l’oubli et la mémoire sont également inventifs*, 

Jorge Luis Borges, Le rapport de Brodi

Nu, de fapt noi nu ținem minte nimic. Memoria este probabil cel mai perfid aliat în ceea ce privește trecutul sau reprezentarea noastră despre el. Ceea ce credem noi că ținem minte nu sunt decât amintiri despre amintiri. Timpul trece ca un tăvălug peste asperitățile trecutului și imaginea care mai este vie în mintea noastră despre el tinde spre uniformitate. Ajungem într-un sfârșit să vorbim despre o perioadă anume în termeni extrem de simpli și reductori -„a fost bine”, „a fost rău” -, iar imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale materiei cenușii, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Atunci când acest proces decurge în mod firesc nivelarea respectivă se întâmplă prin transformarea continuă într-un nor eteric monocrom a multitudinii de senzații pozitive sau negative, fără să uităm de faptul că ponderea „binelui” în această ecuație este infinit mai mare. Madeleina prustiana se preface de-a lungul anilor dintr-o simplă coptură, cert savuroasă, într-un munte de granit de neclintit care spune până la urmă un singur lucru: „a fost bine”.

Și moșneguțul lui Alexei Marinat repeta ca o placă de vinil defectată „Tot mai bine era atunci”, dând dovadă de o tărie de caracter de invidiat în față unui individ care încerca cu tot dinadinsul să-l facă să spună „a fost rău”. Nu contează dacă încăpățânarea lui moș Petrache Seceră e conștientă, un fel de încăpățânare-manifest a unui om ajuns la sfârșit de cale și care știe că nimic semnificativ, nici rău, nici bun, nu i se mai poate întâmpla, sau e pur și simplu o formă de ignoranță, de inconștiență senilă bătrânească. Contează că personajul rămâne fidel imaginii pe care și-a forjat-o chiar el despre trecut. Dar ce se întâmplă atunci când această „tărie de caracter” lipsește? Atunci când nu doar un mucos care învață meserie îți fâlfâie în față un microfon, măgulindu-ți trufia, - Vezi, Moș Petrache, ai să apari la televizor! -, dar atunci când te pomenești cu o mașinărie întreagă care te convinge cu aplomb, acum, în prezent, că trecutul a fost alb și anume alb, nu altfel (ori negru, e valabil pentru ambele variante)? Până la urmă, același mecanism funcționează în ambele sensuri... E destul să fii convins astăzi că atunci „a fost bine”... Iar mai departe imaginația proprie, prin tenebroase mecanisme ale minții, găsește singură justificările și argumentele exemplificatoare care, la rândul lor, solidifică și mai mult edificiul verdictului. Bine a zis cine a zis: acel care controlează prezentul controlează și trecutul...

Am să va povestesc acum, după această digresiune puțin cam lungă, dar atât de necesară (ca și absolut tot ce scriu de altfel, mai încape îndoială?), și despre cum mi-a dezbătut deficitul o unghie. Există totuși momente în trecut, de o intensitate majoră, care rezistă mult mai bine forței nivelatoare a memoriei despre care vă scriam mai sus. Povestea mea despre o unghie pierdută, pe care o veți afla imediat, e din acestea. Acea durere fizică intensă pe care am resimțit-o atunci îmi iluminează, aidoma unui felinar în noapte, realitatea acelei zile și nu-mi permite s-o evaporez în ceața densă a memoriei...

Se întâmpla demult, cu vreo 30 de ani în urmă... Eram copil la mama și la tata, școler deja, încă un mucos, dar cu drepturi depline de a mă deplasa singur până la școală și în raza cartierului din orașul Bălți în care locuiam. Bălți nu este un oraș tocmai mare și avea pe atunci, probabil toponimic mai sunt valabile și astăzi, câteva repere geografice legate de unele localuri marcante, precum se întâmplă, de altfel, în oricare alt oraș. Celor din generația mea denumiri precum „Steluţa”, „Voshod”, „Drum Bun”, „Podul Chişinăului”, „Tâsiacia melocei”, „Iunosti”, „Pioner” le dau indicații topografice clare referitoare la orașul meu natal, murdar până la stele (și asta nu e doar o vorbă a cântecului). Unul din aceste jaloane orientative era și magazinul „Roada” din cartierul 8, care nu era departe de căminul familial în care locuiam atunci. Anticipând, am să vă dezvălui că acesta este și locul „crimei”! Ce-o mai fi acolo astăzi nu știu, dar pe timpuri era un magazin în care se vindeau legume și fructe, sucuri și conserve, făină, sare și zahăr, adică ceea ce trebuia să însemne produse ale sectorului agro-alimentar din RSS Moldova. La drept vorbind, dacă ar fi fost să ne luăm după cum arăta asortimentul magazinului, cu fructe și legume printre care erau destul de multe stricate și pe care ți le băgau neapărat în torbă launloc cu celelelate, cu sucuri în borcane de trei litri dintre care cele care durau cel mai mult pe rafturi erau acele cu suc de mesteacăn (produs național, ce mai!), conserve din dovlecei și vânătă (vă mai aduceți aminte: „икра баклажанная, заморская**”?) pe care nu le cumpăra nimeni, da, dacă ar fi să ne luăm după cum arăta în general și după mirosul de legume și fructe stricate care părea să fi intrat până și în tencuiala pereților, starea sectorului agro-industrial din republică era jalnică. Nu suportam atunci şi nu suport nici astăzi mirosul de cartof sau ceapă stricată (nu neapărat de la „Roada” mi se trage), chiar și scriind aceste rânduri îmi vin convulsii reflexive de vomă, iar în memorie îmi stă bine întipărită o ladă cu prune pe care am văzut-o în acel magazin: prunele stricate s-au chifligit și au acoperit cu mâzgă vâscoasă tot conținutul, de nu mai înțelegeai care fruct este teafăr și care nu, iar în jurul lăzii roiau viespi, albine și muște... Interiorul acelei prăvălii nu-mi părea deloc atrăgător, e drept că nici mare treabă pe acolo nu aveam, căci noi nu cumpăram fructe sau legume de la ei. Ne aprovizionam de la țară, de la bunei, iar în plus tata mai avea și o bucată de pământ lângă Bălți. Făceam compoturi și conservam masiv pentru iarnă. Ne descurcam precum se descurcau pe atunci toți ai noștri.

Din exterior, magazinul „Roada” era o construcție separată, un fel de cub de beton, cu o fațadă din sticlă și metal orientat spre strada care atunci purta numele lui Voroşilov, un macabru călău bolşevic, renumită mai târziu, după căderea URSS-ului, în „Calea Ieşilor”. Clădirea avea în față un fel de platformă naltă cam de un metru și jumătate și lată de vreo doi, și trebuia să urci câteva scări până la intrare, o ușă dublă din aceeași sticlă și metal. Acest detaliu își are importanța sa în povestea dată. Bănuiesc că sovieticii cunoșteau de existența plexiglass-ului și aluminiului, poate că era deja folosit și în construcții, dar nu și pentru acel edificiu. Ușa enormă era o ramă din colţare de fier masiv în care era îmbrăcată sticlă groasă și era ținută închisă de un resort impunător, așa încât trebuia să depui un efort considerabil ca s-o deschizi. Noi, copiii, reușeam cu greu, iar atunci când nimeream în bătaia ușii la închidere, eram pur și simplu azvârliți de ea afară.

Oare în ce an să se fi întâmplat povestea dată? Poate în 1985? Ori 86? Ori poate 87?... Iată, vedeți, nici asta nu mai țin bine minte... Dar undeva pe acolo. URSS încet, dar sigur se îndrepta spre colaps. Intrasem în perioada deficitului total. De pe rafturile magazinelor au început a dispare practic toate produsele, în special cele industriale. De mâncare se mai găsea, dar doar atât și doar produse de primă necesitate: pâine, lapte, smântână... Își mai aduce aminte careva de faptul că la piață se vindeau chiștoace la borcan de 1L? Dar cred că borcanele cu chiștoace au apărut totuși ceva mai târziu... Tot pe atunci apăruse și o zicală: „Cât de scump, dar să se poată cumpăra măcar ceva...”. Ei uite, se poate spune că acest vis din perioada deficitului total astăzi s-a împlinit!...

Zahărul făcea parte din produsele care au dispărut din vânzarea liberă. Poate o fi fost de vină și campania antialcoolică a lui Gorbi, lansată în 1985. Dar ținând cont de celelalte „dispariţii”, cred că a fost doar o scuză. Cert e că autoritățile au zis că se face prea mult rachiu pe la noi și că se va interzice să se vândă mai mult de 2 kg de zahăr pentru o persoană. Bine, dar acest lucru nu explica dispariția lui din comerț! Pentru noi, și nu doar pentru noi, acest lucru era aproape o catastrofă. Vă ziceam mai sus: în afară de consumul curent, noi mai făceam și multe conservături: dulcețuri, compoturi... Tata cumpăra zahăr cu sacul de obicei și se consuma destul de mult în perioada estivală... Cert, făcea bunelul și rachiu, dar el își cumpăra singur zahărul.

Și iată că în una din acele zile se zvonise prin cartier că la „Roada” se dă zahăr. Este și acesta un jargon sovietic: nu se spunea „se vinde”, ci „se dă”... „Я за вами! A что дают?***”, mai țineți minte? Cozi, cozi, cozi interminabile peste tot... Bătăi, certuri, blaturi, legitimaţii de invalid sau de veteran... Numere înscrise cu pixul pe dosul palmei... Și ore, zile, nopți pentru a cumpăra ceva... Am stat o dată într-o stație de alimentare (eram la Drochia) o zi întreagă cu mașina. Cineva i-a spus tatei că acolo este benzină. Trebuia să ne întoarcem la Bălți, dar rezervorul era vid. Tata spera să cumpere de pe la șoferii colhozului din sat, dar nu a găsit la nimeni. Îi ajungea doar până la Drochia. Mai departe – yok. Moskvichul a murit exact la intrarea în stație, o minune și asta. Acolo mai erau vreo 30 de mașini. Se dădeau doar câte 10L, dar se terminase exact după ce am ajuns noi acolo. Măcar să crapi! Umblă tata ca năucul cu canistra, dar nu era strop de carburant nicăieri... Nimeni nu dorea să-i vândă nici măcar 2-3 litri... Nu mai țin minte cum s-a descurcat... Dar m-am abătut de la subiect, se revenim la zahăr.

Așa dar, în acea zi se dădea zahăr la „Roada”. 2kg în mâini. E greu să explici și această noţiune astăzi: trebuia să fii prezent pe loc și nu se dădea decât 2 kg pentru o persoană. Nu puteai cumpăra pentru cineva, nici măcar pentru copil dacă nu era de faţă. Eu cu soră-mea am plecat de dimineață la școală, iar tata – la magazin să prindă rând. Noi eram patru, deci, cu puțin noroc, am fi putut spera să cumpărăm 8 kg. Un nimic pentru noi, dar tot era ceva. Când am venit de la școală pe la o amează, mama m-a hrănit și mi-a zis să merg la „Roada”, să-l caut pe tata și să-l trimit acasă să mănânce și el ceva. V-ați prins, da? El de dimineață stătea acolo! Am plecat după el. Cum l-am găsit în mulţime nu mai știu. Tata mi-a dat o foiță cu un număr, m-a încredințat unui cunoscut de acolo – se înfiripau în acele cozi cunoștințe, prietenii, mici tabere, deseori beligerante– și a fugit spre casă. Eu am rămas să țin rândul cu instrucțiuni clare de la tata.

Nu a lipsit mult. M-a trimis înapoi acasă și mi-a zis aproximativ pe la ce oră să revenim cu mama și cu sora (el cam pribluise când ne va veni și nouă rândul). La ora indicată am venit tustrei la „Roada”. Am mai așteptat vreo oră cu toții. Ne temeam foarte mult să nu închidă ăia magazinul... Dacă nu ne venea rândul până la ora închiderii, asta ar fi însemnat că tata trebuia să nu doarmă o noapte, fiindcă acei care abandonau și plecau acasă își pierdeau numărul în coadă. Și așa o regulă draconică se practica atunci... Dar am avut noroc și iată-ne, toți patru, în înghesuiala de lângă tejghea, am cumpărat 8 kg de zahăr! Am început să ne facem loc spre ieșire. Tata – în față cu torba, eu – în urma lui, sora – după mine, mama încheia mica procesiune.

Când a răzbătut la ușa care era închisă (Vă aduceți aminte de resort? Cine să stea s-o țină deschisă?) tata a tras de ea, eu m-am apucat cu mâna de colţarul ramei să mă trag în afară... În acel moment, ori că tata a fost îmbrâncit de cineva, ori din cauza greutății, nu știu, dar a scăpat mânerul. Și uşa, cu toată greutatea ei s-a închis exact peste unghia mea... Mamăăăăă!!! Ce-am mai urlat... Ce durere, fraților! Sângele a țâșnit imediat, iar unghia a căzut tot atunci... Noroc că tata a prins ușa înapoi la timp, căci putea, blestemata, să-mi zdrobească degetul de tot, să-l facă zob... Ce-a fost pe urmă, nu mai țin bine minte... Ce a zis mama, ce a făcut tata... Îmi stă unghia aia atârnând de vârful sângerând copios al degetului în fața ochilor și astăzi. Apoi – nu țin minte. Black out... Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Pur și simplu nu țin minte...

Cam asta e povestea cu unghia. Reiese, deci, că pe mine personal deficitul total m-a costat o unghie...

XXX

Se duc astăzi, acum, în prezent, bătălii acerbe pentru trecut. Adepții „a fost bine” luptă înverșunat contra celor din tabăra „a fost rău”. Restul e secundar. Restul vine de la sine. Eu am avut, că și mulți alți copii din generația mea, o copilărie fericită, dacă nu cădem, prin definiție, în păcatul pleonasmului zicând asta. Eram încă prea mici și nu eram încă prea afectați de realitatea cvazi criminală care domnea în rândurile adolescenților, chiar și atunci. Cu doar câțiva ani mai târziu, fiecare zi la școală, mai bine zis, drumul până la și de la școală, se prefăcea într-o mică expediție de război... Dar aceasta este o altă poveste.

Mi-a fost bine? Da, nu mi-a fost chiar rău. Ce griji aveam eu pe atunci? Dar nu aș vrea, nici în ruptul capului, să trec prin ce au trecut părinții mei.

Cred că dacă ar exista o mașină a timpului care să ne ducă înapoi în acea perioadă, să ne ducă pe toți, pe acei cu albul și pe acei cu negrul, pe toți acei care afirmă că își aduc perfect aminte cum era pe atunci, am fi cu toții șocați de diferența dintre ceea ce afirmăm noi astăzi și realitate... Dar nu există.

Iar celor care afirmă cu multă vervă că mai nu am trăit în rai, eu unul le-aș arăta o unghie însângerată de copil. Unghia pe care eu unul nu pot să le-o iert. Dar nici acest lucru nu-mi este în puteri. În schimb, v-am scris această poveste.

*uitarea si memoria sunt la fel de inventive (traducere proprie)

**icre de vânătă, de după mări şi ţări: (se face aluzie la o comedie sovietică, în care tocaniţa de vânătă era prezentată drept o mare raritate vs. icrele negre (caviarul) sau cele rosii (de somon)).

***Ocup după D-stră. Ce se dă?

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

Va dați seama, dragii mei, că nu ne-am auzit (văzut? scris? citit? cum o fi oare corect?) de anul trecut? Gluma asta bărboasă nu funcționează decât în această perioadă și ar fi fost păcat să nu folosesc ocazia. Așa dar, iată-ne și în 2017. Nu pot să vă doresc decât un singur lucru, simplu ca "bună ziua": să vă fie acest an mai bun decât 2016! Și pace. Am ajuns și la vorba bătrânilor: Să fie pace!...

Sper că ați scăpat teferi de revelion. Mai sper că a mai rămas câte ceva și în pungile Măriilor Voastre, nu de alta, dar anul se anunță greu, iar iarna cu "sezonul de încălzire" launloc abia începe. Dar presupun că dacă-mi citiți rândurile ați trecut cu bine peste această punte și v-a mai rămas puțină răbdare și pentru comentariile mele stângace.

LA DATORIE Înainte de a ne scufunda în apele tulburi ale actualităților, vreau neapărat să vă vorbesc despre altceva. Mai bine zis, despre altcineva. Despre ei se scrie îndeosebi atunci când se întâmplă ceva. Uneori, prea rar, sunt lăudați. Și atunci când sunt lăudați sunt lăudați, mult prea des, post mortem... Le salutăm curajul, eroismul și abnegația. Iar când nu moare nimeni din ei sunt ocărâți. Cu treabă și fără treabă. Dar tindem să uităm ca atunci când majoritatea din noi chefuieşte și se bucură la călduț în companie veselă, ei sunt la datorie. Gata să intervină când sunt chemați. Sunt pompierii, salvatorii, medicii de gardă și urgentistii, polițiștii, lucrătorii din domeniul transportului public. Vă alăturați ori ba, dar eu unul aș vrea să le spun un mare MULȚUMESC! Peste 500 de pompieri și salvatori, de exemplu, au fost de gardă în noaptea revelionului. Îi salut și le doresc tot binele, fie ca în anul care a venit să aibă cât mai puțin de lucru!

PROFESORII LA PROTEST Cică profesorii vor protesta la Chișinău și vor cere majorarea salariilor. Nobilă pornire. Totuși ceva mă face să fiu foarte și foarte circumspect. 2014, 2015 și 2016 cu toate „protestele” și „orăşelele de corturi” m-au făcut extrem de incredul. După ce toate s-au dovedit a fi făcătură curată și s-au redus la banale şi murdare tehnologii politice și la lupte între clanuri mafiote (dacă nu și mai rău, căci l-au întronat până la urmă pe Dodon în scaun de preşedinte), orice mișcare stradală de protest e dubioasă... Pentru moment știm ca protestele sunt planificate de Federația Sindicală a Educației și Științei. Eu unul voi încerca să aflu mai multe despre Dumitru Ivanov și I. Bulat, numele cărora apare pe documentul publicat, cât și despre emisiunea „Dialog social”, publicațiile „Făclia” şi „Vocea Poporului”... Dacă se găsește vreo media s-o facă în locul meu (e meseria lor, nu?), chiar s-o facă! Ideea e pe gratis.

Ei, şi acum să-i dam dodonului ce a fost al lui în săptămâna care s-a scurs:

ÎN EXCLUSIVITATE PENTRU DODON Nu știu dacă e de bine ori de rău, dar săptămâna care a trecut noul nostru președinte a ocupat de unul singur practic totalitatea spațiului mediatic. Într-un fel sau altul, dar Dodon a monopolizat practic tot fluxul informaţional. La direct și la figurat căci se pare că s-a mai pricopsit cu o televiziune. „Exclusiv TV” se numește, iar CCA i-a eliberat fără a crâcni licență de difuzare, în pofida faptului că „Exclusiv Media" retransmite deja în Moldova postul propagandistic rusesc NTV despre care s-a spus că a favorizat clar PSRM-ul în campania electorală. Despre securitatea statului și "războiul hibrid" nici nu mai pomenim, dar în țara minunilor se întâmplă exact pe dos decât ar trebui: în loc să fie sancționat dur pentru manipulare, trustul este răsplătit... Minuni de la Moș Gerilă, nu alta!

FMI ÎI DĂ PESTE NAS LUI DODON Într-o formă destul de ironică reprezentantul FMI i-a dat de înțeles lui Dodon că ar putea revizui programul pentru Moldova. Ne place ori ba, dar fără asistența lor Moldova e în colaps. Eu chiar aș fi curios să știu cât anume ne-a costat perioada fără acord cu FMI-ul... Și ar fi bine să le fie comunicată cifra respectivă tuturor care s-au opus acordului sau celor care chemau și mai cheamă la sistarea colaborării cu Moldova. Iar FMI-ului i-aș recomanda să nu facă glume din astea, chiar și cu Dodon. Nu-i exclus ca tipul anume acest lucru să și-l dorească...

DODON NU-L VREA PE MUNTEANU MINISTRU  „Nu schimb hârb pe oală spartă”. Cam așa a zis președintele. Ori a crezut careva că îi va așterne chiar Dodon lui Munteanu covor roșu la minister? Așa că, stimate mare strateg Mihal Fiodorâci, se pare că ai rămas și hârb și oală spartă... Că așa a zis președintele.

DODON DECOREAZĂ MAMELE CU MULŢI COPII 17 pentru Ordinul Republicii. 12 pentru Ordinul de Onoare. Cam acesta e tariful. Iar pentru 10 ce se dă? Meritul Muncii? Ori poate instaurăm unul nou? „Meritul Travaliului”. Ce ziceţi de aşa o denumire? Dar pentru 7? Dar pentru 5? Iată de exemplu pentru migdalul „Meritul Civic” câți copii trebuie să faci? Există o grilă ceva? Chiar sunt curios, nu de alta, dar Mihal Fiodorâci nici măcar atât nu cerea la vremea lui. El dădea cu hurta, pe categorii. Venea la un Congres pe undeva și decora la grămadă delegații. Da, încă ceva: mamele cred că au nevoie de altceva, nu de decorații. Toate mamele.

DODON ÎI RETRAGE CETĂŢENIA LUI BĂSESCU Băsescu zice că va ataca decizia în judecată. Poanta (nu Ponta) e că nu i-a retras-o și soției, dar asta e doar un detaliu. De ce a făcut-o Dodon pare să fie relativ clar: în primul rând, a promis alegătorilor săi. Iar Dodon la noi e mojic. Știți, vorba aia: Мужик сказал – мужик сделал. În al doilea, și asta e cauza principală, cred, Băsescu demult promite că lansează un proiect politic în Moldova. Chiar dacă nu se mai bucură de același succes în România, Băsescu e un politician de calibru mare pentru Republica Moldova care poate tulbura binișor apele în heleșteul nostru... Iar partea cea mai faină e că nimănui, absolut nimănui!, niciunei forțe politice de pe eşechierul de la noi acest lucru nu-i convine! Iată și înțelege acum cu cine joacă realmente Dodon... La o adică, povestea dată îi ridică și lui Băsescu cota binișor. Cu condiția să-și redobândească cetățenia. Dar nu e neapărat necesar, căci el şi aşa va putea transfera capitalul său când şi către cine dorește. Un lucru e cert: nu către Dodon şi nu către Mihal Fiodorâci.

DODON L-A VĂZUT PE KRASNOSELSKI Dodon l-a vizitat pe Krasnoselski. Ceva mai devreme Dodon zicea că Moldova ar trebui să-și ceară scuze pentru declanșarea războiului de pe Nistru. Noi nu știm ce anume și-au spus acești doi saltimbanci ai Kremlinului, dar știm că Președintele Moldovei a depus flori la mormântul kazacilor care au murit în război și care au tras în cetățenii Republicii Moldova. Acum ce va urma? Va veni Krasnoselski să depună flori la mormântul ostașilor noștri căzuți? Un proces de reconciliere asta ar presupune, nu? Numai că eu nu cred. „Securitatea noastră e în independența noastră”. Așa a zis tipul care este prezentat de către presa dodonistă drept Președinte. Dodon s-a ascuns și a secretizat totul, că doar nu poți face tam-tam din propria umilință. Presa transnistreană, însă, a jubilat. Și astfel am aflat și noi mai multe...

Cam aşa a fost săptămâna. Dodon în sus, Dodon în jos, Dodon la dreapta, Dodon la stânga...

Să fie ăsta doar începutul?

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

Mai rămâne o zi și gata, am scăpat de acest blestemat 2016! Cam greu să găsești momente pozitive în acest an… Nu că nu ar fi fost chiar nimic bun, dar pe acea balanță imaginară pe care punem și cântărim lucrurile, biluțele negre trag mai greu la cântar. Iar pentru Republica Moldova chiar a fost un an negru.

Poate că ar fi fost mai potrivit să vă prezint, în loc de tradiționala sinteză săptămânală, un bilanț al anului, dar trebuie să recunoaștem că multe din câte s-au întâmplat anume în această săptămână și sunt evenimentele care-l încununează.

Dar voi începe totuşi cu altceva, o veste care m-a întristat nespus de mult…

MIHAI CURAGĂU A mai plecat unul din artiştii emblematici ai generaţiei mele…  De la „Lăutarii” lui Loteanu şi până la „Plictis şi inspiraţie” al lui Cobâleanschi, toată istoria cinematografului moldovenesc a fost marcată de prezența lui inegalabilă. Iar eu îmi aduc aminte de ziua când l-am văzut pe scena teatrului de la Bălți, cu mulți-mulți ani în urmă, în „Hamlet”, dacă nu greşesc, deşi cum să uiţi aşa ceva? Nu, cu siguranță nu am uitat cât de uluit am fost de performanţa scenică într-un rol dramatic a unuia din zăluzii din „Văleu, văleu, nu turna!”... Ei pleacă. Noi ramânem. Ce anume pleacă odată cu ei ştim şi ne doare... Ce rămâne în urma lor? Chinuitoare întrebare.

ÎNCOR(N)ORAREA LUI DODON Iat-o, cireșica de pe tortul anului. Roșie, cum se și cuvine... Înainte de scrutin aduceam o mică replică celor care afirmau că alegerile respective nu sunt importante și le ziceam că un președinte poate că și nu poate, în virtutea Constituției, face mult bine, dar rău poate face mult. Acum să ne ținem bine, căci circul abia începe. 2017 se anunță promițător. Vinerea trecută s-a întâmplat: Dodon a jurat. Noi am înjurat. Putiniştii au jubilat. A fost suficient să privim la asistența din sală pentru a înțelege ce ni s-a întâmplat. Toată „floarea” țării a fost acolo, cu popimea în frunte, cu Roșca, Markel, Hazanov (apropo, ăsta ce căuta la Chișinău?) ş.a.m.d. Mai că nu ne-am pomenit și cu Rogozin la banchet, dar se pare că cerurile au decis să ne ferească de ridicol, măcar ceva ţine cu ţara asta... Rogozin totuși a fost. Pe la trei de noapte, cum îi stă bine unui KGB-ist.

STAF CU CONFLICT DE INTERESE Câteva săptămâni la rând vă scriam despre faptul că instanțele (toate!) din R. Moldova au găsit pretențiile grupului de inițiativă al emigraților care-și apărau dreptul la vot neîntemeiate. Așa au zis ei. Poziția CEC a fost apărată (destul de vehement, din câte am înțeles) de către Lebedinschi. Astăzi Lebedinschi face parte din staff-ul lui Dodon. Acum ce mai zici, înaltă Curte Constituțională, putea oare fi validat scrutinul ori ba?...

RO A DEVENIT MD Și cum să nu faci o mică porcărie chiar de la început? Pe situl Internet al președinției opțiunea RO a fost schimbată în MD. Faptă măreață, ce mai... Mare lucru asta nu schimbă, dar electoratul de teapa lui Vartanian e tare fericit.

DANŢUL CU STEAGURILE A urmat o suită de „evenimente” demnă de cel mai rocambolesc vodevil. Și dacă e vodevil și clounadă – e PL cu Ghimpu în frunte! Dodon scoate drapelul UE de pe Președinție. Ghimpu se duce și îl ticseşte la loc. Dodon îl scoate înapoi, apoi îi fură lui Ghimpu de la sediu steagul UE (noaptea!) și îl înlocuiește cu acel moldobou (nu vă supărați, dar așa este steagul: un bou aurit pe fundal roșu). Apoi Dodon taie din rădăcini suportul metalic de la Președinție să nu se mai poată băga niciun alt drapel. Toți scriu satus-uri pe Facebook. Şi-s fericiiiiți! „Pulsează lungă vreme / În orologi cu paşii uniformi / De ce te temi? Cu mine nu te teme! / De nu te culci, te culc cu sila...Dormi!” ... Vă rog să mă iertaţi. Să nu intrăm în cele sfinte. N-are treabă Eminescu cu saltimbancii de pe Bâc...

DEMITEREA LUI ŞALARU Ghimpu i-a făcut plăcerea lui Dodon: acel care a semnat ukazul a fost chiar noul președinte în persoană, nu altcineva, şi asta-i trei la mână. Tare-s maladets amândoi... Dar eu am o nedumerire: Ghimpu i-a retras „încrederea politică” lui Şalaru, supărat că acela îi contestă geniul strategic politic graţie căruia PL demult nu mai figurează în sondaje cu un procentaj peste pragul de trecere. Aici parcă e clar și asta e una la mână. Dar a mai existat un „intermediar” aici: acel care a fugit repejor cu demiterea de la Guvern la Președinție, acel cu doi la mână. Cine oare este el? Și de ce nimeni nici nu crâcnește despre asta?...

PLAHA – PREŞEDINTE ŞI EL Ca să nu rămână în urmă, Plaha a devenit și el Președinte. Lumea zice că ar avea mai multă putere această funcție a lui decât acea a lui Dodon. De fapt nu-i chiar așa: Plaha s-a făcut Președinte când a vrut și cum a vrut. Adică puterea lui nu e legată de funcție. Funcția e doar un moft. Dar eu zic că-i mai bine așa: atunci când moftul corespunde cu puterea. Cel puțin de ochii și pentru ochii lumii.

LEGEA „MAGNIŢKI” – PENTRU TOŢI SUA a decis – de acum încolo legea e valabilă pentru toate statele lumii! Iată acum, dom’ Gofman, vom vedea și noi cine anume din R. Moldova va nimeri în lista respectivă. Cu alte cuvinte vom înțelege dacă ai turnat la gogoși ori ba.

PORNO CARUSEL Oameni buni, asta nu poate fi real! Cu riscul de a mă repeta, am să vă povestesc o mică anecdotă. Discutam acum câțiva ani cu un prieten francez despre Emir Kusturica și filmele sale. Francezul îmi zicea că le găsește de un burlesc exagerat. Eu încercam să-l conving că nu este. Acum îmi zic că ar fi trebuit doar să-i dau să citească știrile din Moldova. În ce țară, în ce loc mai poate fi posibilă instalarea în centrul capitalei a unui carusel pentru copii cu gagici în pielea goală? Repet: nu e un bâlci oarecare, e ditamai centrul capitalei! După ce pozele au apărut pe net, goliciunea a fost astupată cu nişte cârpeli. Eu nici nu știu dacă realizați cât de hilară și demențială e această poveste! La fel ca și cea cu steagurile și multe altele, de altfel... Așa că Kusturica, dacă s-ar nimeri pe la noi, țara în care berea este considerată alcool, iar vinul – produs alimentar, ar renunţa la ficţiuni şi nu ar mai face decât documentare...

Cam atât pentru această săptămâna şi... pentru acest an.

Vine 2017... Să ne păzească Dumnezeu! Dar vorba aia: El dă, da-n traistă nu pune. Să-mi fiţi sănătoşi, dragii mei, tari în cuget şi buni! Nu vă lăsaţi cuprinşi de ură. Căci a fost scris: răul şi întunericul nu există. Există doar absenţa binelui şi a luminii

TEXT SCRIS PENTRU DESCHIDE.MD

Mă gândeam cum și despre ce să vă scriu în această noapte de joi spre vineri: să vă prezint un editorial clasic comentând așa cum mă duce capul și înțelegerea evenimentele săptămânii? Dar cum mai poți comenta ceea ce se întâmplă în Moldova atunci când vin de prin lume vești triste și dureroase, extrem de îngrijorătoare? Și, la drept vorbind, nici nu știu dacă e cazul… Cum poți comenta, de exemplu, aberațiile lui Dodon care încurcă funcția de Președinte cu cea a unui troll ordinar de pe facebook? Ce valoare mai are, să zicem, numirea lui Vladimir Botnari, anchetat penal în legătură cu dosarul 7 aprilie 2009, în calitate de șef al Direcției securitate la Moldtelecom? Cum poți pune pe aceeași balanța asemenea lucruri? Ori poate că poți? Poate că anume fiindcă suntem indulgenți cu porcării mici, se întâmplă tragedii mari?

Dacă e să fiu onest, săptămâna care a trecut, nici nu prea aş fi avut ce comenta. Cel mai valoros și mai informativ lucru pe care l-am citit în raport cu Republica Moldova a fost editorialul lui Sveatoslav Mihalache (citiți-l aici!) și mai cu seamă comentariile legate de Acordul comercial dintre R. Moldova și Federația Rusă semnat în noiembrie… Mie unuia îmi pare extrem de grav, dar cine să se ocupe de asta? Unde au fost jurnaliștii, analiștii, comentatorii, experții?...

Dar chiar și așa, toate astea par atât de mărunte pe lângă ceea ce s-a întâmplat în Turcia și în Germania… Cum poți comenta oroarea altfel în afară de a o respinge cu toată vehemența posibilă?...

A doua zi după atentatul de la Berlin mă conectam la un site de știri de aici, din Franța. Bineînțeles, toate titlurile erau despre atentat. Primul, al doilea, apoi așa un titlu: „Cum să obții cel mai ieftin credit imobiliar?”... Apoi din nou titluri despre numărul de morți și răniți... Apoi un articol despre Miss France... Și mi s-a făcut scârbă... În ce ne-am prefăcut? Seara, deschid radioul. Buletinul de știri începe cu atentatul. Apoi, fără întrerupere, fără tranziție, știri despre nu știu care candidat politic și declarațiile sale referitor la propriul program politic... Am închis radioul. La televizor reportajele despre atentate sunt un fel de competiție, ai impresia că acolo toți anume asta și așteaptă. Cât patos, ce excitație! Show, domnilor! Și noi ingurgităm toate chestiile astea fără a crâcni. Morți, răniți, bombe, explozii, oameni striviți de camioane, noul Star Wars, cele mai ieftine credite, Parce que je le vaux bien!, PSG – Lorient: 5-0. Ei sunt de vină! Emigrații – afară! Ungurii și jidanii ne asupresc! Rușii ne-au luat tezaurul! Rușine: PSD propune o musulmană pentru postul de Prim-Ministru! Avem Președinte neamț – ajunge! Al nostru în genere suge țâță conectată la Kremlin! Rupem hărțile, tovarăși! Românii ne românizează, rușii ne rusifică! Să-i pedepsim pe acei care mănâncă tartinele cu pateul în jos, să-i dăm afară pe acei cu cârlionțul răsucit în cealaltă parte. Reforme! Trebuie să reformăm! Nu mai putem trăi pe vechi! Ați observat că de vre-o 30 de ani nu mai putem trăi pe vechi? Noi, de fapt, ne-am şi dezvățat să trăim pe vechi... Noi ne adunăm în grupuri virtuale de profiluri echivalente și ne complacem în a urî alte grupuri virtuale de profiluri echivalente...

Îmi aduc aminte de buneii mei care la orice masă, de fiecare dată când închinau, se rugau de pace. Noi am uitat să prețuim pacea. E drept că noi nici nu am știut ce au știut ei. O fi probabil bine că nu am știut, însă e foarte rău și periculos că nu am căutat să știm, ci mai degrabă am căutat să uităm. Se pare că această molimă, uitarea, nu ne-a atins doar pe noi…

Vine Crăciunul. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult ca poveștile de Crăciun să fie adevărate. Măcar o parte din ele. Să vină moșul, zâna, îngerul, cine-o fi, dar să vină! Să se întâmple o minune! Cât de mică, dar să se întâmple... Să se întoarcă totul pe dos. Adică pe dosul dosului. Adică pe față. Să se întoarcă acest volant în cealalată direcţie... Nu-i chiar mult ceea ce cer, nu?

Cam atât am avut a vă spune. Un Crăciun fericit tuturor! Dacă am supărat pe cineva pe nedrept în anul care se scurge, vă rog de mă iertați! Pace vă doresc! Iubiți-vă, oameni buni, căci cea mai mare minune a lui Dumnezeu e dragostea.

Hai că nu mai este demult nici măcar oranj... E de-a dreptul roșie.

Oranj în țara asta au rămas doar portocalele cu mandarinele pentru acei care vor avea dreptul la ele, de Anul Nou măcar, precum erau și mandarinele din copilăria mea îndepărtată. Le așteptam un an întreg și ne ciondăneam cu soră-mea de la felii atunci când nu erau pare… Ah, cât de mult le așteptam!, dar ceea ce nu voi uita niciodată este faptul că în acel săculeț cu mandarine neapărat era și una-două stricate, de parcă cineva, o forță necunoscută și malefică, ne interzicea accesul la visul perfect, fără putregai, oricât de mic și neînsemnat nu ar fi fost el. 

Mai există cică și un Orange, un operator de telefonie mobilă cu vânzări în scădere, dar care mai face încă ceva bani în acea țară unde bani se fac doar din mobilitate. Viața e mișcare! Deși nu, pare-se că era exact invers : Mișcare înseamnă viață! Движение — это жизнь! Anume așa scria pe lozinca ceea roșie. Corectăm: Mobilitate internațională înseamnă supraviețuire! Adaptarea lozincelor la realitatea zilei. Și ne mobilizăm internațional pentru a supraviețui, măcar în vis, măcar pentru a salva un vis, dar tot degeaba… Lozinca ceea roșie pare să fie mai durabilă, matricea originară nu dispare, ea e imobilă…

Portocaliu mai era și Moskvitch-ul lui tata, cumpărat în 1980, mașină pe care până la urmă a luat-o nu pentru că și-o dorea, ci pentru că o Ladă era imposibil de procurat. Un erzaț de vis și acesta, dar se bucura nespus de mult și de un Moskvitch, căci i s-a nimerit unul în „variantă de export”, vândut în intern din cauza unei zgârieturi pe caroserie, și aici un defect care a fost insinuat într-un vis, tehnologic destul de lamentabil, de altfel. Vise portocalii cu defecte, cu o porție obligatorie de putregai, din asta am ieșit cu toţii…

Ah, ce-am mai visa și noi!, dar noi nu știm cum să visăm fără viciu, nu ne-a învățat nimeni, iar noi nu am fost în stare să ne debarasăm de putregai. Acea zgârietură incipientă ne urmărește și astăzi. Păcatul nostru originar. Visul nostru frumos e cu rebut. Defectul este înscris în ADN-ul aspirațiilor noastre și atunci când nu mai rămâne nimic aici şi acum, atunci când încerci să faci un salt înapoi, spre perioada când se mai visa, atunci când începi a scoate strat după strat, atunci când începi a roade straturile de vopsea – verde, albastru, galben – numaidecât dai de roşu… Epiderm din lozinci scrise pe roșu.

L-ai roade și pe el, dar dai de carne vie… roşie…

Origine Imagine