Dar, de fapt, în mare, nu mai gîndim demult. ... De fapt, ne lăsăm la cheremul cîtorva minţi geniale preocupate de probleme neînţelese maselor, dar acceptate de acestea pentru că sună frumos, ca nişte basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosînzene: tinereţe fără bătrîneţe, viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, cai inteligenţi, hrăniţi cu jăratic...

Aureliu Busuioc, În căutarea pierderii de timp, (Prut Internaţional, p. 226)

Ce zici, dragă cetitorule, ţi-ai scris deja scrisoarea? Căci suntem în plină perioadă, copilaşii compun acum răvaşe moşului ăla cu barbă albă, care neapărat va veni cu sacul plin de cadouri, şi scriu acum la scrisori din greu, chiar şi acei care demult s-au prins că barba e falsă, dar dacă aşa-i „convenţia” şi dacă iese cu câştig, o scriu şi ei, negociind dur cu cine ştiu ei că deţin resursele, nu cu ipotetici vizitatori din Laponia. Dar nu despre scrisoarea către Moş Crăciun vă întreb eu, chiar dacă aţi putea trage destule învăţăminte din intertextul frazei de mai sus, ci despre această modă mai nouă când ba unul, ba altul, scriu scrisori deschise altor moşi, aceştia din urmă bine bărbieriţi, şi primeniţi, şi chitiţi, la costum cu cravată, cumpărate în casele cele bune, moşi la care falsul sau contrafăcutul, denumire mai nouă, este un mauvais ton, şi asta în cel mai rău caz, căci vezi deseori epistole adresate chiar unei generaţii întregi: înaintaşilor, generaţiei proprii, generaţiilor care vin... Scrisori care nu sunt făcute pentru a fi trimise, ci publicate deschis, căci aşa şi se numesc de obicei: „Scrisoare deschisă către Preşedinte, Merkel, Obama, Putin, către clasa politică (ce-o mai fi şi asta?), către generaţia mea, către tineri, către etc, către ş.a.m.d.”. Niciodată trimise, dar imediat publicate pe suporturi feliurite, în funcţie de notorietatea şi statutul autorului: like!

Nu-i bai, scrisori din astea au tot fost scrise în istorie, unele din ele dând naştere la o paradigmă întreagă: a numărat oare careva textele având drept titlu celebrul „J’accuse”, devenit soclu paradigmatic graţie lui Emil Zola?... Numai că Zola era un fel de buric, dacă nu al pământului, cel puţin al Franţei, pe când astăzi... Prea multe burice la metru pătrat! Ce să-i faci, dacă trăim într-o lume numită „individualistă”, în care fiecare se crede mare şi tare, un fel de buric, şi lor, moşilor traşi la patru ace (din aur, incrustate cu diamante) le convine, căci e scris încă din strămoşi (Oare lor le-a scris careva vreo „scrisoare deschisă”? Nu se poate să nu le fi scris...): DIVIDE ET IMPERA! Unul câte unul, individualităţile se lasă prostite mai uşor prin mecanisme de îndobitocire colectivă. Ăsta-i paradoxul! Imaginea unei străzi prin care mişună burice idioate ar fi cu adevarat horror, dacă nu ar fi mascată cu zdrenţe şi accesorii alese individual, cu condiţia să fie trendy, la modă, ca să vedeţi: şi aici paradox!... Iată-ne la al doilea...

Şi ar fi bine să punem punct aici, dacă nu ar veni din urmă şi altul: numărul scrisorilor deschise (Cum să nu-ţi aduci aminte aici şi de evoluţia uluitoare a sensului acestei sintagme? Cam cu o sută de ani în urmă o scrisoare deschisă era considerat un gest inacceptabil şi ruşinos, astfel încât coconii corespondau cu duduiele amorezate fără a-şi bate capul de soţi şi soţii geloase; apoi veni perioada când mai TOATE scrisorile erau deschise de către organele abilitate, inclusiv acelea trimise soţilor şi iată-ne ajunşi în zilele când o scrisoare deschisă înseamnă altceva decât scrisoare şi nu este deschisă de nimeni, ci făcută publică de chiar autorul ei!) tot creşte, pe când numărul celor care votează e în scădere... Mai rău: acei care scriu scrisori deschise, mai abitir decât autocriticile publice de la adunările partinice de altă dată, fac şi apeluri de a boicota alegerile.

Bine zicea fata aia de la radioul francez: „Cineva ar trebui să explice lumii că un idiot care votează are mai multă pondere decât doi intelectuali absenteişti”. Dar staţi puţin, „intelectuali” a zis? Burice îngâmfate, iată cum aş zice eu! Pentru a te numi „intelectual” e nevoie şi de altceva în afară de o şcoală terminată/tocită (fie ea şi din cele mai prestigioase) şi profil pe FB. Iar pentru a scrie „scrisori deschise” n-ar fi rău să începi prin a deveni Emil Zola, cel puţin.

Imagine din film

Vezi aici Alerta Oranj 1 (12 ianuarie 2013)

Vezi aici Alerta Oranj 2 (8 martie 2014)

Vezi aici Alerta Oranj 3 (19 februarie 2015)

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

Totuşi păcat că nu suntem japonezi... Nu suntem şi asta e. Am fi putut, dar nu suntem... Am să revin la gândul ăsta mai târziu. Să începem însă cu altceva, cu ceva de bine:

GAUDEAMUS IGITUR La Bucureşti a luat sfârşit cel mai mare salon de carte din spaţiul românesc. 125.000 de vizitatori și vânzări de aproximativ 3.200.000 euro! E ceva, nu? Iar noi vom remarca premiul de excelenţă de care s-a învrednicit edutura Cartier de la Chişinău, dar şi succese editoriale ale autorilor „noştri” pe la alte case bune: Liliana Corobcă cu Imperiul fetelor bătrâne, Mihail Vakulovski cu Tovarăși de cameră. Doctorand la București, Igor Caşu cuDușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956 sau Iurie Colesnic cu Chișinăul nostru necunoscut. Şi, bineînţeles, toată pleiada de poeţi basarabeni pe care îi are în grija sa editura Vinea! Felicitări tuturor (şi scuzaţi-mă dacă am omis pe careva)!

Şi acum să revenim la „Japonia”:

SCĂRMĂNEALA EUROPEANĂ Adică, de ce pomeneam eu de Japonia? Păi dacă ar fi deputaţii noştri măcar pe-un sfert samurai, îşi făceau dădăori seppuku după săpuneala primită la Parlamentul European! Scăpam de ei odată şi odată! Dar dacă nu-i... Stiţi cum e: ar trebui să fie, dar dacă nu-i...

GUVERN TOT NU-I Tare am mai vrut să vă scriu despre componenţa noului Guvern. Am vrut să-i critic acid şi pipărat. Dar nu-i... Ar trebui să fie, dar nu-i... Săptămâna care vine se împlineşte exact un an (doar gândiţi-vă: un an întreg! Un sfert din mandatul actual!) de la ultimile alegeri. Nu ştiu, nu am socotit exact, dar am impresia că am stat mai mult fără guvern decât cu... Iar de avut am avut tocmai două! Şi noi nu suntem Belgia, capabili să ne lipsim de Guvern timp de 541 de zile… Acolo funcţionează instituţii: la noi nu funcţionează nimic în afară de scheme bandideşti... Dar dacă nu-i... Ştiti cum e: ar trebui să fie, dar dacă nu-i...

SUBVENŢII PENTRU BANDIŢI În Europa se subvenţionează agricultorii. În Moldova – bandiţii. Cam asta ne spunea ex-Ministrul Bumacov acum zece zile. Iată că CNA a decis să vadă înmaideaproape ce-i cu agricultura... Vor pe sân’te-că să se facă fermieri, ca Pinocchio. Să vedem: poate le răsare ceva, căci miliardul pare că li s-a ofilit definitiv. Dacă nu-i ploaie... Ştiţi cum e: ar trebui să fie, dar dacă nu-i...

MOLDOVA-GAZ SCUTURATĂ Nu ştiu cine şi cum face, dar pentru moment mă bucură ceea ce se face în raport cu Moldova-Gaz. După anularea amendamentului Furdui iată că forţele de ordine au început o anchetă referitor la o serie de afaceri dubioase cu livrările de gaze. Nu-i rău. Căci 51% aparţin Gazpromului. If you see what I mean. Apropo, amendamentul ăla al cetăţeanului francez Bridé, Ministru al Economiei prin concomitenţă, care a încurcat BERD să intre în capitalul Victoriabanc, a fost şi el anulat!

O NOUĂ VÂNĂTOARE CU VICTME Ministrul mediului s-a ilustrat cu două lucruri. Ambele îmi par destul de judicioase. În primul rând a fost interzis pescuitul industrial în bazinele acvative naturale. Este, fără îndoiala, o măsură bună, dar să nu uităm că pe Nistru mai avem şi relaţiile cu Ucraina de gestionat. Iar pentru ca să restabilim fauna, interdicţia pescuitului este insuficientă. Trebuie să ne lămurim şi cu barajele care încurcă migraţia peştilor. Dar începutul e bun. A doua declaraţie ţine de un accident de vânătoare. Parcă ar fi o copie a tristului epizod din 2013... Nu, ei nu au înţeles nimic! Ar fi putut. Ştiţi cum e: ar trebui să fie, dar dacă nu-i...

AVEM TERORIŞTI Cică la Bălţi a fost arestat un grup întreg paramilitar care ar fi planificat atacuri asupra „instituţiilor de stat”. Internetiştii s-au grăbit să ia în derâdere această operaţiune şi se prea poate să aibă dreptate. Mai ales când această operaţiune îl are în spate pe Cavcaliuc, pecum s-a comunicat. Dar nici nu m-aş grăbi s-o îngroş cu zeflemeaua. Cine ştie ce potenţial de „omuleţi verzi” zace şi pe unde, în special în nord?... S-a gândit careva la numărul de arme care circulă, uneori cât se poate de legal, la diferite companii de pază, de exemplu, în ţară? Şi ce-ar face mâine deţinătorii lor?

AVEM ŞI OSTATICI Nu doar terorişti, şi ostatici avem! ca tot statul care se respectă. Dar aici ar trebui să vin cu o remarcă: ostaticii helicopterului doborât (sau capturat) în Afganistan sunt angajaţii unei companii private. Moldova nu-i SUA şi resurse pentru a-şi scoate cetăţeni din asemenea locuri nu prea are. Să nu aiurim degeaba (am văzut până şi propuneri de a trimite un commando)... Desigur, comunicarea autorităţilor a fost deplorabilă – vedeţi mai sus: ar trebui să fie, dar dacă nu-i.. –, dar piloţii ştiau că suntem un stat impotent. Şi fiecare din noi o ştie! Aşa că atunci când vă porniţi să căutaţi aventuri, ori bani lungi, prin afganistanuri, sudanuri sau liberii să ştiţi că nimeni nu vă va scoate de acolo în caz de ceva... Acum da, e păcat: au şi ei familii, prieteni... De data asta va fi cum vor vrea americanii. Dacă au fost baieţi buni, poate şi au să-i scoată...

ADJUDECĂTORI Cred că a venit timpul să adăugăm oficial o prepozitie la această funcţie... Iată că un adjude obligă! statul să-i vândă lui Plahotniuc 1ha întreg la Moldexpo. Cum şi ce să mai comentezi? Când ma gândesc la acele zeci de milioane de euros (70 au fost? Ori şi mai multe?) păpate pentru reforma justiţiei...

ROAD KILLERS Tudor Baliţchi – la Orhei. Fiica lui Diacov – la Chişinău. Accidente rutiere. Ăştiane omoară şi la direct! Călare pe maşini scumpe, de zeci de mii de euro, ei nu mai încap de noi...

Ce să vă mai zic? Se pare că evenimentele din afara Moldovei sunt acum mai importante pentru noi decât tot ceea ce v-am scris până acum. Turcia şi Rusia, Ucraina şi Rusia, Rusia şi Assad, Franţa şi Rusia... Şi SUA atentă la toate celea... Şi noi în mijlocul acestui tornado. Oare în care parte ne va azvârli?...

J’ai aimé Paris avant même de la connaître. Depuis que j’ai vu pour la première fois «Les trois mousquetaires». Oui, dans notre recoin perdu du monde, à la périphérie de tout, même de ce qui a été l’immense URSS, il y a avait un D’Artagnan qui sauvait l’honneur de sa reine et prenait d’assaut le Louvre! Après, il y a eu la lecture de tous les bouquins de Dumas, dont la plupart avaient comme cadre cette ville, et les noms de ses rues, des lieux, des quartiers ont commencé à se faire une place douillette dans mon espace imaginaire.

Il y a eu l’école par la suite et le chapitre sur Paris avec ses monuments et un plan rudimentaire que je connaissais par cœur. Et le concours national de langue française où j’ai participé même si je n’avais pas encore l’âge, mais le sujet sur lequel il fallait converser c’était Paris, alors j’ai parlé, j’ai parlé, j’ai parlé à tel point que le jury en a eu marre et ma viré dehors en m’accordant le deuxième prix.

Il y a eu Hugo et « Les Misérables », Zola avec « Nana » et « Au Bonheur des Dames », Balzac avec sa « Comédie humaine », tant d’autres lectures…

Il y a eu les cassettes avec Joe Dassin, Charles Aznavour, Edith Piaf ou encore Patricia Kaas…

Le choix de ma fac, lettres françaises, n’avait qu’une seule justification: et si jamais… Si jamais cela me permettra de visiter, ne serait-ce qu’une seule fois, Paris… Un espoir qui se superposait à la compréhension rationnelle que cela relevait de l’impossible…

Et puis il y a eu la première visite en 1998. J’avais un appareil photo argentique, une véritable pièce de musée. Je voulais tout prendre en photo! Tout-tout-tout! Je me rappelle avoir pris une photo d’une fourrière qui enlevait une voiture! C’est pour vous dire…

Après, tout s’est enchaîné très vite. La ville m’a adopté. Elle ne m’a plus laissé partir. En 2001 j’y arrivais pour faire mes études… Et là, on a eu notre petite histoire noire… Comme il en arrive entre amoureux. Que j’ai pu la détester! Mais c’était trop tard. On était maqués.

Et on a appris à se connaître. Je l’ai découverte dans ses recoins les plus secrets. J’ai appris que c’est une ville bien vivante. La ville de mes livres d’enfance n’existait plus vraiment. Mais ce que je découvrais me plaisait encore plus! C’est là que j’ai vu mon premier opéra, mon premier ballet. Et les théâtres! On en dévorait. Et les petits concerts live dans les bars! On en voulait plus-plus-plus et Paris en rigolait. Elle en avait autant à nous montrer qu’on ne savait pas trop où se donner la tête!

Et que dire de ses goûts! Mon dieu, ces fromages qui puaient tant! Comment passer devant l’étalage des fromages sans se serrer le nez? Et ses vins? Et ses champagnes? Comment peuvent-ils boire ça? Eh bien, essayez de me les enlever aujourd’hui! Et les huîtres? Comment peuvent-ils manger ces mollusques? Vivants! Eh bien, aujourd’hui des huîtres avec un bon champagne brut me font saliver. (Tiens, il faudrait que j’en rachète pour passer une bonne soirée entre amis!).

Aujourd’hui, ma bien-aimée est mise à lourde épreuve… Je n’ai pas de mots pour qualifier ce qui se passe. L’émotion est encore trop forte et j’ai du mal à choisir mes mots. Ecrire sur la tragédie qui nous traverse est au-dessus de mes forces. Je ne peux que déclarer mon amour pour Paris. Mais j’ai appris aussi à la connaître! Elle prendra le dessus. Je la connais, ma belle! Elle est têtue! Elle est capricieuse et espiègle! Et la vie prend toujours le dessus sur la mort!

Non, sérieux, j’ai terriblement envie d’huîtres. J’en achète ce soir même! Et ça fait un bail que je n’ai pas bu du Pouilly-Fumé. Et un Opéra pour dessert. Avec du champagne! Alors, à la vôtre!

Imagine: Pierre-Auguste Renoir, "Bal du moulin de la Galette", 1876, Musée d'Orsay, Paris

Maintenant, les gens croient tous en des choses différentes. Eh oui, c’est comme ça… Les hommes ont toujours envie de croire en quelque chose. En Dieu ou dans le progrès technique. Dans la chimie, dans les molécules, dans une raison supérieure… Aujourd’hui, c’est dans le marché. Bon, admettons, on va se remplir le ventre, et après?*

Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge ou Le Temps du désenchantement ((titlu original în rusă: Время секонд хэнд (Конец красного человека)), Actes Sud, 2013, p.209)

Undeva prin februarie plecam cu colegii într-o deplasare. Urma să luam avionul la o oră foarte devreme şi, trezit cu noaptea-n cap, am ieşit din casă uitând să-mi iau cartea pe care o citeam la acel moment. Ajuns la aeroport, am intrat într-o librărie să-mi aleg ceva. Şi atunci, involuntar, ochiul s-a oprit pe coperta cărţii Svetlanei Alexievitch, „La fin de l'homme rouge. Ou le temps du désenchantement” (în original cartea e cunoscută cu titlul „Время секонд хэнд”). Da, anume aşa, m-a intrigat coperta şi drapelul roşu de pe ea. Oare poate trece pe alături unul de alde mine, născut în URSS şi trecut prin Perestroïkă?

Numele autorului nu-mi spunea absolut nimic şi am crezut iniţial că este încă o carte-eseu din categoria studiilor despre perioada sovietică, un fel de trend oficial, în descreştere deja, care nici nu prea mă mai interesează, fiindcă majoritatea acestor cărţi apărute în occident sunt de o calitate foarte proastă, rău documentate, căci se citează reciproc, şi cu abordări unilaterale... Totuşi am luat cartea în mână şi am citit copertele. Şi am cumparat-o, în mare parte confortat în alegere şi de faptul ca i s-a atribuit prestigiosul premiu Medici în Franta.

Din păcate, acea deplasare s-a dovedit a fi una foarte intensă şi nu am mai apucat să încep s-o citesc. Revenit acasă, am revenit şi eu la lista lecturilor mele, iar Alexievitch s-a pomenit, într-un mod echitabil, undeva la coada acestei liste... Dar i-a venit şi acestui volum rândul câteva luni mai târziu.

Atunci când s-a anunţat lista pretendenţilor pentru Premiul Nobel din acest an îmi mai rămâneau circa o sută de pagini de citit, dar am avut imediat certitudinea că îl va lua. Nu mă întrebaţi din ce cauză, căci despre acest premiu, presupus literar, s-au scris destule. Pur şi simplu aşa s-au alineat astrele. Alexievitch nu putea să nu-l ia!

Nu am nici cea mai mică intenţie să mă lansez într-o discuţie inutilă şi astfel să mă pierd printre nenumăratele şi sterilele texte despre ce anume reprezintă Premiul Nobel, cine îl merită şi cine nu. Atâta doar: a discuta despre o carte, o opera omnia sau despre valoarea ei fără a o fi citit sau fără a fi citit opera tuturor nominalizaţilor, îmi pare de prost gust şi, în afară de evacuarea unor frustrări, nu serveşte la nimic.

Să revenim deci la cartea Svetlanei Alexievitch. E un must read!

Din păcate, am citit-o tradusă în franceză. Aş fi preferat s-o am în rusă, dar, când nu-i mai bun, e bun cum este. Cartea este una din experienţele de lectură din cele mai complete pe care le-am avut în ultimul timp. Alexievitch atacă un subiect extrem de sensibil pentru ex-sovietici: perioada de tranziţie. Bineînţeles, această carte se adresează mai cu seamă celor care au ieşit din URSS şi dacă e să fim pedanţi, focalizează textul pe Rusia, dar pentru noi, acei care încă mai privim, voluntar ori ba, „Pervyi Kanal”, rămâne perfect pertinentă.

Acelaşi hazard (ca să vezi: există lucruri care se întâmplă deloc...întâmplător!) a făcut ca în martie, fără a citi un rând din cartea cumpărată în februarie, să scriu un text (False Start. Tabula Rasa) în care chemam la o re-evaluare a acestei „tranziţii”. Ziceam atunci, iertată fie-mi această trimitere, deloc modestă: „Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial.” Subiectul respectiv, însă, mă frământă de mai demult (a se vedea „Requiem for a dream sau Povara libertăţii noastre” din 2011) şi sunt convins că numai o înţelegere a fenomenelor care ne-au măcinat în acest sfert de secol ne poate aduce explicaţiile, dar şi soluţiile!, pentru a ieşi din impasul în care ne aflăm astăzi.

Alexievitch nu aduce răspunsuri în cartea sa şi acesta este, după mine, unul din principalele merite ale ei. Vocea autorului nu apare decât epizodic în text, lăsând practic totalitatea spaţiului eroilor săi. Sunt ei care vorbesc. Sunt persoane vocile cărora nu le auzim practic niciodată (deşi criticii migăloşi i-ar putea reproşa „autoarei” că aceste voci sună cam uniform din punctul de vedere al registrelor vorbirii, ceea ce denotă o redactare stilistică, dar aici am face exces de zel, cum ar fi să cauţi purici la păduche), personaje ordinare care nu apar la televizor sau în presa scrisă (interesată întotdeauna de ceea ce reprezintă excepţia, singularul), destine care sunt întotdeauna înecate în statistici... Bine zicea care zicea: „Nenorocirea unui om este o tragedie. Tragedia miilor nu este decât statistică”...

Ceva s-a întâmplat în aceşti 25 de ani. Ceva profund, fundamental şi extrem de periculos. Svetlana Alexievitch le dă posibilitatea eroilor săi (şi aici nu contează dacă sunt ei ficţiune pură sau cât se poate de reali) să descrie o epocă. Şi să chestioneze o realitate. Soluţiile şi răspunsurile le vom găsi fiecare pentru sine. Dacă vom fi suficient de buni.

Dar oare nu acestea din urmă sunt distincţiile unui text profund literar? Şi la ce ar mai servi literatura, atunci?

* Astăzi oamenii cred fiecare în lucruri diferite. Da, asta e… Oamenii întotdeauna doresc să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în molecule, într-o raţiune superioară… Astăzi, în economia de piaţă. Bine, să presupunem, ne vom umple cu toţii burţile, şi apoi? (traducere proprie)

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

Undeva cam pe la mijlocul săptămânii trecute am realizat brusc că e toamnă. Uite-aşa, dintr-o dată, m-a copleşit o nelinişte şi o frică aidoma celei pe care o resimţi atunci când întârzii la avion. Raţional, înţelegi că ai calculat totul, minut cu minut, dar nu ai prevăzut timp de rezervă şi orice abatere de la program, chiar şi cea mai nesemnificativă, ştiu eu?: de exemplu, un accident rutier; ori o coloană prezidenţială din cauza căreia a fost blocată anume strada pe care urmează să treci cu maşina; sau un simplu şi banal buşon; copilul care brusc a vrut la veceu; mama, care neapărat a vrut să-ţi mai bage în valiză o bucată de şuncă de casă şi una de brânză de oi, produse interzise oficial la transport şi de care ai dori să scapi, nu fiindcă sunt interzise, ci ca să nu depăşeşti limita de 23 kg per valiză, dar o faci fără mare convingere, căci înţelegi perfect că anume această bucată de şuncă şi această bucată de brânză de la care duhneşte a brânză, a ce altceva mai poate duhni brânza?, îţi va lipsi enorm peste doar o săptămână; ori mama-soacră care, aşa, din senin, tocmai când urci în maşină, a început a boci de parcă te petrece în ultimul ori penultimul drum, mai-mai să leşine, şi trebuie cumva s-o ogoieşti; un poliţist zelos care neapărat vrea să-ţi verifice până şi elasticitatea elasticului de la chiloţi, dacă corespunde normelor în vigoare, adică orice ce-ţi poate răpi minute preţioase te va face sa întârzii la check-in. Şi nu-i bai, căci e aeroport, nu e gară de tren, dar ţi-a spus cu câteva zile în urmă un prieten precum că un cunoscut de-al său a întârziat doar cu 5 minute faţă de ora indicată în bilet şi, chiar dacă mai era încă destul timp pînă la zbor, tipa de la aeroport nu a vrut să-l înregistreze nici în ruptul capului, căci timpul de conectare la nu ştiu care sistem internaţional de înregistrări costă bani şi Air Moldova cumpără acces strict limitat, de la o oră anume la o oră anume, astfel, prietenul său a scăpat zborul şi biletul nu prevedea rambursare posibilă, respectiv acela a pierdut o groază de-a bani. Ceea ce poate să ţi se întâmple şi ţie, dacă întârzii. Şi habar nu ai dacă e adevărat ce ai auzit ori ba, dar nelinişte trezeşte, iar, odată trezită, ea nu adoarme cu una cu două. În principiu, totul e calculat, prevăzut, dar eşti neliniştit şi stresat fiindcă în viaţă se poate întâmpla orice, chiar şi un meteorit poate să cadă în faţa ta, ori o navetă spaţială, vă zic, ţi se poate întâmpla orice! Unde nu pierzi 10-15 minute? Şi tocmai aceste 10-15 minute nu le-ai prevăzut...

Iată deci tipul de nelinişte care m-a cuprins cam pe la mijlocul săptămânii, căci am realizat brusc că e toamnă şi că ea riscă să treacă pe alături. Căci oraşele mari nu prea ştiu ce înseamnă anotimpuri, asfaltul, sticla şi betonul nu prea-şi schimbă paleta cromatică, nu se ofilesc şi nu înfloresc... Aşa păţesc în fiecare an, de fapt. Am nevoie de toamnă şi de culorile ei. Această doză de foc şi pară tomnatică îmi este vitală. Nu ţin minte să fi ratat vre-o toamnă. Aşa că am plecat cu ai mei să căutăm toamna şi chiar am găsit-o! Vedeţi şi Dumneavoastră aici ce am găsit!

Ma veţi întreba, dragii mei cititori, ce m-a apucat?... Felicitări! Sunteţi foarte răbdători dacă aţi ajuns până aici cu cetitul... Nu chiar la fel de răbdători ca mine, care am ascultat şedinţa Parlamentului joi, dar sunteţi totuşi tari de fire. La ce bun acest debit de cuvinte aiurea? Pur şi simplu încerc să trag de timp. Pur şi simplu mi-e silă să vă scriu despre ce am citit în ştiri săptămâna care a trecut.

Să vă scriu despre cum a fost reţinut Usatâi şi apoi eliberat? Despre cum a picat Guvernul lui Streleţ-Maladeţ? Despre vizita lui Sarkozy, acest admirator masochist al lui Putin şi, din păcate pentru noi, un probabil viitor Preşedinte francez, în Rusia? Ăsta ne vinde, adică ce zic eu? ne dă pe gratis! nu doar pe noi, ci şi restul Europei până la Berlin înapoi ruşilor...

Mi-e silă... Să ştiţi că nu de Filat ori de Plahotniuc... Nici măcar de Dodon ori de Usatâi... Nici barem de Voronin ori de Reidman... Ei sunt ce sunt şi acţionează în conformitate cu ceea ce sunt. E tragedia noastră că aceşti tipi au devenit într-atât de importanţi. Dar nu de ei mi-a silă, ci de celelalte 90-95 de amibe cu mandat de deputat. Chiar să nu existe dram de demnitate umană în ei? Nici tu ruşine, nici tu Dumnezeu, nimic? Cum poţi sa-ţi suporţi condiţia de petică şi de sclav? Mi-e silă... Deşi înţeleg la perfecţie că-mi fac rău degeaba. Amibele nu au nici schelet şi nici sistem nervos...

Şi totuşi mi-e scârbă...

Origine Imgaine