TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

A început! De acum încolo va fi vesel. Am intrat în perioada electorală și ne îndepărtăm cu o viteză cosmică de realitate. Planeta Moldova rămâne undeva departe şi noi atingem deja înălțimi stratosferice. Încă puțin și vom scăpa și de propulsoare, iar mișcările în imponderabilitate se supun altor legi. Debarasate total de povara gravitației, deplasările în spațiul mediatic vor depinde doar de impulsurile astronauților...

Ceilalti, rămași jos, vor urmări aventurile lor ca pe ceva care se întâmplă undeva departe, fără incidență directă asupra cotidianului lor. Dar asta doar până când nava spațială și tot gunoiul cosmic nu le va cădea în cap, imediat după scrutin. E drept că ei pot alege: să le pice ceva mic, care să nu-i omoare de tot, ori... Nu știu de ce, dar în asemenea perioade îmi vine în minte un cântecel de-al lui Pavel Kașin: „Открытый космос в ее голове”...

GRABA NU STRICĂ TREABA La momentul în care scriu acest text tocmai 21 candidați și-au înregistrat intențiile la CEC! Înghesuială mare! Să vedem câți vor rămâne până la sfârșitul lunii. Pentru moment doar doi candidați, Lupu și Ghimpu, au adus la CEC semnăturile necesare. Candidatul PD-ului a făcut-o în chiar prima zi! Performanță uluitoare și, la prima vedere, dubioasă. Adică cum? Să te expui în asemenea hal? Am putea să-i acuzăm pe PD-iști de prostie, dacă am uita de un simplu detaliu: candidații vor apărea pe buletinul de vot în ordinea depunerii dosarelor (Dacă semnăturile vor fi validate, dar aici oare are cineva dubii că vor fi? Vă asigur, nu sunt ei proști pân-într-atât, încât să falsifice iscăliturile). Astfel, candidatul Marian Lupu va figura în cap de listă, iar Mihai Ghimpu – al doilea. Stați puțin, dar la ce bun? Nu trăim noi într-un „stat capturat” în care atotputernicul Plaha controlează absolut totul? Să înțelegem că mașinării la CEC nu poate face? Se pare că nu prea, şi nici acele voturi ipotetice care s-ar datora locului pe buletin nu sunt deloc ignorate... De dragul lor PD-ul a acceptat să fie acuzaţi că ar fi folosit mașinăria administrativă din plin (de parcă acei dinaintea lor nu ar fi făcut-o, ori, dacă ar fi fost alții în locul lor, ar fi procedat altfel...). Voi cum știți, dar eu văd aici un semn pozitiv și o licoare de speranța.

MILIONUL INVENTAT Citez: „[cerem] Auditul extern al Registrului de Stat al Alegătorilor şi al Registrului de Stat al Populaţiei, pentru a stabili care este motivul creşterii explozive a numărului de alegători, cu peste un milion de persoane, în condiţiile descreşterii continue a populaţiei Republicii Moldova”, dixit Partidul „Platforma DA”.

Datele problemei: Avem

1) Nr. de alegători 2016, anunţat de CEC acum două săptămâni: 3.237.032.

2) Nr. de alegători incluşi în listele electorale în 2014: 2.800.827. (Notă: Nu pot să știu dacă cifra enunțată de CEC în 2016, bazată pe Registrul de Stat al Populației poate fi comparată cu „numarul de alegători incluși în listele electorale” din 2014).

3.237.032 – 2.800.827 = 436.205. Cam asta ar fi diferența (ipotetică, vedeți nota de mai sus). Eu unul zic că și această diferență e mare, dar nicidecum nu este peste un milion de persoane. Năstase, elementar, minte. În schimb, eu am făcut calculele mele de pe un tabel de la registru și am obținut 3.170.202 de cetățeni cu drept de vot. Să trecem peste acele 8.407 de persoane care au peste 90 de ani... Impresionant de mulţi! (oricât de cinici nu am fi, dar ei nu valorează decât 0.5%, dacă e să aplicăm același absenteism ca în 2014). Diferența obţinută față de cei anunțați de CEC e de 66.830 de persoane. Iar asta înseamnă cam 4%, utilizând aceleași referinţe din 2014. Cam așa calculez eu, concluziile să le faceți care le doriți. Ori căutați singuri.

REFERENDUM NU VA FI! Nici mie nu-mi place cum arată Chișinăul, chiar dacă nu trec pe acolo decât o singură dată pe an și aia doar în treacăt. Dar eu sunt împotriva referendumurilor de acest soi. Nu pentru că-mi place Chirtoacă, ieșirile și declarațiile lui din ultimul timp sunt din ce în ce mai... spațiale, să le zicem așa, dar eu consider că pentru schimbare de putere există alegeri. Usatâi îmi place şi mai puţin, dar bălţenii nu au decât să-l rabde, dacă l-au ales. M-aş pronunţa împotriva unui referendum chiar şi împotriva lui Usatâi! Democraţie înseamnă responsabilitate. Înseamnă să-ţi asumi alegerile. Să respecţi alegerea majorităţii. Dar noi nu ştim ce-i asta democraţie. La ce duc referendumurile din fostul spațiu sovietic și pentru ce anume sunt, de regulă, organizate, se știe. Curtea de Apel de la Bălți a decis că nu va fi referendum pentru demiterea lui Chirtoacă. Iar eu mă întreb câți din activiștii care l-au cerut au chemat lumea să boicoteze scrutinul de acum un an. Și nici nu pot trece cu vederea acel demers pe care l-au făcut PL-ul referitor la salariul și la angajamentele contractuale ale lui Victor Chironda. Acesta zice că va alerta „partenerii externi”. PL a alertat deja donatorii din România. S-or lămuri ei cumva. Iar eu iată la ce ma gândesc: când vă scriu aceste rânduri, e trecut deja de miezul nopţii. Şi, de obicei, în noaptea de joi spre vineri reuşesc să dorm doar câteva ore. De mai bine de doi ani. Fiindcă ziua lucrez în baza unui contract pentru care primesc bani. Şi patronului tare nu i-ar place dacă m-ar prindre scriind sinteze săptămânale în timpul când trebuie să fac altceva. Dar nu despre mine vorbim. Probabil în ONG-uri sau fonduri sociale publice orânduirea e alta. Probabil un tip care ia într-o lună salar din bani publici mai mult decât primeşte un batrân pensie într-un an poate să-şi organizeze zilele şi altfel. Să se ocupe de referendumuri, de exemplu. Nu stiu, Dumneavoastră să decideţi. Pentru moment, însă, la Primăria Chișinău e debandadă totală, inclusiv și din cauza referendumului. Fiindcă acei care ar trebui să-și facă treaba, aleșii din CMC în mod special, au alte lupte de dus.

LA STRADA – PLAGIAT! Apropo, despre ONG-uri. În 2012 un ONG care papă bani publici de la Guvernul Franţei, fundaţia Scelles, scria într-un raport difuzat pe larg că 70% din moldovence s-au prostituat cel puţin o dată în viaţă. Luaţi la bani mărunţi, ei au recunoscut că au scos cifra din naiba ştie ce raport al nu ştiu cărui deputat european (mă rog, pe atunci şi Becali era deputat european) fără a le verifica cu niciun organism oficial din Moldova. Astăzi, în loc să fie ignoraţi, asociaţii de moldoveni, inclusiv din cele scandalizate pe timpuri, chiar şi de la Paris, colaborează cu fundaţia Scelles bine-mersi. Vă ziceam eu: când se dau bani...

Zilele trecute Lilia Bicec, autoarea unei cărţi despre migraţie, „Bumerang”, descoperea cu stupoare un fragment din cartea sa pe un site din Republica Moldova, stirilocale.md. Numai că vina nu era a portalului. Ei au preluat fragmentul respectiv, indicând cu fidelitate sursa, dintr-un raport de activitate al unui ONG, La Strada! Însă potlogăria nu se limitează doar la plagiat. Iată ce citim în notiţele ce acompaniază textul furat (p.20): „Ca rezultat al evaluării, a fost convocată echipa multidisciplinare la care au participat: asistentul social, primarul, poliţistul de sector, diriginta şi medicul care a elaborat planul individual de intervenție pentru fiecare membru al familiei dar şi planul de lucru cu familia. Membrii familiei sunt monitorizaţi lunar prin vizite şi întîlniri.” Desigur, pentru această „monitorizare lunară” se cer bani, nu-i aşa?...

ŢARA CONDAMNAŢILOR Îl aveam pe Valera Guma, acum mai avem încă unul: Serioja Trocin. Condamnat pentru spălare de bani, evaziune fiscală și contrabandă în România, Trocin este angajat în calitate de șef al Serviciului Audit Intern la I.S. Administrația de Stat a Drumurilor. O fi fugit de „jandarmul român”, nu-i așa, tovarăș Dodon?

MOLDOVA LA CSI Dacă poate ați uitat de existența acestui for, e timpul să ne aducem aminte. Faptul că ne mai ducem încolo e o aberație din toate punctele de vedere. Schimburile comerciale cu țările din CSI sunt în scădere continuă și astăzi sunt deja mai mici decât cele cu România, de securitate nici nu mai are rost să discutăm de când cu anexarea Crimeii... Ce mai căutăm noi acolo?! În același timp, vecinul nostru de la Vest, acela pe banii căruia s-au reparat gradiniţele de la noi, înregistrează cea mai mare creștere economică din tot spațiul UE! Cine are urechi – să audă!

DE-ALE ELECTORALEI Sincer, nici nu prea știu ce să vă scriu despre cursa electorală. Semnificativ, nu? M-am prins însă la un gând: nu prea văd diferență între campania de la parlamentare și acea de acum... Or, a alege un partid nu-i chiar același lucru cu a alege un Președinte. Voi menționa doar câteva momente, telegrafic:

Dodon distribuie masiv hârțoage cu „jandarmul român”. Se teme de DNA, pe semne...

Voronin zice că comuniștii vor boicota alegerile. La câți au rămas, nu cred că se va observa vreo diferență.

„Usatâi” (ghilimelele sunt de rigoare, căci fără ele nu are anii) zice că va dizolva Parlamentul. Păi dacă nu i-a reușit, împreună cu bandiții lui, să-l ia cu asalt, măcar așa, dar ar trebui să știe şi el, şi alegătorii că, elementar, nu are dreptul, conform Constituţiei!

DA-PAS-PLDM încă nu au renunțat să vină cu un candidat comun. Atenție, alegătorilor, se prea poate să semnați pentru Sandu, iar de votat va trebui să-l votați pe Năstase. Ori viceversa.

Ghimpu și Chirtoacă continuiă să fie ambii feerici! Primul o fi visat-o pe Zina, al doilea – pe Carla.

În rest, schimburi de replici aiurea pe facebook... Lupu tace. El e primul pe listă. Și nimic de la nimeni despre atribuțiile unui Președinte, despre țară, despre cetățenii acestei țări...

ŞI POPORUL, CE FACE POPORUL? Dă foc la ţară... Literalmente. Iar scoţienii trimit autospeciale de stins focuri aprinse de moldoveni... Ce simbol macabru

Pe 27 august, de Ziua Independenţei, discutam în cadrul radiomaratonului cu Vasile MIja despre semnificaţiile acestei sărbători şi despre acel sfert de veac care s-a scurs de la proclamarea Independenţei.

Puteţi descărca mai jos fişierul audio cu interviul respectiv. Radiomaratonul se poate asculta în integralitate pe situl Teleradio Moldova.

Dar, de fapt, la ce v-ați așteptat ? No, pe bune, ați dorit cumva o sărbătoare pașnică, civilizată, în care polițiștii ar fi fost îmbrăcați în uniforme festive, în care mahării zilelor de azi să se contopească cu nărodul? Aș… Fiți serioși...

Mă simt obligat, din start, să vă spun că eu unul nu sunt adeptul evenimentelor de acest fel. Am o aversiune față de parade, mai ales militare. Dar într-o discuție la acest subiect pe care o duceam acum cinci ani în urmă cineva îmi zicea că pentru armată și celelalte corpuri care participă la defileu, este un prilej de a ieși din umbrǎ, de a se simți mândri de ceea ce fac. Exact asta mi-a spus și un cunoscut militar pe care printr-o minune îl întâlneam în PMAN tot atunci, cu 5 ani în urmă, împopoțat într-o uniformă nou-nouță. Era în plină repetiție a defileului. Mi-a zis că în sfârșit vor avea și ei ocazia să fie văzuți de lume, să se știe că există și ei, că li s-au mai oferit, cu ocazia defileului, echipamente și au ieșit din amorțeală. Mai pe scurt, omul era chiar foarte și foarte satisfăcut, era însuflețit și îi sclipeau ochii de emoție mai ceva ca steluțele de pe epoleții uniformei. De la acea întâlnire am lăsat-o și eu mai moale. Mă rog, dacă un eveniment din acestea îi fac măcar pe câțiva fericiți, are dreptul la existență, cu atât mai mult că de armată, poliție, pompieri, etc., etc. chiar avem nevoie.

Dar sǎ revenim la ceea ce s-a întâmplat pe 27 la Chișinǎu. Sǎ vorbim mai întâi de acea scenǎ improvizatǎ cu VÎP-uri („Δ de la înfumurat aici, nu de la important): sǎ știți cǎ ai noștri nu sunt originali. Peste tot existǎ „tribune oficiale”. Uite-așa, de exemplu, a arǎtat acea din Franța:

Faimoasele băi de mulțime à la Gorby, cu renumita sa replică „Unde mai aproape?” sunt istorie și vor rămâne excepționale încă pentru mulți ani înainte... Ceea ce spune multe despre lumea în care trăim, dar, repet, nu este deloc ceva caracteristic doar nouă.

Mai departe lucrurile se complică: toată lumea bună a făcut reportaje despre garduri, poliție înarmată până la gât, cordoane de securitate și... lacrimogene. Gaze, în primul rând, dar și numeroase imagini cu bătrâni ori copii privind de după un gard la evenimente.

Supărător? Revoltător?

Dar, dacă e să ne amintim de toate câte s-au întâmplat în ultimile luni și de apelurile Dadaiștilor și ale lui Usatâi nemijlocit înaintea zilei de 27 august, cum putea oare să fie altfel? Ce reacție să așteptați de la poliție după ce ei au rezistat cu greu și au făcut față unui asalt al Parlamentului, când unul dintr-ai lor mai nu a fost strangulat cu doar câteva luni în urmă? Câte săptămâni a durat acea isterie pe rețelele de socializare cu campania „nu mă tem”? Video-ul lui Usatâi l-ați privit? Și cine a tot pipărat „atmosfera” înainte de paradă? Nu tot acei care astăzi publică poze cu copilași-drăgălași și bătrânei-ghiocei după gratii? Și cum să nu publici asemenea imagini? Cum să nu rămâi emoțianat? Bănuiesc că aceste imagini au stârnit mult mai multe lacrimi decât gazul folosit de polițiști. Și ce fericire pentru presă, inclusiv acea internațională! Faci tabula rasa asupra a tot ce a precedat această zi, publici o imagine-două, și gata: ai un reportaj lacrimogen bun de publicat pe euronews.

În Franța gardurile arată cam așa. Dar asta la ei, acolo unde luptele se duc în altǎ parte și nimeni nu cheamă „мочить в сортире” puterea de Ziua Independenței.

E urât ceea ce s-a întâmplat? Este, bineînțeles. A reacționat poliția excesiv? Posibil, dar nu sunt deloc sigur. Țineți cont și de faptul că polițistul care stătea în cordon e om și el și nu prea cred că i-ar place să fie strangulat la fel precum a fost colegul său acum câteva luni. Ǎștia seamǎnǎ a spectatori pașnici?

Nu credeam că-i voi da vreodată dreptate lui Dodon, dar aici sunt obligat... Ori ăsta a fost și scopul? 

Pe bune, dragii mei, spațiul mediatic din Republica Moldova este un circ continuu, inclusiv ceea ce pot citi pe rețelele de socializare. Absurdistan. Mă tem că degrabă, pentru a vorbi cu cineva normal la minte, va trebui să bat la ușa caselor de nebuni... 

Iar la final am să vă zic și care ar fi fost cea mai frumoasă și mai elegantă formă de protest: să nu vină nimeni! Doar închipuiți-vă: VÎP-uri în țarcul lor, polițiști înarmați, oaspeți importanți, paradă în toi, iar în piață – NIMENI.

El pierduse, dar partida mai continua, el nu putea încă renunţa la misiunea lui: da, şi-a zis el cu amărăciune, încă nu a terminat de pierdut.*

Imre Kertész, Căutătorul de urme ((titlu original „A nyomkereső) Actes Sud, 2005, p.140)

Am ferma convingere că toate câte se întâmplă, fiecare cuvânt rostit, fiecare mișcare, stare, sentiment, rămân încrustate profund în materia obiectelor înconjurătoare. Și ele știu să ne restituie toată această încărcătură informațională, reflectând în permanență vibrațiile pe care le țin înmagazinate printre particulele materiei… Numai că noi devenim din ce în ce mai analfabeți în această știință a lucrurilor… Cine știe dacă nu este tocmai acesta acel blestem babilonic, acel limbaj originar pe care l-am pierdut drept pedeapsă pentru trufia de a ne fi creat un limbaj al nostru, al oamenilor? Și totuși ceva în ființa noastră mai simte reverberațiile undelor pe care ni le-o trimit unele obiecte, pereți, arbori, locuri... Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți cuprinși de o tulburare neînțeleasă în anumite împrejurări sau luând în mână un obiect? Nu v-ați simțit niciodată incomod atunci când v-aţi așezat pe un scaun sau la o masă, fără a mai vorbi de jilțurile, paturile pe care nu te-ai așeza niciodată, nici în ruptul capului, fără ca aceste sentimente să aibă vreo explicație rațională anume? Ori invers, treceți pe lângă un obiect pe care numaidecât trebuie să-l atingeți, să vă contopiți în el, să faceți totul pentru că suprafața de contact fizic să fie cât mai mare... Cred că nu în zadar toate revoluțiile și regimurile care proclamau o „lume nouă”, crearea unui „om nou”, nu uitau să atace și obiectele... Vechiul și tot ce poate mărturisi despre trecut trebuie să dispară!

xxx

Nu mă mai pot apropia de Alma Mater, de Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți... Și astă vară am trecut prin față, m-am uitat lung la poartă, dar nu am intrat. Acei din generația mea și promoțiile anterioare mai țin minte configurația blocurilor din campus. Iar acei care au absolvit „Limbi și Literaturi străine” mai țin probabil minte cum arăta Blocul IV, blocul nostru... Era o clădire nu prea arătoasă, cu două etaje, cu pereții groși de aproape un metru, cu scări de lemn, cu podele care scârțâiau și se îndoiau sub pașii noștri în aule, cu un linoleum deloc uniform și cârpit pe alocuri la parter, cu un WC care nu funcționa practic niciodată, cu ferestre care nu se deschideau, iar pe unele din cele care se deschideau trebuia să le ții bine că să nu le scapi afară... Dar era un bloc în care se învăța bine, ne ajutau și pereții, cred că ei știau pe de rost conținutul tuturor manualelor de atâția și atâția ani și generații care au studiat acolo și ei vibrau în unison cu noi. Ne simțeam confortabil, locul era oarecum intim, emana căldură, era blocul celor de la „limbi stricate”, blocul nostru...

Clădirea a fost demolată nu mult după ce am absolvit facultatea. În locul ei a fost ridicată una alta, mai mare. Anume așa, mai mare, căci nici arătoasă nu e, nici... Ce mai, e de-a dreptul hidoasă, construită de mântuială, când am intrat eu pentru prima dată acolo, necesita deja reparații. Lumea zice că a fost ridicată de o firmă de construcții înființată de fiul rectorului de atunci... Dar asta e o altă poveste. În blocul nou nu am intrat decât o singură dată. Dar întreaga mea ființă se cerea afară... Și astăzi, când trec cu copiii mei pe acolo, cum să intru? Priviți, dragii mei, locul unde a învățat tatăl vostru, dar care nu mai este?...

Însă această poveste nu este despre Blocul IV. Este despre altceva. Alături de acel Bloc IV mai era o clădire pe care o cunoștea bine toată Universitatea. Una cu un singur nivel, lungă. Avea opt rânduri de ferestre de-o parte și de alta și două intrări, câte una la fiecare capăt. În acea clădire se afla punctul medical și contabilitatea. Fiecare student intra cel puțin dădăori pe acolo. Iar șefii de grupă mai aveau misiunea de a merge o dată pe lună la contabilitate să ridice bursa pentru întreaga grupă. O cunoșteam mult înainte de a fi devenit student. Din fragedă copilărie. Veneam acolo la mama, care era medic. Îmi plăcea locul. Ridicam trei trepte înalte ale pragului înainte de a intra. Apoi urma o ușă dublă, cu suficient spaţiu între care noi puteam lesne să ne ascundem. Era fain să stai acolo, între două uși, la adăpost. Apoi era un culoar lung care traversa casa de la un capăt la altul, separat la mijloc cu un perete din lemn cu o ușă condamnată, care de fapt separa punctul medical de contabilitate. Acel coridor servea și de sală de așteptare pentru studenții veniți la consultare. Cabinetul mamei era primul pe partea stângă. Pe partea dreaptă era cabinetul stomatologic. Ținând cont de faptul că acolo era și WC-ul, intuiesc că trebuia să fie cândva dormitorul stăpânilor... Mai departe, pe stânga, era cabinetul de proceduri. Era locul nostru preferat. Ne plăcea la nebunie să stăm acolo. Nu știu de ce. Mama ne dădea de grijă să nu atingem nimic căci erau câteva aparate în acea sală și eram obligați să stăm cuminte, dar am tot fi stat și stat, chiar și așa, constrânși să nu coborâm de pe banchetă. Sunt convins că era camera copiilor acolo... Apoi, pe dreapta – un cabinet mare, care nici nu prea știu la ce servea, dar acolo era biroul infirmierei-șef, dulapuri cu farmacia, o instalație pentru sterilizare... Era sala cea mai mare... Avea tocmai patru ferestre! Probabil acela era cândva salonul... Ne plăcea să venim la mama la lucru. Colegile mamei ne alintau, iar în fața clădirii, între blocul IV și un cămin studențesc era un soi de teatru de vară cu un teren îngrădit, ideal pentru părinți, căci erau doar două porți pe care se putea ieși din careu și era ușor de delimitat unde nu se poate de mers, cu un brad mare în centru și un bloc enorm de marmoră albă decorativă lânga tulpina lui pe care ne plăcea să ne cățărăm...

Însă această poveste nu este nici măcar despre clădirea în care se afla punctul medical... Deși ar putea fi.

Cândva demult, incă înainte de a cunoaște eu acel loc, cam pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, tinerii lucrători medicali au fost confruntați (aici ar fi mai potrivit să folosim „confruntate” căci erau doar femei acolo, 1 medic, 2 infirmiere, 1 dentist și o dereticătoare) cu o situație destul de inedită și oarecum jenantă. La un moment dat a început să vină un bătrânel pe acolo. Era foarte bătrân. Venea în fiecare zi pe la o amiază. Și putea să stea acolo ore în șir. Nu, el nu crea alte probleme. Era politicos și drăguț cu lumea. Venea șontâcăind și se așeza pe una din treptele pragului. Și pur și simplu stătea...

Pe moșneguț îl chema Yaşa. Avea peste 80 de ani. Nu mai avea pe nimeni. Unde a fost până atunci? Unde locuia? Unde dormea nopțile?...

Venea în fiecare zi și se așeza pe prag. Și stătea. Se saluta cu fiecare vizitator. Era foarte amabil. Atât. A durat doar câteva săptămâni. Apoi Yaşa nu a mai venit...

Ca să plece, ieșea cineva și începea să-l roage: „Yaşa, aveți nevoie să vă odihniți, să mâncați ceva, sunt ore de când stați aici. Poate mergeți acasă?”

La care Yaşa răspundea invariabil acelaşi lucru: „Fetelor, dar eu sunt la mine acasă...”

Casa la care venea Yaşa a fost demolată odată cu Blocul IV...

* (Traducere proprie din franceză)

Imagine: În imagine se vede acea mică curte interioara din faţa punctului medical. Altădată mai era acolo şi un teatru de vară, care a fost la fel demolat. Tot spre această curte dădea şi pragul punctului medical pe care stătea Yaşa. Din păcate, blocul de marmoră albă nu mai este lângă brad. Oare a cui curte o fi decorat acum? În dreapta pozei se întrevăd scările noului bloc hidos ridicat în locul vechiului IV şi al casei lui Yaşa

TEXT SCRIS PENTRU „FILE DIN VIAȚǍ SI CǍRȚI”

Atunci când călătorești în transportul public parizian ceea ce frapează, în primul rând, este numărul persoanelor care citesc. Și așa a fost întotdeauna. Chiar și proliferarea gadgeturilor electronice nu a pus capăt acestei cutume. Cert, acum mulți citesc și de pe suporturi de alt tip (e-bookuri de ex.), dar citesc!

Dacă-l vezi cu cartea în mână pe cineva la Chișinău ai impresia că ai dat de un OZN. Faptul că la noi se citește puțin nu este o noutate. Acei puțini care constituie nucleul cititorilor din R. Moldova par a se cunoaște deja nominal (grație noilor tehnologii, printre altele) și, în pofida aparențelor, căci tot ei sunt și acei care produc texte (nu neapărat literare), nu sunt nici reprezentativi, nici suficient de influenţi pentru a avea o pondere sau un rol de formatori de opinie…

Citeam recent un studiu care afirmă că tineriii care au crescut în case în care sunt multe cărți (acei care au efectuat studiul nici nu au încercat să meargă mai departe, să vadă, de exemplu, cât și ce ce anume citește copilul, ce statut social au părinții, etc., etc.) au mai târziu o reușită socială net peste medie. Iată-așa o legitate: cărți = reușită socială! Statistică implacabilă… Par a fi niște banalități, dar… Cine nu-și aduce aminte de faimosul „Da’ ce, am să-l fac profesor?” de la noi. Încăpățânarea seculară a moldovenlor de a nu face carte (mai cu seamă de a nu citi, căci studii se pare că se mai fac, mai rău cu lectura) pare absurdă și inexplicabilă… În schimb, suntem meșteri la tânguială. Nu funcționează ceva și gata! De 25 de ani…

Un publicist celebru (nu-i de pe la noi şi nu am să-i pomenesc numele, căci nu are nici cea mai mică importanță în economia acestui text) afirma recent într-un interviu că el nu mai citește literatură. Fiindcă ea ar fi falsă. Că nu mai are timp pentru beletristică. Numai că omul, în dorința sa de a epata publicul larg, minte și induce în eroare cu nerușinare spectatorul care-l privește la televizor (în loc să citească o carte). Minte, fiindcă, chiar dacă și nu citește literatură „nouǎ” (dar cine știe cum o fi în realitate?), îi cunoaște pe clasici destul de bine și induce în eroare, fiindcă marea majoritate a auditoriului său nu are nici minimumul din lecturile clasice „obligatorii” însuşite… Or, publicistul nostru dă dovadă de o cultură generală mult peste media populară.

Literatura, dacă e să fim onești, nici nu pretinde la statutul de „adevăr”. Din momentul în care am spus „literatură” trebuie să asumăm automat faptul că vorbim despre o realitate specifică, scripturală.

Literatura, indiferent de gen, este o lume a ideilor și oricât de „realist” nu ar fi textul, oricât de mult nu ar face el trimiteri spre faptele din realitatea considerată „obiectivă”, oricât de mult nu le-ar reclama ori nu s-ar autoidentifica drept unul „realist”, orice text literar rămâne în zona ficțiunii.

Cu alte cuvinte, vom zice ceva asemănător cu spusele publicistului pomenit mai sus: literatura nu este niciodată o descriere fidelă a realității! Dar ea nu minte. Ea este o reflecție ideatică a lumii care ne înconjoară și astfel ne ajută să înțelegem ceea ce se petrece cu noi în această lume. Lectura nu este altceva decât un joc permanent, o confruntare și o gimnastică destul de intensivă a ideilor.

Un popor care citește întotdeauna are viitor. Un popor care citește mult are un viitor cert. Și această regulă se aplică fără excepții de niciun fel. Nici măcar studiile și acumularea de diplome nu ajută mult. Acumularea de cunoștințe fără plasticitatea gândului nu este decât un set de reguli și de procedee, instrucțiuni tehnice de aplicare a ceva care a fost gândit de alții…

Bineînțeles, cu condiția să nu rămâi prizonier al unei singure cărți...

Imagine: RICHARD WENTWORTH