Nervul… s-a rupt nervul… eh, frate Filimoane, de la cine ai cerut tu acele trei zile ? cui te-ai rugat ? măcar de-am şti şi noi, căci înţelegerea pe care ai avut-o cu el nu ne-ar servi la mare lucru... la ce bun să ai nerv fără zile pe lumea asta ? căci pe cealaltă toţi suntem de-un nerv şi de-o humă… dar poate reuşim noi să iscălim un alt contract ?… de-am şti cu cine se poate negocia, cui să ne închinăm, căci până acum tot ne-am închinat, dar aiurea… deşi... ce-am mai putea să-i dăm ? ce ne-a mai rămas ? cămaşa de pe noi ? cine ar avea nevoie de ea ? doar tot cineva de alde noi, nebuni după cristale Swarovski şi bling-blinguri pe patru roate… pe nimicuri din astea nu cumperi nimic… nici măcar o clipă, nici măcar o zi în plus… da’ voi ziceţi „nerv”...
xxx
Totuşi cât de subversiv poate fi un text literar! Nu ştiu cine o fi fost cenzorul lui Beşleagă pe acele vremuri (1970) şi care i-ar fi fost adevăratele motive pentru care a interzis romanul. E foarte posibil să nu fi fost conţinutul lui cauza, ci forma... Acea algebră încâlcită a textului despre care scrie Andrei Ţurcanu pe foaia 4 a copertei... Acel impresionism (dacă e să admitem o comparaţie cu pictura) scriptural unde adevăratul sens se vede doar contemplând opera în întregime, de la distanţă, şi care vine în disonanţă absolută cu stilul realismului socialist de atunci... Cum să dai la tipar un roman în care doar titlurile capitolelor (sau episoadelor) mai păstrează o formă cât de cât lineară şi inteligibilă? La ce să le-ncurci minţile celor care „gândesc cu mâinile”? La ce să le pui meningele în mişcare? Şi dacă nu-i mai poţi opri după? Dacă se apucă să caute şi ei... nervul?
Dar poate a fost un cenzor mai terre-à-terre şi l-o fi supărat aluziile din text la campania de colectivizare şi rezistenţa codrenilor? Nu i-o fi venit pe plac cum sunt descrişi „fruntaşii întrecerilor socialiste”? I-au părut prea dezgustători Nichifor Fătu sau Ghior? Ce contează acum? Cert este că a avut perfectă dreptate (din punctul lor de vedere): dacă aş fi fost eu în locul lui, nici nu citeam ce-i scris în text. Autorul „Zborului frânt” nu putea să mai publice ceva din principiu! Dar sunt totuşi curios care i-a fost logica... Interes sportiv, nimic mai mult.
Căci a urmat 1988 – anul în care se lega nervul!
xxx
Nervul... s-a rupt nervul... să-i prinzi capetele, să le aduni launloc înapoi, să le legi cumva, tei de curmei... puţini au mai rămas, bade Filimoane, din acei care vor să lege... la unul cu legatul se găsesc zece cu secatorul... prin ce subpământuri să-i căutăm rădăcinile? mai sunt oare încă rădăcini? după atâţia ani, cu plivitori zeloşi, s-a făcut rară sămânţa... nervul... s-a subţiat rău de tot... cât un fir de păr, cât o muchie de cuţit... tot construim ceva nedesluşit, nici nu ştim bine ce anume, dar piatra e din vână rea, tu ştii bine din care anume, bade Filimoane, şi nu ţine, se năruieşte... nervul... de i-am găsi măcar capetele... să ne apucăm de unul cu o mână şi de altul cu alta şi să stăm aşa răstigniţi, întru mântuirea celor care vin în urma noastră, căci alta ce mai putem face? ce mai putem, bade Filimoane, ce mai putem?
De fiecare data când citesc ceva de Vasilache, involutar îmi vine în gând o discuţie ce mocneşte undeva în surdină şi apare regulat pe ici-cole, în special de când cu vânzoleala aceasta cu premiile Nobel şi alte semne asemănătoare de recunoştinţă a importanţei noastre. Mă refer la toată zarva despre cât de „provincială” este literatura de la noi. Cică ar exista un mainstream european şi ar trebui să fim sincronizaţi cu el. Cică ar trebui să abandonăm chemările noastre telurice rurale şi să ne mondializăm. Şi dacă aceste discuţii sunt valabile pentru literatura românească, ce să mai vorbim de literatura basarabenilor care sunt supuşi unui dublu test „sincronizator”: acel cu scrierile din România într-un prim timp şi acel cu o altă literatură, naiba ştie care anume, dar care ne-ar plasa în competiţia pentru ... acelaşi Nobel să zicem.
ÎN UCRAINA SE DAU LUPTE. 
PRIETENII
Chiar de la aterizare te cuprinde un sentiment de lume în abandon. Văzând epavele triste ale avioanelor în lentă descompunere la aeroport, acest sentiment se insinuează pentru a fi confirmat pe parcursul traseului scurt „AIC – Chişinău” şi de porţiunile buruienoase, peisajele triste întretăiate de insuliţe mai „prelucrate”, dar extrem de pestriţe, altele chiar sfidând realitatea prin strălucitul lor nou-nouţ. Acest sentiment nu mă mai părăseşte de când am venit: o ţară abandonată, o „părăseală”, un cuvânt utilizat de emigraţi pentru a denumi un squatt, în care înfloresc câteva oaze de „civilizaţie”...