Există poveri cu care nu că ar fi complicat să trăiești, dar de la care, de la simplul efort de a le conștientiza, te apucă damblaua…
Cum e se trăiești conștient de faptul că însăși existența ta, fără vreo referință la conținutul ei, ci simplul fapt că exiști în carne și oase, ține de miracol? Și nu vorbim aici despre minunea facerii, misterul vieții, dragoste ori alte banalități romantice (valabile și ele, bineînțeles), dar despre înțelegerea clară că, matematic vorbind, probabilitatea de a te fi născut a fost una infim de mică? Nu mă refer aici la considerente de ordin filozofic sau statistici cosmogonice, căci da, și aici am putea spune că, statistic vorbind, apariția vieții pe Pământ ține de miracol, ci la destinul foarte și foarte concret al unor persoane care s-au dovedit a fi buneii mei...
Ceea ce am aflat eu despre viața lor, treptat, an după an, crescând odată cu această poveste, reconstituind acest puzzle al evenimentelor destul de întortocheat și încâlcit, mă îngrozește și-mi face să mi se zbârlească pielea. Mă trec fiori de fiecare dată când mă gândesc la ei. Iată și acum... Scriind aceste rânduri...
Faptul că au scăpat vii din deceniul 1940 – ’50 este o eroare statistică... Și deci eu, respectiv, sunt o eroare statistică?... În acel deceniu buneii mei au avut atâtea ocazii de a muri... Nu, moartea nu le dădea târcoale. Ea pur şi simplu trăia la ei în tindă.
Știu pertinent că povestea mea nu este unică... Știu că mulți, foarte mulți, ar avea de povestit istorii asemănătoare... Probabil toți suntem niște scăpați. Din acei care s-au strecurat printre crăpături... Disfuncţionări de proces... Erori statistice... Şi, dacă nu vom avea capacitatea de a face un travaliu introspectiv, individual, în primul rând, iar mai apoi şi colectiv, pentru a ne reconstitui în ceva unitar, întreg şi continuu din nou, aşa şi vom rămâne o eroare statistică, ceea ce şi suntem pentru moment.
Ce sunt eu? Cărui înger îi datorez faptul că respir? Cui sunt dator? Şi poate cea mai grea întrebare: cum să mă răsplătesc?
Nu-mi vor ajunge rânduri aici pentru a vă depăna chiar și puținul din ceea ce știu despre povestea buneilor mei. Multe, din păcate, au rămas ascunse și uitate... Mă rog să-mi ajungă curaj, har și zile să le înșir pe „hârtie” povestea în întregime, barem pentru ai mei copii. Să nu uite.
1940, Anexarea Basarabiei: Bunelul era cavalerist în armata română (mobilizat în 1939). Unitatea sa era în celălalt capăt de regat, la Craiova. La Nicoreni, în Basarabia, îi rămânea tânăra soție cu primul lor copil, un prunc încă. Bunelul dezertează (cu ajutorul unui ofițer, ordonanța căruia era și căruia nu-i știu numele, dar îmi permit să-l omagiez măcar prin această cale. Ştiu: undeva, unde totul e scris și luat la socoteală, se va ține cont și de asta, altfel nu se poate), parcurge toată țara (avea scrisoare de trecere cu o misiune fictivă de la ofițer) și trece Prutul înot... Dar ar fi putut să nu o facă... Şi cum de nu l-au împușcat grănicerii roșii?... Bunica îmi spunea că tătuca se temea cel mai tare să nu-l dea de gol calul pe care a trebuit să-l lase și care, simțindu-se abandonat, alerga și necheza pe celălalt mal.
1941, Prima perioadă de ocupaţie sovietică: Nu ştiu mare lucru despre acest an. Ştiu doar că a stat mult ascuns. Unde, cum, habar n-am... El, cavalerist român, ţintă ideală pentru NKVD-işti... Bunica, considerată văduvă tânără cu sugaci, nu a fost ridicată în 41...
1941, Ofensiva germano-română: A crezut că a scăpat. Degeaba. Considerat dezertor, a fost arestat de administraţia română şi trimis la un lagăr de concentrare, la Bălţi. Lagăr nazist. Din acelea despre care ştim din filme... Unde se murea industrial. Din acest lagăr a fost scos de un consătean, angajat civil în personalul lagărului. Acesta l-a recunoscut printre prizonieri şi a mers la comendant (un neamţ) şi l-a rugat să-l lase să iasă. Ar fi putut să n-o facă. Să-i fie frică... Argumentul folosit de acesta din urmă este şi el tragic în esenţa sa: „De ce să-l ţineţi? Că el e ţăran de-al nostru, nu-i nici evreu, nici comunist”... Un ofiţer SS, bine încălţat ideologic, nu putea rămâne insensibil în faţa acestor argumente imbatabile, a căzut de acord, dar ordnung rămâne ordnung. Tătuca a fost lăsat să iasă, dar nu şi eliberat. Rămânea oficial prizonier, dar printre personalul ce deservea lagărul în calitate de tâmplar. Cu drept (din mărinimia comendantului) de a pleca din când în când acasă. Bunica făcea regulat naveta cu căruţa.
1944, Partizanii roşii: Frontul se întorcea. Într-o noapte, partizani roşii au intrat în casa buneilor. Au cerut de mâncare, de băut. Au mâncat, au băut. Au băut mult. După aia au vrut continuarea banchetului. Nevastă tânără... Bunelul a prins câte ceva ruseşte (da, ei vorbeau ruseşte...) cât a fost la lagăr. A înţeles ce puneau la cale. A trimis-o pe furiş pe bunica în sat să se-ascundă. Bunelul a fost bătut rău. Au vrut să-l împuşte, dar tătuca i-a speriat cu soldaţii italieni, „cartiruiţi” în sarai, care ar fi putut auzi împuşcătura. S-au speriat. A scăpat. Puteau şi să nu-l creadă...
Lagăr la sovietici: Apoi a venit armata roşie. Şi bunelul a fost arestat. Cavalerist român, lucrător la lagăr, deci colaborator. Trimis pe frontul de Vest (pe undeva prin Polonia) să sape fortificaţii pentru armată. De acolo a fugit cumpărându-şi libertatea cu o bucată de pâine adunată din părticele puse de o parte din raţionamentul scund zilnic. Soldatul sovietic (un amărât şi flămând şi acela) a luat bucata de pâine, i-a deschis poarta şi i-a zis, râzând:„Du-te!” Cum o fi ajuns acasă?...
1946, Foametea: Au supravieţuit. Bunelul a reuşit să ascundă ceva pâine. Cum anume, e o poveste aparte... Dar era puţină. Bunica făcea lăicere din petici pe care tătuca le ducea la Lviv să le schimbe pe cartofi. Pare banal, dar după ce am citit cum se făceau acele călătorii, am mai crezut într-o minune... Plecau în grupuri. Sunt şi din acei care nu s-au întors. În 1947, din cojile (le curăţa mai gros, păstrând ochiurile) acelor cartofi, tătuca a strâns de pe deal aproape o căruţă! Din seminţa lor am mâncat până şi eu...
„Upolnomocenî” de la Râşcani: Fiind unul din puţinii care ştiau ceva rusă în sat, bunelul a fost „rechiziţionat” în detaşamentul care strângea pâinea de la ţărani. Oamenii veneau la el noaptea să se înţeleagă. Îi spuneau tătucăi unde au ascuns pâinea pe care nu trebuia s-o găsească şi unde au dosit câte ceva special pentru a fi găsită. Şi el găsea ce era de găsit şi nu găsea ce nu era de găsit (Despre strategiile de supravieţuire a scris şi Igor Caşu în „Duşmanul de clasă”). Dar comisarul a zăpsit că ceva nu-i în regulă şi a vrut să-l împuşte. Bunica îmi povestea spaima pe care a tras-o când acela i-a pus „livorverul” la tâmplă... Dar nu l-a împuşcat... Ce l-o fi oprit?... Eu multă vreme nu am putut înţelege de ce de mine, puştan fiind, nu se lega nimeni în sat, deşi pe ceilalţi baieţi din mahala, ori din acei streini, dacă-i prindeau prin alte părti ale satului, puteau şi să-i scarmăne niţel. Or eu cutreieram cu bicicleta toate văile Nicorenilor! Dar dacă mă oprea cineva (s-a întâmplat nu o dată) şi mă întreba de-a cui sunt, îi ziceam că sunt nepotul lui Ştefan Ilaşciuc. „Aaa, badea Ştefan de devale! Dacă ai probleme cu cineva să le spui de mine.” Asta până şi după 40 de ani!...
1949, Deportări: Pentru operaţiunea de deportare masivă din acel an erau şi ai mei în liste, deşi au dat la kolhoz absolut totul din casă şi de pe lângă casă, pâna şi peretarii, anume de teamă să nu fie ridicaţi. Dar bunelul a aflat înainte de a veni armata că erau în liste şi au fugit. Au stat cam trei săptămâni ascunşi prin râpi. După asta s-au întors acasă şi nu i-a mai căutat nimeni. Probabil s-a împlinit planul...
Apoi vremurile s-au mai cuminţit. Iar în 1950 s-a născut mama...
