TEXT PRELUAT DE PE MAMALIGA DE VARSOVIA
Condiția de migrant pare să fie inseparabilă de o criză identitară continuă, mai mult sau mai puțin acută. Aceasta ne este inerentă și nouă, celora de la Mămăliga de Varșovia, căci în mare parte suntem migranți. Orice nimic o poate resuscita. Până și numele și prenumele pe care îl purtăm de o viață și cu care eram prieteni sau cel puțin nu dușmani, se poate preface brusc într-un trădător.
Aceste îmbinări de sunete, despre care suntem obișnuiți să credem că ne desemnează sunt strâns legate de cultura din care provenim, fapt care pe unii bejenari, se prea poate, îi poate împiedică în adaptarea la noile comunități, din care dorim sau ne decidem să facem la un moment dat parte. Numele poate deveni un fel de etichetă care dă de știre persoanelor cu care interacționăm că suntem niște străini, ceea ce nu are cum să nu ducă la o alienare sau, cel puțin, la o îngustare a mănunchiului posibilităților de integrare în societățile gazde.
Vă propunem în cele ce urmează o discuție despre sensul, generarea și preschimbarea numelor și pronumelor în cazul migranților din câteva țări europene, precum și despre o fațetă sensibilă a numelor proprii cu care decidem să ne numim copiii pe care îi naștem departe de baștină. Discuția a inițiat-o Vitalie Vovc, scriitor de limbă română stabilit actualmente la Paris, de fapt a fost mai mult un fulger decât o inițiere, căci după aia a urmat furtună de opinii și fapte. Pe parcurs mai mulți contribuitori de-ai noștri i s-au alipit. Vă invităm și pe domniile voastre, dragi cititori, să ne ziceți ce credeți despre toate cele despre câte le discutăm în cele ce urmează.
Vitalie Vovc: Există, în linii foarte generale, două concepţii referitoare la abordarea imigraţiei: multiculturalismul şi asimilarea. Ambele prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje pentru societate și indivizii vizați. Mă voi abţine să le detaliez, dar voi semnala că în urma mai multor observații și studii multiculturalismul pare să fie mult mai puţin anevoios pentru un imigrant şi îi lasă mult mai multe şanse pentru o integrare deplină în societatea gazdă. Din fericire, modelul „asimilării” totale este treptat abandonat în occident şi considerat a fi o cale ce poate duce mai curând spre eşec.
Teodor Ajder: În Polonia modelele respective nici nu se discută măcar public. Integrarea migranților în sine nu este deloc o temă populară. Chestiunea migrației a început să fie discutată ceva mai în detaliu odată cu valul mare de migrație care a coborât peste Europa, sau mai bine zis, odată cu numărul uriaș de înnecați la hotarele UE. Străinii, mai ales cei cu o carnație mai închisă a pielii, sunt percepuți de foarte mulți drept o „molimă”. De fapt, după alegerile prezidențiale și parlamentare recente, în urma cărora la putere a ajuns extrema dreaptă, s-a întețit oarecum și hărțuirea alogenilor, cu toate că nici mai devreme nici acum nu sunt raportate toate cazurile de discriminare sau acte violente comise la adresa lor sau a familiilor lor noi poloneze. Recent un pianist de origine ciliană, ca să dau un exemplu proaspăt, a fost bătut zdravăn de un, probabil, neonazist, că altfel nu știu cum să-i zic, pe când călătorea cu un tren suburban varșovian. Cilianul s-a ales cu comoție și fără un dinte. A zis că înainte de a-l lovi cheleșul îl tot întreba dacă e arab. Este aici de mai mulți ani, a fost bursier al ministerului culturii. Evident, opinia publică a reacționat imediat. Au fost publicate mai multe texte în presa scrisă. Un festival de pian dedicat, evident, lui Chopin, și-a schimbat programul, invitându-l să dea un concert. Directorul festivalului zicea că și Chopin a fost o bună parte din viața sa un imigrant. Cu toate acestea, în ziare pianistul cilian a pozat doar cu spatele, împingea un cărucior albastru, fără să-și divulge numele, de asta am zis cilian. În unele articole se zice că se numea Christian – creștinul – adică. Unii imigranți preferă, deci, să nu-și facă publice numele. Pe de altă parte, și asta se întâmplă nu doar în Polonia, unora li se refuză până și actul de a fi chemați pe nume. Vezi de exemplu cazul celor 71 de morți, victime ale traficului cu ființe umane, descoperite pe o șosea din Austria. Nu a fost făcută publică nici un nume ale victimilor, deși toate victimile au fost identificate. La un moment dat, în fața Universității din Varșovia a avut loc o acțiune organizată de către un grup de la Amnesty International legat de victimile valului de refugiați din ultimii ani. Din câte înșelegeam eu, activiștii au imprimat numele celora care și-au pierdut viața în încercarea de a traversa marea pentru a ajunge în Europa. În listă se găseau și multe nume latine sau grecești. Era și numele meu. I-am întrebat cum se face că sunt atâtea nume cu răsunet european în liste? Mi-au răspuns că, de fapt, nu sunt numele adevărate ale victimilor. Era doar o încercare de a aduce la cunoștința varșovienilor numărul imens de persoane care și-au pierdut viața la granițele Europei prin actul de a pronunța nume care deși sunt fictive s-ar putea și să nu fie. Erau tot atâtea nume câte cadavre au fost pescuite oficial pe litoralurile europene în urma naufragiilor vaselor cu migranți. Mi-au venit tunci în gând pomelnicile ortodoxe.
Vitalie Vovc: În Polonia imigrația înca nu este un fenomen la fel de masiv precum e în Franța, de exemplu, unde conform unor statistici, până la 10% din populație sunt musulmani. Asimilarea funcționează de minune atunci când imigrația este un epifenomen. Renunțarea la identitate a imigratului rămâne strict în domeniul dramelor individuale, ceea ce nu diminuează intensitatea lor.
Elevii multor școli primare mai învaţă şi astăzi că numele propriu este lipsit de sens şi nu serveşte decât pentru a singulariza un loc, un obiect sau o ființă unicală. Lingviştii, însă, au trimis de mult la rebut această teorie şi sunt, în mare, de acord că orice nume, chiar şi cele proprii, sunt purtătoare de semnificaţii. Inclusiv numele de persoane. Pe bună dreptate: dacă e să luăm un simplu şir – Ion / Ivan / Jean / John / Juan – lesne vom înţelege că există şi un alt tip de informaţie pe care acestea le vehiculează, fapt de care erau prea bine conștiente autoritățile URSS-ului, bunăoară, căci de ce altfel ar fi insistat ele atât de mult asupra rusificării numelor proprii non-ruse? Sau, și mai aproape de mine, de ce altfel autorităţile franceze ar propune „francizarea” numelor în procesul naturalizării, termen prin care se înțelege acordarea cetățeniei.
Viaţa îşi are legile ei şi mulţi dintre noi devenim părinţi în ţările-gazdă. Apar atunci câteva întrebări fundamentale pe care fiecare din părinţi trebuie să şi le pună şi să găsească răspunsuri pe măsură, pentru ca alegerile noastre să nu dăuneze integrităţii copiilor şi să nu le împovăreze inutil destinul. Pentru început ar trebui ca fiecare părinte să înţeleagă că drama personală (căci orice nu s-ar spune, emigrarea este întotdeauna o dramă!) nu trebuie şi nu poate fi (!) transmisă copiilor. Ei îşi vor avea destinul lor, iar rolul părinţilor este să le lase cât mai multe căi deschise şi să nu-i condiţioneze din start.
Fără îndoială, primul act, extrem de violent în esenţa sa și de o autoritate totală părintească pentru viitorul copilului, este acel al alegerii și înregistrării prenumelui nounăscutului. Copilul îl va purta o viaţă în acte, iar până la un timp şi fără niciun drept de a-l contesta, ori modifica în alte contexte. Vom exclude din start pornirile extrem de egoiste ale părinţilor care, indiferent de contextul socio-cultural, îşi numesc copiii în funcţie de propriile manii. A-ţi numi acum pruncul Zidane sau Tractorina ţine de psihiatrie şi nu astfel de devieri ne interesează în acest text. Dar şi multitudinea prenumelor normate ne oferă destule posibilităţi de contextualizare, deci, într-un fel, sursă de determinism inutil pentru copil.
Astea fiind spuse, la nivel individual alegerea prenumelui repetă oarecum următoarea dihotomie: venim din culturi (ambele accente sunt perfect valabile în acest cuvânt) onomastice diferite, pericolul care ne paşte este să alegem ori un prenume din cultura proprie, ori unul din cultura de adopţie. Oricare din aceste două alegeri prezintă riscuri incontestabile pentru copil şi viitorul lui. Prenumele şi numele copilului ţin, evident, de identitatea unei persoane. Adesea se afirmă, și mă declar în de acord cu aceste afirmații, că o persoană nu se poate dezvolta armonios decât dacă nu are probleme mari cu propria-i identitate. “Se sentir bien dans sa peau” (a te simți bine în propria-ți piele) zic francezii şi au perfectă dreptate.
Petru Sîrghi: Subiectul mai poate fi abordat și din punctul de vedere al aborigenului (moldovean) care în perioada sovietică îi dădea foarte ușor un nume rusesc (al colonizatorului) copilului său, neforțat chiar. Nu pentru a-l integra în societate, ci pentru că așa era mai la modă, deși poate era și o încercare de a-i face pe plac ocupantului, a-i arăta respectul, poziția de supus. Presupun că același lucru se întâmplă și în Franța.
Ne-a fost și nouă rusificat numele de administrația sovietică în Sîrghii. Împlinind 18 ani, am mers cu tatăl meu la arhiva de stat și la biroul de stare civilă și ne-am schimbat numele, scăpând de „i”-ul impus de administrația sovietică.
V.V.: În mare parte, originile eşecului politicilor asimilării rezidă și în faptul că ele se bazează pe o renunţare obligatorie la un set întreg de caracteristici definitorii pentru identitatea imigratului. Atunci când numărul imigraţilor este relativ mic, aceste tragedii idividuale sunt înecate în masă şi ramân neobservate – ceea ce nu diminuează nicicum intensitatea tragediilor individuale – şi politica asimilării funcţionează. Atunci însă când asistăm la o multiplicare şi o grupare a acestor drame, apar şi enorme probleme sociale din cauza respingerii alterităţii colective, pe de o parte, exprimate în societăţile „asimilatoare” prin şovinism, naţionalism radical, rasism şi alte forme excluzioniste şi o formă de revoltă colectivă de afirmare a unei identităţi, pe de altă parte. Ceea ce şi se întâmplă astăzi în unele ţări din Occident. Problema e că această nouă identitate revendicată este una modificată, deformată de acest câmp magnetic al dramelor individuale puse în comun şi capătă deseori forme violente, radicale, izolaţioniste (comunitarismul) care nu oferă indivizilor nicio ieşire viabilă.
Să revenim însă la prenume. Cum facem? Alegerea unui prenume marcat excesiv de cultura onomastică a părinţilor ar corespunde cu dorinţa acestora de a-şi afirma propria lor identitate. Nu vom face altceva decât să perpetuăm o durere, o înstrăinare, o revendicare personală, să le transmitem şi copiilor această povară într-o formă excesivă şi categorică asupra căreia ei nu vor putea reveni decât mult mai târziu, poate prea târziu. Fără a mai pomeni de faptul că îi punem din start o etichetă prea vizibilă şi pentru alţii, pentru copiii cu care va avea de evoluat în grup. „Doina Popescu”, un nume fără mare semnificaţie în România, va fi extrem de conotat în oricare altă ţară. Va fi oare acest lucru uşor de purtat pentru un copil? Indiferent de societatea în care va creşte, copilul are suficiente probleme identitare de rezolvat pentru a-i mai adăuga una suplimentară.
În acelaşi timp, căderea în cealaltă extremă, acea a alegerii unui prenume prea marcat de cultura ţării-gazdă, este la fel de prejudiciabilă. Evocam mai sus integritatea identitară individuală a persoanei ca o premisă indispensabilă pentru dezvoltarea ei armonioasă. Numele şi prenumele sunt doar o unitate semantică a ceea ce se numeşte identitate, deși fundamentală şi nu poţi nici să le alegi (cel puțin până la majorat), nici să le ascunzi, precum şi originea, părinţii, etc. Celelalte aspecte se construiesc treptat de-a lungul anilor odată cu un proces al cunoaşterii lumii înconjurătoare şi conştientizării locului personal în ea. O multitudine de legături referenţiale care, an după an, se vor depozita şi vor constitui ceea ce se va numi „personalitate”. A inculca copilului din start, atunci când nimic încă nu este solidificat, că o bună parte din identitatea sa este „de mâna a doua”, „rea”, care trebuie ascunsă sau evitată, tăcută, poate avea consecinţe dureroase pentru o minte în formare. Or, atunci când îţi numeşti copilul „Jacqueline Popescu” ce mesaj îi transmiţi, de fapt? Că originile sale sunt unele de care părinţii, din marea lor mărinimie, au încercat disperat să-l ferească? A încerca să scapi (inutil, căci anumite lucruri nu le poţi schimba) cu orice preţ de propria-ţi identitate echivalează cu recunoaşterea tacită că ceva nu e în regulă cu originile, cu provenienţa. Are nevoie copilul de o asemenea povară?
Şi dacă tot suntem la capitolul personalitate, nu putem evita un alt subiect extrem de important: acel al limbii materne. Mulţi imigraţi fac din intenţii bune o alegere extrem de nocivă, aceea de a vorbi cu copiii în limba ţării în care locuiesc. Trecând peste faptul că majoritatea nuanţelor afective nu pot fi transmise de marea majoritate a oamenilor decât în limba maternă (or, anume emoţiile sunt primordiale iniţial pentru un prunc în procesul de dezvoltare cognitivă!), comitem exact aceeaşi eroare: inconştient îi transmitem copilului că limba pe care o vorbesc părinţii nu este una „bună”, iar acest lucru înseamnă că şi părinţii nu sunt „buni”! Iar dacă luăm în calcul faptul că imigraţii, de regulă, nu vorbesc la perfecţie limba ţării gazdă, putem încerca să ne imaginăm suferinţă, absolut improprie vârstei, la care este supus copilul prin comportamentul respectiv. Deci, ca să recapitlez, nu destul că nu vorbesc cu copiii limba maternă, dar în plus le vorbesc într-o limbă „de lemn”, fără toată încărcătura afectivă pe care nu o pot transmite decât în limba mamei. Frica părinţilor că odrasla lor se va integra mai greu în „societate” din cauza că nu vorbeşte limba, este absolut nefondată şi lipsită de argumente ştiinţifice. Ceea ce învaţă copilul timp de trei ani de zile nu sunt cuvinte, ci, preponderent, structuri lingvistice. Iar odată o structură bine asimilată, orice aparat lexical, gramatical şi semantic i se suprapune cu uşurinţă graţie acestui referenţial iniţial bine asimilat.
T.A.: Asta nu e chiar adevărat. Structurile lingvistice – principiile – sunt deja în minte. Pană la vârsta de șapte ani se setează așazișii parametri, la nivelul unor module diverse – sintactic, fonetic, semantic, pragmatic, etc. se învață și o cantitate enormă de lexic. Cred că ceea la ce te referi, ține mai mult de faptul că orice fel de cunoștințe sunt însușite mai lejer în limba maternă. Chestia e că în cazul copiilor care se nasc în medii multilingvistice apare problema alegerii limbii materne. De foarte multe ori (mai ales în medii lingvistice colonizante) copiii aleg limba gazdă drept maternă. De exemplu, copiii multor români basarabeni care au tot plecat în Rusia ajung să nu mai vorbească româna. Trebuie să discutăm cu copilul ca să-i dăm mai multe șanse, să-i deschidem uși, cu asta însă nu pot să nu fiu de acord.
V.V.: Aici intrăm într-o dezbatere pe care nici lingviștii nu au soluționat-o pâna la urmă: acea a structurilor preconstruite. Eu nu sunt adeptul acestei teorii. Această teorie a fost complet zdruncinată de un exemplu: a fost găsit un copil crescut de lupi. Din câte am înțeles eu, nu a mai reușit să învețe a vorbi „omenește”.
T.A. : E adevărat că acești copii nu pot învăța, dar asta nu zdruncină teoria gramaticii universale. Te referi aici la cazurile de deprivare de limbă. Din păcate nu se întâmplă doar în cazul copiilor-lupi, ci și în unele familii contemporane. Vezi cazul lui Genie, de exemplu. Genie, suferind de o serie de abuzuri grave, printre care și deprivarea de limbă, după ce a ajuns în grija serviciilor specializate, nu a fost, într-adevăr, în stare să însușească limba ei maternă, la fel de bine ca și semenii ei. Dar atât în cazul ei, cât și în alte cazuri similare, se poate vorbi despre o deprivare senzorială în momentul setării parametrilor lingvistici, o perioadă crucială în dezvoltare. Mintea are doar un timp limitat pentru a decide care e tipulul de sistem lingvistic folosit în comunitatea din care copilul face parte. E vorba despre cei șapte ani plus minus doi. E un fel de bază care trebuie zidită pentru a construi pereții. Fără ei e imposibilă ridicarea unor pereți decenți ai limbii. Dar acestea sunt cazuri extremale și sunt imposibil de cercetat cantitativ. Adesea sunt multe variabile ascunse, care împiedică enunțarea unor concluzii inechivoce. Situațiile astea nu pot fi reproduse experimental din considerente etice. Dar sunt, pe de altă parte, documentate și un alt tip de observații, în care sunt implicați copii migranților, adesea fără voie. Mă refer la aparaiția limbilor pidgin – un sistem de comunicare compus dintr-un amestec de limbi ale populațiilor care sunt silite să conlocuiască împreună, adesea cu o gramatică foarte simplistă. Din aceste pidgin-uri, se nasc limbile vernaculare – limbi noi, cu gramatici complexe, create de generația tânără de vorbitori, care preiau și rearanjează armonios regulile datorită cunoștinețelor lor implicite despre gramatica universală. Există și la nivel fonetic un anumit set de sunete pe care noi, oamenii, le putem produce și, respectiv, pot fi parte componentă al unor nume. Chit că unele sunete au o frecvență mai înaltă decât altele și se poate vorbi de un fel de universalitate. Dacă unele sunete nu sunt parte dintr-o limbă anume atunci, bebelușii respectivi „le uită”, cum e cazul cu sunetul pe care noi îl pronunțăm ca „r” la japonezi. Până la un an jumătate – doi bebelușii japonezi știu să facă diferența între „r” și „l”, iar cu vârsta nu mai sunt în stare să o facă. Renumitul Taro, eroul poveștilor japoneze, de fapt, nu e Taro ci mai mult Talo.
Dar să revenim la ale noastre. Ziceai adineaori că s-a cam renunțat la idea de asimilare imediată. Te referi la Franța?
V.V.: Da, s-a renunțat. Ceea ce se întâmplă astăzi în Franța este rezultatul politicii de asimilare practicată cu 30 de ani în urmă. Doar acum acele drame individuale s-au cristalizat în ceva colectiv. E semnificativ că este vorba de copiii primului val masiv imigrațional care „se revoltă” și nu parinții lor. Se întâmplă așa, bănuiesc eu, tocmai pentru că părinții și-au transmis „durerile” copiilor. Fiindcă aceste drame personale au fost mutualizate în comunități – adică au devenit ceva trăit împreună, în grup.
T.A.: Deci până la urmă nu e doar o chestie care ține de psihiatrie?
V.V.: Fac o distincție clară între o persoană care-și numește copilul „Ioana” să zicem (prenume care face parte din cultura onomastică din care provine individul respectiv) și unul care-si numește copilul Chelsea în numele unui club de fotbal.
T.A.: Dar Chelsea nu e un nume împrumutat de la echipa de fotbal! De fapt, numele echipei și numele propriu s-ar putea să provină din aceeași sursă, veche de aproape un mileniu. Apropo, copila unuia dintre ex-președinții și se prea poate a viitoarei președinte SUA are numele de Chelsea. Chelsea Clinton. Se zice că Clintonii ar fi fost inspirați de cultura pop a anilor 60, mai precis de un cântec foarte popular pe atunci,Chelsea Morning. Crezi că se poate afirma că Hillary Clinton ar fi o maniacă reieșind din numele pe care i l-a dat fetei sale?
V.V.: Atunci când referențialul este pertinent doar pentru familie, iar pentru alții – absolut neutru (căci Chelsea este, într-adevar, un prenume ordinar pentru cultura anglo-saxonă) problema respectivă nu se pune. Un tată român care își numește fiica Veronica în cinstea Veronicăi Miclea rămâne în zona neutrului, chiar dacă actul respectiv are semnificație pentru el. Iată dacă și-ar numi fiul Zinedine în cinstea lui Zidane, atunci am vorbi despre altceva.
Olga Corochii: Un alt exemplu în acest sens este cazul Letoniei. Acolo se legitimează letonizarea numelor și prenumelor prin rigorile gramaticale ale limbii locale. Cică așa cere regula buchiei. De exemplu, prenumelor masculine li se adaogă în mod obligatoriu un „s” la sfîrșit. Dacă doriți să vă numiți copilul cu universalul Alexandru, păi bine, acesta va fi scris Aleksandrs și, culmea, se va pronunța tot Aleksandrs. În cazul prenumelor feminine, e mai simplu, puteți alege practic orice variantă de scriere a acestuia, dar cînd vine vorba de nume situația se complică spectaculos. Majoritatea numelor în cazul doamnelor se vor termina în „a”, chiar dacă numele fratelui, tatălui, soțului se termină în „s”! Încercați să aveți de-a face cu instituții ale altor state cu acte în care numele dumneavoastră diferă de cel al copiilor, soțului sau tatălui. Un exemplu ar fi acela al unei familii de estonieni care s-au stabilit în Letonia. Numele lor era Saar. Ei bine, după ce au trecut prin procedura letonizării, acesta a fost schimbat în Saars și, respectiv, Saara! Soțul a fost extrem de indignat, spunînd că el nu s-a căsătorit cu nici o Saara (a se citi printre rînduri aluzia la numele evreiesc atît de răspîndit), dar nici măcar acționînd în judecată statul, nu li s-a permis să păstreze forma inițială a numelui.
T.A.: Și în Polonia e așa, terminațiile numelor tradiționale de doamnă sunt în „a”, iar a bărbaților în „ii”. Doar recent oficialii polonezii au renunțat la practicarea sufixului „ówna”, tradus ca „fiică a” și „owa” – „soție a”.
O.C.: În Letonia există o structură de stat special creată care verifică corectitudinea scrierii/letonizării numelor și prenumelor străinilor, care, din diverse motive, au nevoie de acte letone. Întîi acea instituție vă va emite un certificat în care va fi scris corect în limba letonă numele și prenumele dumneavoastră și abia după aceea veți merge la celelalte instituții care vor înscrie varianta letonă a numelui și prenumelui duneavoastră în actele de care aveți nevoie. Deseori diferența este colosală. În cazul meu, numele de familie Corochii (rusificat la timpul lui, cel mai probabil) s-a transformat în actele letone într-un nume „japonez”, zic eu, Koroki! Acest fapt nu îmi ușurează deloc viața cînd trebuie să mă prezint în fața autorităților române sau celor din Republica Moldova.
E important să înțelegem că deseori, ca și migranți, trebuie să luăm în considerație și aspectele legislației din statul gazdă, care impun anumite norme de scriere ale numelor și prenumelor, ne place asta sau ba. Cu alte cuvinte, alegerea prenumelui copilului va depinde în mare măsură de felul în care legea permite ca acesta să fi scris. Situația e similară, cred, și în Polonia. Cazul Letoniei este unul aparte, pentru că națiunea trăiește cu frica că va dispărea de pe o zi pe alta și că trebuie întreprinse tot felul de măsuri disperate pentru a conserva patrimoniul cultural, inclusiv prin letonizarea numelor. Dacă credeți cumva că puteți riposta sistemului și că prin judecată ați putea obține dreptul de a vi se scrie numele cum doriți d-stră, greșiți amarnic. Nici măcar CEDO nu vă va fi de ajutor, fapt demonstrat recent prin decizia Curții asupra cererii unui deputat leton de etnie rusă de a scrie numele copilului conform onomasticii ruse. Ei bine, decizia curții a fost că nu se poate face nimic, pentru că se intervine în fantasticul concept de “drept al fiecărui stat suveran”.
Dacă e să vorbim de cazuri care pun sub semnul întrebării sănătatea psihică a părinților, ar trebui să delimităm, totuși o anumită categorie, despre care n-am putea discuta în termeni psihiatrici. Deseori unele prenume specifice altor culturi poartă un anumit sens și pentru unii părinți este important ca al lor copil să poarte mîndru anume acel prenume și să transmită un mesaj întregului univers, dacă vreți. Faptul că acea familie locuiește într-un spațiu în care numele copilului poartă o încărcătură negativă, pare a juca un rol prea puțin important. De exemplu, sunt familii de musulmani care locuiesc în Europa, SUA și își numesc băieții Jihad. Ei bine, prenumele în sine, nouă celor din occident, ni se asociază strict cu Războiul Sfânt, ori de fapt, acesta semnifică efortul individual în practicarea și/sau răspîndirea islamului, deci are mai degrabă sensul de evlavios, de misionar, decît de războinic. Pentru cei ce citesc în engleză, vedeți acest articol: “Mă numesc Jihad și nu sunt terorist”. Ce drame trăiesc copiii cu asemenea nume rămâne doar să ne imaginăm.
T.A.: Zidane, nu este oare și acesta un nume coranic, care se traduce cu dezvoltare, creștere, educație, progres?
V.V.: Din fericire, există zeci şi sute de prenume care nu sunt conotate deloc regional şi nu poartă amprenta, nici măcar la nivel de ortografie, unui loc sau timp anume. Mai există şi bunul simţ, care ne-ar indica că prenumele copilului va fi unul pe care acesta va trebui să-l poarte o viaţă. Neştiind care vor fi preferinţele copilului, îl putem scuti, cel puţin, de maniile noastre fără a-i pune în cârcă o povară inutilă.
Statutul de imigrat ne impune, din păcate, câteva reguli în raport cu educarea copiilor care în ţările de origine sunt „rezolvate” de la sine prin existenţa unor coduri societale şi culturale comune. Imigratul este obligat să fie atent la detalii la care în alte condiţii nici nu s-ar gândi şi ar fi soluţionate de codurile existente, iar alegerea prenumelui, o alegere deloc anodină pentru copil, face parte din aceste aspecte. Sunt, evident, și lucruri pozitive legate de alegerea prenumelul în străinătate, ești oarecum mai liber să numești propriu-ți prunc, în comparație cu situația în care o ai pe cap pe soacră, care are ideile ei despre nume.
T.A.: Afirmai la început că toate numele au sens și o etimologie înrădăcinată în cultură, cu ce sunt de acord, și că în momentul în care cineva emigrează, părinții sunt forțați să aleagă dintre un nume din cultura lor și cultura gazdă.
V.V.: NU SUNT FORȚAȚI! E o alegere pe care o fac deliberat. E un reflex dihotomic. Eu tocmai asta și zic: există a treia cale, mult mai „sănătoasă” pentru copil.
T.A.: Dar zici că nu e bine nici așa și nici așa. Sfătuiești (Dar o putem oare face? Nu este și acest sfat o agresiune? Poate e cazul să ne limităm la o experiență personală?) să li se pună copiilor nume neutre, ceea ce e în contradicție cu afirmația ta de la început. Cel puțin așa te înțeleg eu. Nume neutre nu există, precum ziceai și tu.
V.V.: Înteleg, dar, sincer, nu știu cum s-o spun altfel. Eu nu vreau să aduc exemplul personal. Eu, într-adevăr, așa am procedat cu alegerea prenumelor copiilor mei și cred că asta funcționează, cu toate că sună arogant și lipsit de modestie. Este doar o opinie. Iar un text care apare într-o revistă, din fericire, nu are putere de prescripție și nici nu pretinde la statut de adevăr absolut.
T.A.: Eu aș susține totuși că nici măcar numele noi nu sunt neutre, căci putem născoci și nume noi, care, nefiind în uz, nu n-ar trebui să fie încărcate de sens. Nu sunt, pentru că putem inventa doar nume care sunt posibile în sistemele lingivstice din care facem noi parte. Cu toate că și asta e o posibilitate, dacă vrei să o consideri. Se poate să faci eroarea asta oarecum inconștient, fiind deja bine încadrat în societatea franceză și accepți oarecum faptul că există un fel de spațiu universal de combinații lingvistice, un fel de glose pure de nume, care sunt împărtășite de toți oamenii în egală măsură, ceea ce nu mi se pare a fi chiar așa. Numele copiilor tăi sunt absolut străine pentru urechea unui japonez sau georgian. Iar dacă vor merge cândva în Japonia, le vor scrie în actele oficiale cu un sistem de scriere special proiectat pentru cuvinte străine.
V.V.: De acord. Vorbim totuși de sisteme culturale relativ apropiate. Dar și publicul cititor face parte din același sistem. Problema s-ar pune diferit în țări precum Japonia și (într-o mai puțină măsură) cu imigrații din țările arabe. Aici e mai complicat cu prenumele, dar se pot găsi! Recunosc că acesta este punctul slab al discursului meu. Dar ținând cont de contextul lui, nu cred că e o problemă majoră.
T.A.: Nu ai luat în considerație posibilitatea unor nume duble, unul dintr-o cultura, altul din alta. Alta chestie ar fi să intri mai în filosofie și să menționezi ideea Nimeniului sau Damenului (omul inteligent, în cazul ăsta, copiii despre care vorbești, aflîndu-se în pericol, ajunge să descopere în sine ființa sa pre-culturală), vezi cazul lui Orfeu care a orbit ciclopul, iar când acesta s-a plîns zeilor, zeii l-au luat în râs, căci le tot repeta că NIMENI i-a scos ochiul. Asta ar implica o încredere mai mare în potențialul copiilor. Adică să mai reduci din greutatea pe care o pui pe ideea de „nume”.
V.V.: Ceea ce omit, în mare măsură, sunt relațiile cu construcțiile identitare în familiile mixte.
T.A.: Caz în care soacrele sunt de neînvins.
V.V.: Exact. Cazurile în care numele proprii compuse își au, probabil, rostul. Nu cred în nume mixte “duble” în afara acestor familii. E un dublu determinism: Ioana – Jacqueline? Nu sunt convins. O altă soluție pe care au adoptat-o niște prieteni de-ai noștri este identitatea trans-națională. Ei au ales un nume biblic pentru copilul lor, dar foarte conotat creștinesc: Emanuela-Rafaela. E o alegere. Și aici găsesc o conotație prea puternică.
T.A.: Trans-național la nivel statistic. Dar argumentul pare să fie oricum rezonabil. Povestea e cam aceeași și în cazul prenumelor. Nu ai zis nimic dacă există ceva de genul europenizării numelor de arabi, zici numai Zidane, dar nu intri în detalii, care intuesc ca sunt foarte interesante! În Polonia multe cupluri mixte, în care sunt copii cu nume coranice, au început să schimbe numele copiilor în nume grecești sau cel puțin care țin de tradiția creștină, sau cel puțin polono-slavă. De exemplu, un coleg de la grădiniță a fiului meu era cândva Rașid, iar acum e Aleksander. La fel se întâmpla și cu copii de evrei în timpul răzoiului doi mondial. Moise devenea Michał. Doar că acum nu suntem în stare de război. Sau poate suntem?
V.V.: Întrebare tragică în esența ei. Exemplele aduse nu mai fac parte din același câmp de reflecție. E o strategie de supraviețuire. Eu abordam subiectul mai mult din punct de vedere al soluționării unor dileme identitare. Dar atunci când alegerea prenumelui e făcută din considerente de integritate fizică, atunci trebuie să deschidem o altă discuție.
T.A.: Mai este și dimensiunea fonetico-morfologică. Uite fiul meu se numește Julian Ajder, primul „j” se citește ca „i”-ul românesc, iar al doilea ca „j”. Prenumele, deși a fost tradus în actele polone din alfabetul chirilic, (limba română în Basarabia se scria cu alfabet chirilic) unde exista un „j” care se scrie in polona cu „ż”, dar doamna traducătoare știind româna, a decis să-mi facă un bine, sau poate doar a greșit, dar a tradus prenumele meu așa cum mi-e scris în pașaport. J-ul polonez este o altă literă decât j-ul românesc, cu toate că se scrie la fel. Julian/Iulian își are incrustată criza identitară în propriul nume. Începe să devină, dealtfel, conștient de asta, evident cu mirodenii oedipiene în ecuație. Odată, pe când călătoreau cu transportul public, a întrebat-o pe nevastă-mea în gura mare: „Mamă, da’ de ce te-ai măritat cu un român? Nici măcar nu-i chipeș!”
Dar dumneavoastră ce credeți despre chestiunea numelor în cazul migraților? Suntem curioși să vă aflăm opiniile și experiențele!
