De 11 luni asistăm cu neputinţă la un circ de proporţii, mai dihai decât acel din 2013, mai bine zis vedem cum se năruie ceea ce ar trebui să se cheme statul Republica Moldova. Se năruie mediatic, aş spune eu, căci nici una din instituţiile statului nu a funcţionat de la descălecarea agrarienilor peste ea… Pur şi simplu cineva a zis: „Acum!” şi a început a fi dată jos hârtia colorată ce ascundea pereţii putrezi…
Din păcate, am descoperit că totul se ţinea anume pe acel strat de tapete şi clei, iar atunci când am început a jupui pereţii am găsit doar putregai...
În aceste condiţii tot mai insistent se aud apeluri şi constatări că nu există decât o singură soluţie şi anume – Unirea cu România. Mai mult decât atât, pentru prima dată în istoria statului Republica Moldova un oficial înalt şi anume Preşedintele Parlamentului, Alexandru Candu, a îndrăznit să vorbească despre un eventual Referendum asupra subiectului respectiv. Zic pentru prima dată, căci prin Referendumul din 1994 chestiunea a fost fentată într-un mod destul de abil. Cum poţi răspunde „Nu” la o asemenea întrebare: „Sunteți pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent şi unitar, în frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranității Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate şi să mențină relații economice reciproc avantajoase cu toate țările lumii şi să garanteze cetățenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internațional”? O cacealma din cel putin şase întrebări, la unele din care, prin definiţie!, nu se poate răspunde negativ. Cu toate acestea, rezultatele acestui referendum au constituit de-a lungul anilor argumentul esenţial al „stataliştilor” şi „românofobilor”.
Venită din partea unui reprezentant al PD-ului, un partid, mai are rost oare s-o reamintim?, care a absorbit o fracţiune importantă a PCRM-ului, această declaraţie nu poate să nu trezească dubii. Vom mai aminti şi de faptul că ideea nici măcar nu-i aparţine, ci a fost lansată în spaţiul mediatic spre rumegare de nimeni altul decât de Maxim Şevcenco, un cunoscut propagandist putinist, acum o lună şi ceva.
Are oare şanse un eventual referendum naţional să decidă ceva în această spinoasă şi ghimpoasă chestiune? Se mai pot pronunţa moldovenii pentru Unire?
Are! Cu o singură condiţie: o propagandă la fel de agresivă, precum acea pro-rusească, pe ideea Unirii timp de un an-doi! Cică Goebbels ar fi afirmat următoarele despre capacităţile aparatului propagandist: „Daţi-mi doi ani şi după această perioadă de timp nemţii vor nega până şi existenţa Primului Război Mondial”. Dar nici nu ar trebui să căutăm prea departe: Rusia a organizat „referendumuri” cam peste tot unde a avut nevoie şi a obţinut, previzibil, rezultatele de care a avut nevoie.
Dar dacă am presupune un referendum „curat”? Ce am obţine? O întrebare la care nu avem răspuns, o mare necunoscută de fapt, căci noi nici barem la datele recensământului din 2014 nu avem acces şi nu-l vom avea mai devreme de 2016, conform legislaţiei, care lasă tocmai 27 de luni BNS-ului la dizpoziţie pentru a le „disemina”, stricto texto. Cu toate acestea, câteva observaţii putem aduce.
În primul rând, şi aici nu avem nevoie de niciun raport, căci totul este la suprafaţă, vom menţiona faptul că Republica Moldova se află în continuare în spaţiul informaţional al Rusiei. Şi acest lucru nu poate fi negat şi nici neglijat. Dacă pentru Lenin cinemaul era „cea mai importantă artă”, pentru Putin acest rol îl joacă televiziunea. Cu alte cuvinte, atunci când „Pervâi kanal” va vorbi despre Unire, atunci mai putem să ne gândim şi noi la Unire (prin referendum).
Problema noastră a tuturor (dar, fiţi pe pace, nu este doar a noastră) este că tindem să vedem lumea în funcţie de propriiile convingeri şi o anumită matrice care ne ajută să înţelegem fenomenele din jur. Eu şi Dumneavoastră, cititorii acestor pagini, chiar dacă avem opinii diferite asupra unor subiecte, facem parte din acelaşi circuit informaţional şi tindem să credem că toată lumea funcţionează la fel. Or nimic nu este mai fals. Dacă aţi accesat acest text via Facebook, să ştiţi că sunteţi în minoritate. În Republica Moldova reţeaua majoritară este... Odnoklassniki! Iar contul meu, de exemplu, a fost blocat de câţiva ani buni pe această reţea şi eu habar nu am ce se face pe acea lume.
Nu voi exagera prea mult dacă voi afirma că elitele din ţară sunt perfect integrate şi, de facto, sunt pregătite pentru Unire. Chiar dacă nivelul de interconecţiune şi interpenetrare culturală lasă, totuşi, de dorit (astfel, literatura din Basarabia este încă o mare necunoscută pentru cercurile largi, non-literare, dar considerate intelectuale, în România), aceste „elite” fac parte din acelaşi circuit cultural, iar la acest fenomen integraţional contribuie şi faptul că acest circuit a devenit, în mare parte, supranaţional şi chiar denaţionalizat. Dar ce (şi mai cu seama cât, în procente de alegători) reprezintă această „elită” anume? 10%, 15%, 20%?... În rest, ce cunoaştem unii despre alţii?
Problema elitelor de pe ambele maluri ale Prutului este faptul că ele (cu excepţiile de rigoare, desigur) se izolează de masele largi. Nu este nici aceasta o caracteristică „naţională”... În realitate, noi avem astăzi o elită naţională unificată care (nu) discută cu două mase populare distincte. Citeam recent o carte de Adrian Schiop, „Soldaţii: poveste din Ferentari”, şi descopeream, cu o oarecare stupoare că nu înţeleg foarte multe lucruri descrise în ea. E un univers, un limbaj, noţiuni existenţiale, norme comportamentale pe care eu elementar nu le cunosc. Îmi sunt absolut străine. La fel precum şi lui Adrian Schiop îi sunt, probabil, străine noţiunile şi normele lumii „de jos” de la noi. Aceste noţiuni, care, iată, aflăm că le stapâneşte la perfecţie şi elita noastră politică, sunt în Republica Moldova comune cu Rusia şi s-au perpetuat de la cădearea URSS-ului încoace. Vorbesc de aşa numitele „poniatii” – o orânduire şi ierarhizare a lumii conform lumii interlope à la russe.
Mai trivial spus, ceea ce trebuie să înţelegem este că acel care ascultă manele nu ascultă şanson şi viceversa. Şi acest lucru nu se va întâmpla niciodată atât timp cât se vor asculta manele şi şanson.
Ce-i de facut? În unul din recentele interviuri pentru Europa Liberă de la Chişinău, Ana Blandiana spunea următoarele: „Cred că unul din cele mai importante lucruri pe care le-am făcut a fost ceea ce s-a numit dialogurile Alianţei Civice, adică am bătut ţara, făcând mari adunări în sate, în case de cultură, în teatre, în care oamenii veneau şi puneau întrebări, şi noi răspundeam. Şi atracţia era faptul că aveam în permanenţă alături de noi mari intelectuali, nume cunoscute din literatură, din artă, ceea ce sunt convinsă că se întâmplă şi la Chişinău, încât s-a petrecut un fel de educare a populaţiei, cel puţin atât cât să ducă la victoria în alegeri a partidelor democratice.” Dar sunt oare astăzi elitele (se referă la ambele ţări) gata să iasă din coconul confortabil în care (chiar dacă şi nu este acest confort întotdeauna monetizat pe măsură) s-au autoizolat? Şi cine să le asculte, din momentul în care ambele societăţi au suferit nişte mutaţii valorice substanţiale care îi plasează pe „bandiţi” mai sus de „poeţi”? Cel mai fidel descrie această nouă realitate un vechi dicton sovietic: „Eсли ты такой умный — покажи мне свои деньги.” (Rom: „daca eşti într-atât de deştept – arată-mi banii tăi”).
Şi totuşi anume aici rezidă cheea problemei. Cât timp se vor asculta manele în Romania şi şanson în Moldova, la mare lucru nu ne putem aştepta. Trebuie propuse alte modele de sub-cultură (iertat să-mi fie acest termen) decât acele direct conectate cu lumile interlope, care nu comunică şi aici nu ai cum schimba lucrurile, căci aceste lumi s-au constituit istoric şi sunt două grile ierarhice absolut diferite. Aceste modele apar cu încetul, dar sunt încă prea puţine. Ele trebuie încurajate şi propuse drept alternativă şansonului şi manelelor. Iată de ce am fost foarte bucuros atunci când a apărut „P.O.H.U.I.”, o producţie moldo-românească (Carla’s Dreams & Inna); iată de ce m-a bucurat nespus apariţia lui Kapushon la X-Factor cu ”Frățică, dă-mi o bucățică!”. Anume aceşti artişti, dar am mai putea pomeni şi de alţii, Pavel Stratan, Traian, Subcarpaţii (să mă ierte acei pe care nu i-am pomenit), voluntar ori ba, fac mult mai multe pentru proiectul „Unire” decât orice recital de Eminescu, Stănescu, Vieru et Altri (necesare şi ele, nu va grăbiţi să aruncaţi cu pietre).
Reacţia şi atitudinea negativă a unor intelectuali de la noi care levitează în sferele înalte (cică ar fi o blasfemie pentru limba şi cultura română!) este oarecum simptomatică şi exemplifică la perfecţie cele de mai sus. Carla’s Dreams, Kapuşon şi Pavel Stratan atacă alte domenii şi cuceresc teritoriu în zone ocupate de manele şi şanson şi prezintă o alternativă care, şi acest lucru trebuie salutat şi încurajat!, are potenţial unificator, se pot adresa ambelor populaţii şi activează într-un registru lingvistic (da, orice nu am crede, dar şi jargoanele străzii fac parte din limbaj...) monopolizat până acum de şanson şi de manele. Or, cu riscul de a mă repeta, aceste genuri nu pot dialoga.
Cu doi ani în urmă scriam următoarele: „Nu cu discursuri frumoase se face această integrare şi nici cu parafări de documente, oricît de înalt nu ar fi nivelul la care se semnează ele. Această chinuită integrare se face prin unificarea spaţiilor vitale, sociale, culturale, economice, informaţionale...” Mă refeream la integrarea europeană în acel text, dar exact acelaşi lucru se poate spune şi despre Unire.
Asa că, mult-stimaţii mei cititori, nu există nimic mai nesigur decât rezultatul unui referendum despre Unire. Cel puţin, cât mai răsună şanson din difuzoarele gărilor auto şi nu doar...
Mai rămâne calea instituţională, prin vot în Parlamente... Dar bandiţii noştri nu comunică cu bandiţii din România. Precum şansonul nu comunică cu manelele.
