Cât trăieşti – înveţi. O zicală pe cât de adevărată pe atât şi de banală. Într-atât de banală încât nimeni nici nu o mai ia în calcul. Observaţi şi cum este utilizată. Doar în loc de concluzie sentenţioasă, în special atunci când abia scapi dintr-o daraveră…
Cică una din caracteristicile inteligenţei superioare este capacitatea de a învăţa din experienţele altora. Principiul igienic de bază, la acelaşi capitol, ar fi să înveţi din propriile erori, iar dacă e să continuăm să coborâm pe această scară, atunci persistenţa în erori este catalogată drept prostie. O fi. Nici nu mai are rost să ne lansăm în vorbăraie goală, într-atât de indiscutabile şi evidente sunt aceste constatări…
De ce am început atunci cu ele? Fiindcă din toate greblele pe care am călcat de-a lungul anilor există una pe care nu am s-o uit niciodată.
Dar ajunge cu digresiunile, să trecem la povestea propriu-zisă.
A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi nici nu s-ar povesti, a fost un tânăr student care încerca să supravieţuiască într-un oraş mare şi monstruos (aşa-l vedeam eu pe atunci) şi pe de-asupra şi foarte scump. Acel student, eu adicătelea, în fiecare sâmbătă mergea la un supermarket din apropiere ca să-şi cumpere de-ale gurii pentru o săptămână înainte, numărând fiecare sfânţ, dar şi minut, căci timpul este, pentru un student precum am fost eu, la fel de preţios precum banul.
Şi iată-mă într-o sâmbătă cu coşuleţul în mână încercând să compun un „coş de consum” optim aşa ca nici să nu mă coste scump, dar nici de foame să nu mor, iar, dacă e posibil, să am senzaţia că mai şi trăiesc. Aici am să mai vin cu un detaliu care îşi are importanţa lui capitală în economia acestei istorioare: supermarketurile de la Paris sunt destul de înghesuite (spaţiul, domnilor, este un adevărat lux în acest oraş!) şi eşti deseori nevoit să urmezi un traseu bine definit atunci când faci cumpărăturile.
Mă pomenesc deci la un moment dat în faţa raftului cu fructe de unde doream şi eu să-mi iau 2-3 portocale (iarna ele sunt aici mai ieftine ca merele!). În faţa lăzii stătea o doamnă, vom spune din curtoazie de vârsta a treia, care alegea şi ea din fructe. Nu aveam cum s-o ocolesc şi eram nevoit să aştept. Doamna însă nici gând să se grăbească. Lua o portocală, o cântărea în palmă, o întorcea când pe-o parte, când pe alta, mai nu le mirosea pe fiecare, o punea la loc, apoi alta, apoi alta... Le alegea cu o migală de parcă căuta portocala ideală, o portocală-etalon bună de afişat la Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți, şi o căuta anume în acea ladă şi anume în acel supermarket... Şi eu care mă grăbeam şi speram să mă isprăvesc cu această corvoadă săptămânală cât mai repede!
Mă enerva. Şi cum nu aveam de ales, măcar să mă răcoresc am dorit. Şi am rostit în glas tare, mai mult pentru mine, exact aceste cuvinte (le ţin minte şi astăzi!): „Hai, mămucă! Mişcă mai repede! Hai, alege-odată şi-odată, că n-am să stau toată ziua aici!”... Dar fraza mea nu a avut niciun efect. Absolut niciunul! Doamna a continuat să-şi aleagă cu aceeaşi minuţiozitate şi meticulozitate portocalele. Ce treabă avea ea cu un tip ce bombăneşte ceva într-o limbă neînţeleasă la spate? Apoi ea şi-a căutat de-ale ei, s-a îndepărtat şi am avut şi eu acces la ladă.
Vă spuneam: în acel supermarket urmai un „traseu” bine definit şi câteva minute mai târziu mă pomenesc cu „mămuca” mea din nou alături. Lângă secţia cu cărnărit şi cârnăţărit. Şi iată că doamna se apropie de mine şi, într-o română impecabilă, îmi zice: „Nu vă supăraţi, domnule, nu aţi putea să-mi daţi şi mie din cârnăciorii de pe raftul de sus, căci eu nu ajung bine?”...
I-am dat, ce era să fac? Mamăăăă... Ce ruşine am mai tras!...
Şi ce rafinament, Domnilor! Cu câtă eleganţă m-a tratat şi m-a pus la punct Doamna!
