Leancă pe 27 mai curent.

Evenimentul în sine nu merită mare atenţie (constatare a posteriori) nu atît din cauza prestaţiei Primului Ministru, impecabil în comunicare, ca de obicei, cît prin mediocra (să am iertare) calitate a întrebărilor şi intervenţiilor. Tot aşteptam întrebări cu adevărat importante, usturătoare, ceva care să mă facă să zic: „Oho, uite la asta chiar nu m-am gîndit, uite despre asta încă nu s-a discutat...”, dar nu a fost să fie... Mai precis, a fost doar un moment care m-a surprins, cînd cineva din Rusia întreba despre deportaţi şi memoria lor... Dar fiţi de acord, deşi interesant şi dureros, subiectul nu este unul crucial...

Revin asupra emisiunii respective din altă cauză: puneam şi eu o întrebare în ajunul acestui forum şi eram curios să văd cum se va răspunde la ea. Nu am crezut o singură clipă ca i se va da cetire în direct. Repet: aceste show-uri îşi au formatul lor, fie ele derulate la Moskova, Paris ori New-York. Suspectam, deci, că nu va fi citită, iar certitudinea a venit atunci cînd am văzut în sală reprezentanţi ai diasporei din Rusia... Că doar n-avea să-i indispună Prim-Ministrul...

Iată ce întrebare îi adresam Domnului Iurie Leancă (reprodusă cu exactitate, fără semne diacritice, aşa cum a fost postată pe pagina evenimentului de pe Facebook):

Stimate Domnule Prim-ministru,

In contextul initierii (anuntate) de catre Ucraina a procesului de iesire din CSI, tinind cont de discursul euro-integrator al Guvernului Republicii Moldova, tinind cont de riscurile acutizate p/u integritatea teritoriala care reies din evenimentele actuale, luind in calcul versatilitatea permanenta a politicilor economice ale Rusiei si riscurile enorme constante pentru economia Republicii Moldova si imposibilitatea de a construi un partenariat durabil si bazat pe incredre mutuala, care este calendarul pe care si-l propune Guvernul pentru a iesi din structurile CSI?

Şi aici apare prima (si ultima) mea supărare: stimaţi redactori ai Primului Ministru, am şi eu o rugăminte: nu-mi umblaţi la texte! Eu nu sunt obtuz şi accept fără mari fasoane să mi se indice care sînt greşelile pe care le comit. Dar dacă nu aveţi posibilitatea să mă întrebaţi (ceea ce e lesne de înţeles), lăsaţi-mă aşa, cu greşelile proprii (aţi fi putut să vă limitaţi la semnele diacritice, dacă e într-atît de supărător). Pînă la urmă, eu sînt acela care le comit, nu? E în joc doar „reputaţia” mea. Iată cum a fost „redactată” întrebarea pe situl Guvernului (mă întreb ce are cuvîntul „versatilitate”, şi la ce bun să inversaţi ordinea propoziţiilor? Faptul că un redactor nu cunoaşte un cuvînt nu-i dă dreptul de a-l înlocui! Cf.: http://dexonline.ro/definitie/versatil):

75.Vitalie Vovc: Care este calendarul pe care și-l propune Guvernul pentru a ieși din structurileCSI? Întrebarea este în contextul inițierii (anunțate) de către Ucraina a procesului de ieșire din CSI, ținînd cont de discursul euro-integrator al Guvernului Republicii Moldova, și de riscurile acutizate pentru integritatea teritorială care reies din evenimentele actuale, luînd în calcul cacracterul nestatornic al politicilor economice ale Rusiei, riscurile enorme constante pentru economia țării și imposibilitatea de a construi un partenariat durabil, bazat pe încredere mutual.

Cam stîngaci, nu?

Veţi găsi la sfîrşitul acestui text şi răspunsul desfăşurat la întrebare (totuşi ar trebui salutată munca celor de la Guvern care într-un răstimp foarte scurt le-au publicat şi este, într-adevăr o muncă enormă), dar esenţa lui este următoarea: „Luînd în consideraţie consecinţele de ordin social şi economic, care ar putea surveni pentru Republica Moldova ca urmare a denunţării Acordului de constituire a Comunităţii Statelor Independente şi încetării calităţii de membru al CSI, declanşarea procedurilor pentru încetarea calităţii de membru al Republicii Moldova în cadrul Comunităţii Statelor Independente este inoportună.”

De facto avem trei compozante în justificările aduse:

1.       1/3 din volumul comerţului exterior: păi nu este un obiectiv în sine reorientarea economiei R. Moldova spre alte pieţe şi diversificarea lor? Ori poate UE nu face comerţ cu Rusia? Cît priveşte atracţia de capital, poate ajunge? Poate a venit momentul să ne întrebăm şi ce fel de capital dorim să atragem? Deşi este lesne de înţeles unde zac interesele celor cu mîina lungă de la Chişinău (nu neapărat din Guvern), ţinind cont de recentele succese (ale Guvernului), larg mediatizate, în atragerea investiţiilor...

2.       Accesul la resurse energetice: şi UE nu cumpără gaz de la ruşi? Ce are una cu alta? Că doar nu ni-l dau gratis?

3.       Asigurarea circulaţiei libere a cetăţenilor Republicii Moldova: unicul argument valabil, la drept vorbind, pe termen scurt, dar îmi permit să-mi exprim dubii mari referitor la grija exagerată afişată faţă de soarta cetăţenilor. Acest exces de compasiune nu a încurcat executivul să anihileze orice şanse de viitor pentru 55% de liceeni care şi-au susţinut BAC-ul anul acesta... (voi reveni mai tîrziu cu un articol la subiect).

Să încercăm totuşi să găsim şi un raţionament cît de cît credibil pentru refuzul de a ieşi din CSI acum (cuvîntul „inoportun” lasă de înţeles că s-ar putea să vină şi un moment „oportun”). Unicul pe care îl găsesc ţine anume de acei 300-500 de mii de moldoveni aflaţi astăzi în Rusia. Dar nu grija faţă de soarta lor îmi apare drept motiv principal, ci calendarul electoral. Dacă facem prea multe valuri, Rusia e capabilă să declanşeze o operaţiune de deportare masivă şi atunci ne vom pomeni cu o armată întreagă de alegători supăraţi şi bine „prelucraţi” informaţional care ar putea decide soarta scrutinului... Dacă ar fi avut loc acest fenomen acum un an-doi, majoritatea ar fi plecat (căci oricum nu au de ales) deja în cealaltă parte, în Vest. Acum însă e tîrziu şi ei inevitabil ar crea prea multe turbulenţe şi presiuni în ţară...

Ar fi bine dacă acesta ar fi unicul argument. E regretabil să constatăm că iarăşi ne pomenim în faţa unui rezultat al lipsei de acţiuni, şi sîntem nevoiţi să gestionăm în pripă consecinţele. Lipsa de viziune strategică este exasperantă... Cam acelaşi lucru se întîmplă şi cu mass-media: prea tîrziu reactionează CCA, interzicînd posturi de televiziune vădit ostile... Dar tind să cred că interese economice de alt calibru sînt cauza principală. În cel mai rău caz (la care nici nu aş dori să mă gîndesc) am putea suspecta şi pregătirea unui teren de aterizare în caz de vin la putere la toamnă forţe pro-Uniunea Vamală (UV)...

Acum, la drept vorbind, nici nu are prea mare importanţă, din moment ce însăşi Rusia vine cu ameninţări (fondate ori ba) de a exclude Moldova din CSI. Păi, chiar s-o facă, dacă nu avem noi curajul! Asta ar însemna, în sfîrşit!, o consemnare definitivă a caracterului ireversibil pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.

Toată această harababură cu CSI îmi aduce aminte de un banc cu ceva barbă, din timpul Perestroïcii, cu care şi-mi voi incheia această notă:

Cică americanii şi ruşii au decis să lanseze o nouă navă spaţiala în comun. Fiecare a lucrat asupra unei părţi a rachetei şi iată că vine şi ziua lansării. Echipa americană, ca de obicei, - la Houston, cea rusă – la Baikonur, în legătură video directă. Racheta e pe poziţie de start. Un tînar savant rus tot îi dă tîrcoale unui bătrîn şi experimentat inginer, conducătorul programului din partea Rusiei:

-          Ivan Ivanovici, doar ştiţi că avem deficienţe, doar ştiţi că avem elemente defectuoase, opriţi lansarea imediat, va fi o catastrofă...

La care acela îi răspunde sec:

-          Taci! să nu-ţi aud gura!

Începe numărătoarea inversă: 10-9-8...

-          Ivan Ivanovici, gîndiţi-vă la consecinţe, va exploda totul...

-          Taci, ţi-am zis! Să nu te-aud!

6-5-4...

-          Ivan Ivanovici, dar...

-          Gura, ţi-am zis!

Deodată, de cealaltă parte, în SUA, un tînăr sare sus şi strigă:

-          Stop! Stop everything! Noi avem defecte în rachetă! Va exploda!

Ivan Ivanovici reuşeşte să apese pe butonul „STOP” în ultimul moment şi totul se opreşte... Apoi, impasibil, ia un microfon şi zice tare şi răspicat să-l audă toată lumea:

-          Lansarea navetei spaţiale a fost întreruptă din cauza deficienţelor tehnice la colegii noştri americani!

Jocul Moldovei cu CSI îmi seamănă mult cu acest banc. Toată lumea ştie că există deficienţe tehnice. Dar aşteptăm cine va fi acela care va striga „Stop everithing!”...

Sper să fie doar asta.

P.S.: Iată răspunsul complet la întrebarea adresată Domnului Iurie Leancă:

RĂSPUNS:

În ultimul timp, participarea Republicii Moldova în cadrul Comunităţii Statelor Independente este în centrul atenţiei a mai multor analişti politici, care au opinii diferite referitor la acest subiect. Interesele Republicii Moldova în conlucrarea în cadrul Comunităţii sînt:

-          consolidarea poziţiilor pe pieţele tradiţionale de Est, în special pe pieţele statelor membre ale CSI, unde cota parte a produselor moldoveneşti se micşorează;

-          accesul stabil la resursele energetice şi materie primă provenită din statele CSI;

-          atragerea investitorilor de capital;

-          asigurarea circulaţiei libere a cetăţenilor Republicii Moldova.

Unul din avantajele principale ale participării Republicii Moldova în cadrul CSI ţine de domeniul comercial - economic. La moment, spaţiul CSI poate fi considerat al doilea partener strategic din punct de vedere economic. Despre aceasta vorbesc elocvent datele statistice. Volumul schimburilor comerciale între Republica Moldova şi ţările CSI în anul 2013 a consemnat o valoare de 2596,0 mil. USD. Ponderea comerţului cu statele CSI a constituit 32,9 % din totalul comerţului exterior al Republicii Moldova în anul 2013, fapt ce denotă importanţa pieţei date pentru Republica Moldova. Totodată, urmează a fi luat în consideraţie faptul că atît exporturile, cît şi importurile pe unele categorii de mărfuri prezintă pentru ţara noastră o dependenţă deplină de aceste pieţe, fiind extrem de sensibile la conjunctura acestora. Încetarea calităţii Republicii Moldova de membru al CSI, ar putea afecta considerabil situaţia cetăţenilor Republicii Moldova antrenaţi temporar în cîmpul muncii pe teritoriul Federaţiei Ruse, numărul total al cărora variază de la 300 la 500 mii de persoane.Totodată, autorităţile Republicii Moldova examinează compatibilitatea documentelor elaborate şi adoptate în cadrul CSI cu acquis-ul comunitar şi reieşind din angajamentele asumate de către ţara noastră în cadrul raporturilor RM-UE. În cazurile de incompatibilitate, proiectele de documente propuse spre semnare nu sînt acceptate, iar în condiţiile în care scopurile expuse nu contravin intereselor naţionale ale Republicii Moldova, dar intră în contradicţie cu unele angajamente internaţionale asumate, acestea sînt semnate cu rezerve. Potrivit lor, colaborarea în cadrul CSI se va desfăşura în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale şi respectării principiilor şi normelor dreptului internaţional. Luînd în consideraţie consecinţele de ordin social şi economic, care ar putea surveni pentru Republica Moldova urmare denunţării Acordului de constituire a Comunităţii Statelor Independente şi încetării calităţii de membru al CSI, declanşarea procedurilor pentru încetarea calităţii de membru al Republicii Moldova în cadrul Comunităţii Statelor Independente este inoportună.

http://www.gov.md/public/files/2014/iunie/16/Intrebari__Raspunsuri_pentru_site_sinteza_final.pdf

Origine imagine:   http://www.gallimard.fr/

După cum ziceam si în micro-interviul de mai jos, textele mele îşi au viaţa şi norocul lor. Ultimului i-a mers în mod deosebit: Dumitru Crudu l-a citit, la publicat pe pagina „Noii Barbari”, apoi mi-a trimis şi trei întrebări. Iată deci ce îi răspundeam:

(Citiţi interviul şi pe „Noii Barbari”)

1)      Cine e Vitalie Vovc?

Nu există întrebare mai complicată… De-aş şti cu certitudine, nu aş mai fi Vitalie Vovc. Dar dacă e să lăsăm la o parte fandoselile astea intelectualiceşti (deşi deloc false), există bineînţeles lucruri mai mult decît sigure, care dau sens fiecărei clipe şi atom din fiinţa mea.

Vitalie Vovc este în primul rînd un tată a doi copii, un soţ iubitor şi (sper) iubit, un fiu, un frate…

Restul contează mai puţin ori chiar deloc, dar e cazul să respectăm curiozitatea cititorului şi convenienţele de rigoare şi să aduc şi cîteva date biografice : sînt născut în oraşul Bălţi în 1977, oraş în care am crescut, în care am făcut liceul („B.P.Hasdeu”) şi Universitatea căruia am absolvit-o (facultatea „Limbi şi Literaturi străine”).

În 1999 însă abandonez literele (rigorile vremurilor de atunci) şi urmez un Master în Administraţia afacerilor la IFAG („Institut de la Francophonie pour l’Administration et la Gestion”) din Sofia, Bulgaria. Apoi un alt Master, la Paris, în Strategie şi Teorii Organizaţionale.

Am fost co-fondatorul unei asociaţii de basarabeni la Paris, dar această experienţă s-a adeverit a fi o catastrofă... Prea mari au fost divergenţele asupra noţiunii de „societate civilă”.

Sînt şi un cititor pasionat. Este o necesitate cvazi-fiziologică. Detest e-book-urile. Am nevoie de această senzaţie indescriptibilă de a ţine o carte în mîina, de a-i răsfoi paginile, de a nota gînduri, cuvinte, pune semne de exclamaţie sau interogare...

2)      De când eşti în Franţa şi ce faci acolo ?

În Franţa am ajuns în 2001. Am urmat un Master la Universitatea Paris IX Dauphine. După care am fost angajat în sectorul privat. Astăzi sînt consultant în organizări. Mă ocup de organizarea fluxurilor „marketing – inovaţii – dezvoltarea afacerilor” pentru grupuri industriale din domeniul chimiei de specialitate. Astfel îmi cîştig pîinea. Nimic „poetic” aici.

3)      Ce rol ocupă poezia în viaţa ta?

Primele versuri le scriam încă la liceu. Era o mare taină a mea şi doar prietenii cei mai apropiaţi ştiau acest lucru. Apoi, student fiind, într-un acces de mînie nu mai ştiu pe ce anume, caietele au plecat pe foc. Literalmente. Au ars în soba casei buneilor din satul Nicoreni. Şi au ars bine. Pe semne, nici nu erau manuscrise adevărate, în sensul bulgakovian. Din ce am scris atunci ţin minte doar atît: „jucăm la o masă / tu cîştigi, eu pierd / oricum, capacitatea mea de a pierde / este mult mai mare decît ai putea tu cîştiga”. Şi nici aceste rînduri nu ştiu dacă îmi aparţin sau le luasem de pe undeva...

Apoi a urmat o perioadă (1999 – 2009) de 10 ani de tăcere absolută. Nu am scris absolut niciun rînd. Nu ştiu dacă a corespuns cu perioada de adaptare şi împăcare cu statutul de exilat... Nu am abandonat doar lecturile devenite şi ele sporadice şi neregulate. Perioade de febrilitate maximă cînd devoram carte după carte şi „pauze” de cîteva luni fără lectură...

Apoi a venit aprilie 2009! Un adevărat şoc pentru mine. Faptul că la Chişinău s-a vărsat sînge a trezit ceva în mine. Mi-am zis că există responsabilităţi de la care nu putem să ne eschivăm. Oriunde nu ne-am afla. Şi am lansat un blog, Un Punct din .FR. Primele texte au fost oarecum amorţite şi nici astăzi nu am scăpat definitiv de această anchilozare... 10 ani nu pot trece gratuit.

Poezia şi scrisul au devenit astăzi pentru mine o supapă; un mijloc pentru a-mi evacua un soi de presiune pe care nici nu aş şti cum s-o definesc; o necesitate la fel de vitală precum cititul, dacă nu mai mare. Nu este o meserie şi nu este un mijloc de a mă afirma. Am o atitudine particulară faţă de textele proprii. Nu-mi place să revin asupra lor, decît pentru a corecta vre-o neghiobie gramaticală sau ortografică... Îmi place să cred că textele mele sînt trăiri de moment. Am eşuat lamentabil atunci cînd am încercat să scriu ceva „planificat”... De îndată ce trece această palpitaţie care mă face să scriu, textul este abandonat şi lăsat să se descurce de unul singur. Îl ajut poate puţin de tot, trimiţîndu-l spre lectură prietenilor reali şi virtuali, deschizîndu-i oportunităţi virtuale de a exista. Nu-mi place poezia scrisă de la persoana întîi. Poezia este pentru mine o adresare către cititor. Este un apel. Din această cauză consider că trebuie să fie înţeleasă. Există un moment de ruptură între ideea pe care doreşti s-o comunici şi forma textului care nu poate fi depăşit. Gîndul, îmbrăcînd o formă pretins poetică, trebuie să biciuiască, să schimbe ceva... Iar metafora nu este decît un amplificator al gîndului, excitînd şi alte simţuri pe lîngă cortexul cerebral.

Deci, în momentul în care o scriu, poezia este chiar viaţa mea.

Şi drumul omului beat, cînd întunericul îi pune cărăbuşi stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!,

Savatie Baştovoi, Iepurii nu mor (Cathisma, p.37) 

Orice nu ar fi scris Savatie Baştovoi după ori pînă la acest roman, nu mai contează, din moment ce „Iepurii nu mor” există (şi este tradus în mai multe limbi, inclusiv în franceză).

Titlul acestei carti imi aduce aminte de un desen animat realizat în 1972, „Братец Кролик и братец Лис” (Тадеуш Павленко), unul din desenele animate pe care le cunoşteam cu toţii şi pe care, acei din generaţia mea, copii sovietici care au crescut mari, nu le vom uita niciodată.

Îmbătrînim pe semne, dar acea perioadă nicidecum nu mi se asociează cu ceva tragic sau nenorociri abisale, ci cu o lume a copilăriei plină de aventuri şi descoperiri noi. Precum e şi firesc să fie.

Şi am crescut trăind în acele vremuri, trecînd prin ele, trecîndu-le prin noi, fără a ne lăsa schimonosiţi mai mult decît se cuvine. Şi nu-ţi dai seama de delirul lor decît încercînd să le povesteşti altora, celor de acum sau străinilor, cum e să defilezi la „paradă”, să colectezi „maculatură” şi „metalolom” precum o face Savatie Baştovoi, dar şi ce înseamnă „Парад Октябрятских Войск”, Zarnitsa, lucrul copiilor la colhoz, exerciţii de îmbrăcare a măştilor antigaz la viteză - amintiri din propria copilărie...

Şi cum să le descrii altfel decît delirînd la propriu pe pagini întregi cu dialoguri imaginate de o minte inflamată de copil cu Lenin, Dzerjinski şi pădurari miţoşi cu puşca în spate?...

Şi astăzi, uitîndu-ne înapoi, nu ar trebui să ne mire acest Delirium tremens de 20 de ani din care nu am ieşit nici acum. Se zice că primul pas în lecuirea unui alcoolic este recunoaşterea faptului că este nevoie de lecuire...

Pentru ca să moară iepurii, trebuie să recunoşti că ei încă nu au murit...

...în acele vremuri era uşor de făcut o delimitare între nuanţele tămîierii. De la cea formală sau uşor stînjenită de vagul ecou al vreunui scrupul moral, trecînd prin limba groasă ţintind nu ştiu ce avantaj (călătorii în străinătate, premii de stat), pînă la ejaculări lirice – fără explicaţie, în măsura în care tot ce este delirant rămîne pecetluit de mister.

Ion Vianu, Amor Intellectualis: romanul unei educaţii, Polirom, p.343

Există epoci din care nu poţi scăpa teafăr… Însuşi faptul de a fi supravieţuit este o culpă tacită. Există epoci în care doar moartea te izbăveşte de calvarul suspiciunii. Moartea este arbitrul care îi separă pe cei drepţi de cei vinovaţi. Nici barem supliciul torturii nu poate fi un alibi, căci faptul de a fi nevoit să repeţi : „Au nu vedeţi? Sînt eu, torturatul!” nu este altceva decît umilinţă şi auto-acuzare continuă..

Oare nu din această cauză literatura post-socialistă abundă în jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în istorie de tot felul? Faptul că sînt publicate jurnalele celor care nu au supravieţuit este o dreptate făcută... Faptul că-şi publică jurnalele supravieţuitorii este o dreptate căutată...

Mahmureala post-socialistă încă nu a trecut... Trubadurii de la curte continuă să rămînă, mulţi, pe la curte. A fost destul să întorci sumanul pe dos, să schimbi cîteva substantive...

Anume pentru a scăpa de această interminabilă criză avem nevoie de jurnale, memorii, eseuri cu incursiuni în trecut de tot felul. O naţiune întreagă pe un divan de psihanaliză!

Pentru a scăpa de mahmureala convalescenţei e necesar să scăpăm de emotivitatea şi hei-rupurile politrucilor plătiţi la pagină... Pentru a da o şansă celor care vin este necesar să intelectualizăm ceea ce s-a întîmplat. Şi să documentăm.

Cartea lui Ion Vianu este şi ea o parte a acestui efort de conştientizare şi documentare a trecutului. O mărturie lucidă despre lumea postbelică şi despre evoluţiile (deşi mai degrabă ar trebui să folosim „involuţiile”) societăţii de atunci, Amor intellectualis ne prezintă mai ales declinul şi dispariţia unei lumi vechi, o lume în care a crescut Ionică, feciorul lui Tudor. Iubirea lumii vechi, amor veteris mundi, iar la I. Vianu această lume este cît se poate de personificată, este firul călăuzător al acestei cărţi.

Un fir care se subţiaza pe măsura trecerii anilor / paginilor, pînă a se rupe definitiv... Morţi, trădări, abandonări, conformări... nimic nu mai este precum a fost. Această lume care a crescut pe straturi şi sedimente de cîteva generaţii de profundă cultură umanistă a dispărut. Se pare că ireversibil.

Cîmpul alb, oile negre.

Cin’ le vede nu le crede,

Cin’le paşte le cunoaşte.

Dragă Cititorule, în pofida impertinenţei şi dramatismului intrinsec al titlului, ceea ce urmează nu va fi o poveste tristă, ci una în pur stil hollywoodian, cu un happy end în toată firea care încununează o perioadă întreagă, un an, cu mult dramatism, lacrimi uneori, suspans şi tensiune maximă. Un adevărat thriller deci, deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului, impus, de ce să nu o recunoaştem, şi spectatorului, iar în cazul de faţă şi dacă e să respectăm rigorile genului, cititorului…

Respectiv, precum o fac deseori şi cineaştii, înainte de a vă povesti povestea mea, am să vă aduc şi o grilă de lectură. Un exerciţiu care v-ar pregăti să citiţi „corect” naraţiunea care urmează. Tertipuri şi şmecherii stilistice aici pot exista multe, dar eu voi alege-o pe una din cele mai eficace: o imersiune în istoria nu tocmai veche a ţării Moldova şi a mea proprie. Aşa fac astăzi mulţi, dar campioni la această probă au devenit televiziunile: pînă şi jurnalul televizat, care ar presupune o anumită austeritate şi neutralitate a stilului, abundă în „istorii personale”, un joc de-a exibiţionismul / voiarismul la limita decenţei deseori, relatate fără nicio jenă spectatorului şi îmbrăcate într-un patos lacrimogen în faţa căruia nu rezistă nicio fire sensibilă... Căci noi la asta sîntem reduşi: la firi sensibile în căutare permanentă de spectacol şi dramatism.

Deci, vă propun şi eu, dragii mei, să plonjăm într-un flash-back cvazi-cinematografic şi să ne teleportam în 1999, an în care eu, tînăr absolvent al Universităţii de Stat „Alecu Russo” de la Bălţi, părăseam Republica Moldova. Au trecut 15 ani de atunci şi încă nu au existat momente în care să mă fi poposit năstruşnica idee de a reveni în ţară...

În povestea care urmează, povestea (iertare, stimabile şi exigent cititor, pentru repetiţia comisă în mod deliberat aici) mea şi a celor 15 ani nu contează absolut deloc, dar am dorit să vă povestesc (hic!) cum şi de ce am „emigrat”.

Nu a fost atunci un scop în sine. Mai mult chiar, fiindcă tot zicea lumea că nu am fost un student chiar rău şi fiindcă patima literelor nu m-a părăsit niciodată, am încercat să intru la masterat nemijlocit la Alma Mater. Dar pentru asta era nevoie să achit un „contract” de 1200 de lei... Dacă aţi uitat ce însemnau 1200 de lei pe atunci, am să vă spun doar atît: la USB „Alecu Russo” un lector asistent începator avea un salar de 100-120 de lei în acele nu tocmai fericite vremuri... Părinţii mei, reduşi la o sărăcie lucie de urgiile tranziţiei, atîta bănărit nu aveau (ţin minte că tata primea salariul cu luni bune de întîrziere...). Eu – nici atîta... La întrebările mele nedumerite şi încercările timide de revoltă mi s-a propus un deal al secolului: urma să fiu angajat şi să predau la facultate (vezi mai sus salariul), iar banii să meargă în contul „contractului”. De facto trebuia să lucrez degeaba... fără vreo sursă oarecare pentru existenţă (asta dacă nu te apucai să faci ore de „meditaţie” sau să... iai mită!) Această „propunere uluitoare” mi se făcea după primul din cele două examene de admitere la masterat... La al doilea examen nu mă mai prezentam. Restul sînt detalii puţin importante. În toamna lui 1999 începeam un masterat la Sofia, Bulgaria. Cu bursă.

Dacă credeţi că sînteţi în plină poveste, vă rog să mă iertaţi, dar nu a fost decît o „mise en bouche”. Acum, dacă am plantat decorul, voi trece la acţiunea propriu-zisă care se desfăşoară chiar în acest moment, adică e pe cale să ajungă la acel faimos happy end anunţat emfatic chiar de la bun început şi , chiar de zice o vorbă veche şi înţeleaptă „Nu zi „hop” pîn-n-ai sărit”, probabilitatea lui este într-atît de mare încît îmi permit să vă împartăş aceste rînduri.

Ascultaţi!, ascultaţi! şi nu carecumva să spuneţi că nu aţi auzit! Abia acum începe povestea:

A fost odată ca niciodată, dar nici chiar într-atît de demult, în 2013 mai exact, că de n-ar fi fost nu aş avea nici eu ce scrie azi, un liceu. Din acele puţine care mai rămîneau în satele mari. Şi mai era în acea ţară unde domnea verde-roşu-albastru împărat o zînă, care era prin cumul şi Ministru al Învăţămîntului. Şi a fost pusă zîna de tocmai Muma Pădurii să facă reforme. Şi s-a apucat zîna de reforme... Şi se întîmpla povestea dată.

Elevul F. din liceul acelui sat mare a ajuns şi el mare de ani şi de statură şi i-a venit sorocul bacalaureatului şi lui. Şi a ănvăţat băiatul ca niciodată în acel an... Şi au pîrîit şi pătimit cărţi şi caiete...

Şi a ieşit elevul F. cu cea mai mare notă la bacalaureat din liceul său!... Dar liceul nu a fost unul „elitist”, ci din acele licee care nu stau pe lîngă curtea domnească şi care demult le stă boierilor şi domnilor, şi chiar Mumei Pădurii, în gît. S-a dovedit că au pîrîit şi pătimit cărţi, dar nu chiar acele cărţi care trebuiau... Şi s-au scris caiete, dar nu cu exerciţii din acele care au fost la bacalaureat...

Eevul F. a luat bacalaureatul, chit că a ieşit de la examen absolut aiurit de ce i s-a întîmplat acolo... Bacalaureatul din leatul 2013 a fost momentul de glorie supremă a zînei-ministru, toţi menestrelii ţării cîntîndu-i ode şi rostindu-i panegirice înflorate... Nu s-a mai întrebat nimeni de ce examenul a fost făcut cum a fost făcut, tăiat parcă după măsura şi lungimea braţelor şi cracilor feţilor-logofeţilor din liceele de pe lîngă curte, nu s-au întrebat, căci a fost biruit dragonul cu şapte capete – copiatul! Şi poate ar fi întrebat careva, dar se nimereşte că toţi menestrelii şi cronicarii acestor ţinuturi din liceele de la curte au iesit, iar cel sătul cu cel flămînd nu s-au înţeles de cînd lumea...

Elevul F. a luat bacalaureatul, dar nota nu a fost suficient de mare pentru a spera un loc „la buget” în vre-o instituţie de învăţămint superior al împărăţiei.

Dar părinţii elevului F. nu au dorit să meargă la munci grele prin străini, căci F. mai are o soră mai mică şi ei refuză ideea însăşi ca un copil să crească fără părinţi... Părinţi exemplari, nu-i aşa? De pus în icoane de sticlă şi arătat la toată lumea! Şi cu F. cum rămîne? Învaţă sau nu? Părinţii au zis da, şi l-au trimis la capitală, la un colegiu, unde nota sa era „trecătoare”, cu speranţa să încerce totuşi o universitate mai tîrziu. Părinţii au zis „da”, dar finanţele lor au răspuns „ba”, căci după doar trei luni de studii „gratuite” la Chişinău (în afară de gratuitatea locuinţei/transportului/hranei se mai adăugau gratuităţi neprevăzute de cîteva sute de lei lunar, ba pentru o carte recomandată insistent de un profesor şi inexistentă la biblioteca instituţiei, dar care se putea găsi chiar la profesor contra unei sume modice de arginţi, ba pentru nişte utilaje de laborator pe care le cumpărau de la profesor, ba pentru nişte costume şi armuri speciale, ba pentru paloş, ba pentru sabie s.a.m.d.)...

A revenit bravul nostru F. acasă, în satul de baştină, după ce a epuizat şi ultimile picături de vlagă din rezervele financiare ale părinţilor săi... Dar nu s-a lăsat bătut. S-a apucat serios de franceză. A mers la solii împărăţiei francilor (Alliance Française), acei care se ţin de nebunii din astea demodate care se cheamă „cultură” şi a mai obţinut o diplomă. Nu mare lucru, dar cu foiţa asta pînă şi bacalaureatul său căpăta o strălucire mai altfel, mai luminoasă...

Şi a trimis F. bacalaureatul „rău” moldovenesc însoţit de fiţuica aia precum că ştie limba francilor peste mări şi ţări la o universitate nu tocmai din cele mai rele. Şi le-a scris F. că vrea să înveţe la ei, la franci, buchii şi ştiinţe noi. Şi a aşteptat... Şi i-a venit răvaş pecetluit de peste mări şi ţări că este aşteptat...

F. pleacă la toamnă să înveţe în Franţa. Este excitat şi plin de speranţe noi.

Iar eu? Mă bucur pentru el, ce să fac alta? M-am suit şi eu pe-o roată şi v-am spus povestea toată. M-am suit şi eu pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.

Lui F îi va fi greu, va trebui să se descurce de unul singur, să muncească la universitate şi pentru a-şi asigura existenţa... Îmi aduc aminte, înduioşat, de anul în care veneam la Paris... Cu mîinile în buzunar. A fost greu. Dar asta e o altă poveste. Care nu mai are nicio importanţă. Au trecut 14 ani de atunci...

Tot au fost reforme de atunci, tot au fost schimbări... Dar esenţa lucrurilor a rămas aceeaşi.

Povestea dată, dragii mei cititori, dacă v-aţi prins bine, nu putea să se termine decît în două feluri:

1.       F. rămîne la sapă de lemn neînvăţat (dar cu bacalaureatul în buzunar) fără mare viitor.

2.       O emigrare.

Dacă ar fi emigrat cineva din părinţi (pentru a plăti studiile lui F. în Moldova. De-aţi şti cîţi părinţi din aceştea cunosc...) am fi vorbit de încă o dramă familială. A reuşit însă să emigreze F. Şi asta ne permite să spunem că avem un happy-end în calitate de final.

Deşi totul depinde, ca şi oriunde, de punctul de vedere al naratorului...