(Patrick Asté alias Diastème, FRA, 2015 (Un français)) : Filmul, la apariția lui, a fost recepționat de către criticii cinefili destul de rece. Cu toate acestea, el merită, fără îndoială, privit. Diastème ne aduce pe ecran 19 ani (apx 1994 – 2013) din viața lui Marco (interpretat superb de Alban Lenoir) și a acoliților săi care sunt ceea ce în Occident purta numele de skinheads, iar în Est de neofasciști. Grupul din care face parte Marco ataca negri și arabi, reprezentanți ai altor forme de subculturi… Dar Marco se dovedește a nu fi un descreierat și criminal desăvârșit și, treptat, încearcă să iasă din mocirla urii și a violenței.

Această mișcare a lui spre pocăință se întâmplă cumva pe contrasens, căci acei care-l înconjoară, lumea în general, devine din ce în ce mai polarizată și violentă.

Probabil această fază tranzitorie a și generat acel sentiment de film nedesăvârșit, căci începutul lui este o imersiune foarte realistă și violentă în lumea skinheadsilor, ceva în spiritul „Portocalei mecanice” de Stanley Kubrick, dar pe măsură ce filmul se îndepartează de acel model, publicul pare pierdut și din ce în ce mai puțin convins...

Bineînțeles, putem spune că realizatorul și-a asumat o misiune cvazi-mesianică prea mare și prea vastă și că mesajul oecumenic s-a dovedit imposibil de transpus cu instrumentarul ales, dar... oare nu spune acest lucru mult mai multe despre spectatori decât despre film? O fi sunând fals pocăința? O fi penitența imposibilă? Ori poate că am dezvățat noi să iertam?

Într-o discuție online (un live) cu câteva persoane din România la care am fost invitat imediat după alegerile parlamentare care au propulsat AUR pe scena mare a politicii românești alături de tradiționalele formațiuni nomenclaturiste (termenul nu este neapărat folosit în sensul cel mai peiorativ al cuvântului), îndrazneam să spun că succesul formațiunii respective este un lucru pozitiv pentru România. Eram, de fapt, invitat la acea discuție pentru a explica rezultatele votului în Basarabia, nu neapărat să discutăm despre AUR. De îndată ce am depășit momentele de jenă scandalizată, am putut să-mi explic punctul de vedere care ramâne (o afirm nu fără un anumit regret, recunosc) același și astăzi.

Am tot amânat, sperând că necesitatea acestei publicații va dispare de la sine, dar evenimentele din ultima vreme nu fac decât să-mi confirme spusele de altă dată.

Să începem de la cea mai „scandaloasă” parte: de ce consider eu că AUR este un fenomen foarte bun pentru România?

În primul rând apariția și succesul formațiunii respective este o dovadă că procesele democratice, oricât nu le-am căuta (și chiar găsi!) nod în papură, funcționează în România! Putem fi scandalizați mult și bine, dar ascensiunea acestui partid demonstrează că se poate, că mai există spațiu pentru noi formațiuni politice, ceea ce este, fără îndoială, o noutate bună.

În al doilea rând, și aici voi repeta exact ce spuneam și pe parcursul sus-pomenitul live, AUR a apărut din cauza că partidele „tradiționale” au cam pierdut conecțiunea cu „pământul”. Dacă există o cerere latentă care nu este reprezentată în oferta unui partid politic convențional nu ar trebui să ne mire faptul apariției unei formațiuni politice noi. Și cu cât mai mare este decalajul dintre „cerere” și „ofertă” cu atât mai mare este probabilitatea ca în acest interstițiu să se intercaleze un actor politic. Politica nu prea suferă vidul, dar acest postulat nu poate fi adevărat decât în societăți în care există democrație. Și aceasta este o noutate bună pentru toți românii!

Pân-aici nu cred că am făcut mari descoperiri în ale politologiei, dar cred că ar trebui să venim cu unele explicații, fiindcă mai departe lucrurile sunt puțin mai complexe.

AUR şi frica de „naţionalism”: Comparația simplistă cu fostul partid al lui Corneliu Vadim Tudor nu este tocmai corectă, chiar dacă similitudinile discursive sunt pe față. PRM-ul a crescut pe solul, încă destul de fertil și astăzi, al ultra-naționalismului de tip ceaușist (până și la nivel de lideri de partid diferențele sunt notorii: Tudor era un ceaușist cu acte în regulă, om al sistemului vechi, pe când Simion este un „om nou”, lup tânăr, căruia, măcar și din cauza vârstei, nu i se pot imputa legături cu regimul ceaușist). Chiar dacă a cunoscut o perioadă scurtă de glorie (turul II al alegerilor prezidențiale din 2000), trendul protocronismului, ca și epoca ceaușistă, era deja unul care se murea, chiar și atunci.

AUR însă a exploatat (și mai exploatează, chiar dacă „lupta” lor s-a cam (prea) fărâmițat) subiectul re-Unirii, o năzuință firească a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, fiindcă despre Unirea României cu Republica Moldova se vorbește, nu despre o ipotetică „Românie Mare”. Atât timp cât celelalte formațiuni politice fug de subiectul respectiv, evitându-l sau mușamalizându-l, inventând formule de genul „ne reunim în sânul Uniunii Europene”, AUR are zile frumoase în față.

Inversul este la fel de adevărat, căci „diversificarea” subiectelor despre care pomeneam mai sus devine extrem de toxică pe alocuri. În momentul în care „unioniștii” vor găsi o altă formațiune credibilă anume pe acest subiect, care să le întruchipeze năzuințele, AUR va ajunge exact acolo unde a ajuns PRM-ul lui Tudor. Neînțelegerea acestei diferențe dintre PRM și AUR poate deveni, potențial, extrem de periculoasă pentru viitorul României. Atunci când discursul public elitist bagă în oala pe care scrie „naționalism” tot ce nu le priește, fără discernământ, sperând ca oala să fie respinsă doar pentru că scrie ceva pe ea, (iar deseori doar pentru faptul cӑ a scris el, „marele ghid al poporului”, ceva pe oalӑ şi de aia ceilalţi trebuie sӑ urmeze orbeşte instrucţiunile de la „centru”) comite exact eroarea despre care vorbeam mai sus, atribuind-o partidelor, și deschide un larg bulevard pentru formațiuni precum AUR.

Mâna Kremlinului: Învinuirile care plouă peste AUR precum că sunt un instrument al regimului putinist sunt foarte grave în sine și nicidecum nu trebuie neglijate sau tratate drept o banală „luptă mediatică”, mai ales în contextul regional actual. Bagatelizarea acuzației respective și ușurința cu care se aruncă în spațiul mediatic de pe abmele maluri ale Prutului cu „mâna Moscovei” în adversarii politici nu face decât să sporească vulnerabilitatea ambelor state în fața influenței imperialismului putinist. Acei care participă de zor la „hei-rup”-ul mediatic – politicieni, jurnaliști, comentatori politici, simpli utilizatori ai rețelelor de socializare, – împartășă în egală măsură responsabilitatea pentru incapacitatea noastră colectivă de a răspunde corespunzător la acțiunile ostile ale Kremlinului în „războiul informațional” pe care Putin l-a declanșat în 2012 împotriva lumii întregi, la general, dar și a noastră, în mod particular.

Bănuiesc că e responsabilitatea SRI –ului în România și a SIS-ului în R. Moldova de a depista și neutraliza agenții care servesc o „putere ostilă”. În cazul în care instituțiile respective se culcă pe-o ureche atunci când apar publicații de genul celor care acuzau direct AUR de a fi primit bani de la ruși, ele trebuie somate de societate să investigheze și să pedepsească dur forța politică vizată ori... jurnalistul și media care publică acuzații calomnioase de o gravitate extremă. Din păcate, indiferența unora, egocentrismul sau mercantilismul altora, ignoranța celor mai mulți, fac ca acest câmp de bătălie să fie lăsat pradă flibustierilor „armatei informaționale” kremliniste... Ce să mai vorbim în dodii, dacă în Republica Moldova SIS a primit misiune direct de la Președintele statului de a combate... corupția! Chit că mai sunt vre-o enșpe alte instituții care pentru atâta treabă au fost create...

Dar să revenim la AUR. În îndepărtatul deja an 2015 atenționam cititorii acestui blog despre trocul pe care Putin l-a propus „Occidentului colectiv”: un nou pact à la „Stalin – Hitler” sau o nouă „Conferință de la Yalta”, ceva similar. Idea e simplă: împărțirea lumii în „zone de influență”. Putin propunea o nouă linie de demarcare pe... Nistru! Altfel spus el propunea Occidentului re-Unirea în schimbul Ucrainei. Scriam asta cu 4 ani înainte de apariția AUR-ului pe scena politică românească. Aparent, tot ce face AUR ar corespunde cu interesele Kremlinului, până la o anumită vehemență anti-europeană, ceea ce pare destul de insolit în spațiul politic al României... Trocul respectiv este însă valabil doar și doar în cazul în care Rusia ar primi „carte blanche” în Ucraina, ceea ce nu pare a fi cazul, evenimentele din ultimile săptămâni confirmându-mi presupunerile de acum 6 ani. Fără Ucraina, re-Unirea Republicii Moldova cu România va fi (precum a fost până acum, iar evenimentele din partea stângă a Prutului, acolo unde Kremlinul controlează pâna și ce mănâncă furnica la micul dejun, sunt încă o dovadă a celor enunțate aici) considerată de Moscova drept principalul pericol geopolitic. Drept consecință, fără Ucraina orice mișcare spre re-Unire, pe ambele maluri ale Prutului, este în detrimentul intereselor Kremlinului.

Dar aparențele de aia și se cheamă aparențe, ca să nu le luăm drept adevăr factual. Pentru a nu cădea în capcana descrisă mai sus chiar de mine, vom lăsa organele abilitate să vină cu probe, dovezi și inculpări, dacă e cazul.

Un singur detaliu ar mai fi de adăugat: atâta timp cât PSD-ul lui Ion Iliescu (cu școală la Moscova, şi acesta este un fapt incontestabil biografic, nu o presupunere) e încă în pâine și se pot găsi scuze morale pentru a coaliza cu ei, orice insinuare la adresa altor formațiuni politice referitoare la „mâna Moscovei” e ridicolă.

Este AUR un partid periculos? Ţinând cont de scorul electoral înregistrat la ultimul scrutin parlamentar, AUR rămâne un partid minoritar și puțin influent. 30 de deputați din 330, 13 senatori din 136, doar 3 primari din 3176, doar 79 de consilieri locali din 39900. Fiind un actor nou politic, e firesc să fie agresiv și populist în acțiuni și declarații. E propriu pentru orice formațiune în devenire. La fel e firesc să stârnească nedumerire și neînțelegere în coștereața politică tradițională. E un soi de pasăre nouă, puțin cam sălbatică și fără respect față de ierarhiile stabilite, nimerită oarecum întâmplator în țarc. La drept vorbind, în toată această poveste a AUR-ului, anume aspectul respectiv mă interesează cel mai mult: de ce anume s-a speriat într-atât de mult cinstita noastră adunare? Dacă am strădui să găsim un răspuns, am avea material suficient pentru alte câteva articole, la fel de lungi, dar noi astăzi despre AUR scriem și vom lăsa îndeletnicirea respectivă pentru altă dată.

Acele câteva personaje „odioase” care au fost „demascate” de presa vigilentă nu sunt prin nimic mai mult detestabile decât alt(i/e) indivi(zi/de) care, spre deosebire de membrii AUR, au ocupat funcții de cel mai înalt rang în stat.

Pentru moment, apariția unei formațiuni precum AUR o voi considera drept una pozitivă pentru România. În primul rând fiindcă AUR trântește cu toți politicienii, din toate partidele, de pământ, căci planau toate pe undeva, nu prea se știe pe unde, dar cu certitudine din acel loc firul ierbii nu se prea vedea. În al doilea rând, AUR e pentru moment un fel de fact checker al politicienilor: ei nu ezită să scoată în văzul tuturor toată lenjeria puturoasă din instituțiile în care au reprezentanți. Și acest lucru e salutabil: mai puțină minciună, tovarăși, și vor avea și scandalagiii de la AUR mai puține motive pentru scandal. Și nu în ultimul rând AUR face să se vorbească despre Unire (în detrimentul intereselor Kremlinului, în absența concesiilor referitor la Ucraina).

Ce va deveni AUR? La drept vorbind, nu întrevăd decât trei scenarii posibile pentru AUR:

1) Dispariția (puțin probabil). Dacă se găsește un partid tradițional mai moderat care să taie creanga unionismului pe care o călăresc adepții lui Simion, AUR dispare în mai puțin de un ciclu electoral. Există o cerere imensă pe ambele maluri ale Prutului pentru re-Unire și această cerere nu mai este posibil de ignorat.

2) Intrarea în rânduri (foarte probabil). Odată cu succesul și cu intrarea în structurile puterii, AUR va intra în rangul partidelor moderate și „politicoase” convenționale. Rândurile lor se vor completa cu traseiști de alt calibru, cu adevărate „animale politice”, mai cu experiență, mai abili și mai flexibili în negocieri și la împărțit de turtă politică. AUR va deveni un partid ca multe altele (să ne amintim de USR +, drept exemplu), cuminte și conciliabil.

3) Roxit (probabilitate variabilă). Iată această perspectivă, care pare destul de fantastică la momentul dat, nu ar trebui deloc subestimată. Cu riscul de a mă repeta, voi afirma încă o dată că AUR nu ar fi putut apare și crește dacă nu exista o cerere enormă pentru re-Unirea României cu Republica Moldova. Acest bazin electoral nu este nici pe aproape epuizat și există un potențial enorm de creștere pe acest segment. Problema e că formațiunea respectivă s-a manifestat în mai multe rânduri prin mesaje vădit anti-europene de la care distanța spre un eventual Roxit e minimă. Orice altă încărcătură semantică pe lângă re-Unire am putea-o considera drept secundară în desaga celor de la AUR, dar creșterea lor pe baza unionismului vă crește inevitabil și ponderea „mesajelor secundare”, unele din ele fiind extrem de toxice. Din fericire, România este astăzi destul de solid ancorată în structurile UE și în NATO. E de neînchipuit ca toți acei (și nu sunt puțini, de la opincă și până la vlădică) care au profitat din plin de fonduri europene, de libera circulație, de toate avantajele pe care spațiul european a putut să le ofere, să renunțe la ele. Și mai complicat va fi să renunțe SUA la instalațiile de la Deveselu. (Totuși acei care au decis, cu voie ori fără voie, instalația respectivă, a fost vizionar și a securizat geopolitic țara pe mulți ani înainte!).

În loc de concluzii:

• AUR este un fenomen pozitiv pentru România, nu atât prin ceea ce prezintă ei, cât prin faptul că atestă despre o stare, per ansamblu sănătoasă a democrației în România. Partide similare există în mai toate țările UE și ar fi fost de mirare să nu apară unul și în România.
• AUR este și va rămâne un partid limitrof, vulnerabil, agresivitatea lor fiind condiționată de necesitatea de a se afirma, de a crește.
• Viitorul AUR-ului depinde în primul rând de capacitatea partidelor „convenționale” de a recupera agenda unionistă. Dacă partidele tradiționale vor continua să ignore acest deziderat al alegătorilor, AUR vă continua să crească, inclusiv în Republica Moldova (chiar dacă pe malul stâng al Prutului există o rezistență mult mai mare datorită omniprezenței influenței Kremlinului).

P.S.: În chiar ziua în care scriam aceste rânduri aflam, oarecum consternat, că Alexandru Muraru, deputat PNL, consilierul premierului, a declarat că va depune o plângere penală la Parchetul General pentru scoaterea formațiunii politice AUR în afara legii... Îi voi mulțumi D-lui Muraru, prin această cale, că mi-a validat fiecare literă de mai sus (totuși, ce coincidență...) și voi mai veni cu o constatare: AUR are zile frumoase înainte...

P.P.S.: Ignoranța și nombrilismul „experților” din România, incapacitatea de a înțelege procese care depășesc puțin frontierele României oficiale m-a mirat dintotdeauna. Să fie același protocronism, aceeași gândire autarhică de vină?... Greu, tare greu scăpăm de moștenirea ceaușistă...

Ucenicul (Kiril Serebrennikov, RUS, 2016 (Ученик)) : În mai 2017, la exact un an de la proiectarea filmului la festivalul de la Cannes, au loc percheziții la domiciliul realizatorului Kiril Serebrennikov. În luna august a aceluias an Serebrennikov este arestat de către autoritățile ruse pentru pretinse deturnări de fonduri alocate teatrului pe care îl conducea. Realizatorul a fost plasat în arest la domiciliu, iar în iunie 2020 este condamnat la 3 ani cu suspendare.

S-ar părea că nu există legătură directă între aceste două șiruri de evenimente, dar dacă veți privi filmul lui Serebrennikov și îl veți situa bine în contextul socio-politic rus, o corelație imediată devine mai mult decât evidentă. Reacția bolnăvicioasă a sistemului opresiv nu face, acum, când au trecut deja cinci ani de la apariția filmului, decât să accentueze și să valideze (dacă ar mai fi nevoie de așa ceva) justețea și incisivitatea celor relatate. Așa ceva se poate întâmpla: voluntar sau involuntar, un cuvânt spus, un articol, un cântec, în cazul nostru – un film, nimerește exact în țintă, peste o bubă puroindă, în nervul dezgolit. Și atunci reacția e pe măsură chiar dacă la moment poate să ne pară drept supradimensionată.

Filmul relatează povestea unui elev, Veniamin, care consideră că lumea a luat-o razna, că forțele malefice devin omniprezente și că doar el deține cheia izbăvirii. Fiindcă el citește din cartea sfântă, din Biblie, fiindcă el deține cheile sacrului grație acestor lecturi. Și fiindcă el este „știutor”, iar ceilalți, indiferent de cine ar fi ei – colegi de clasă, învățători, directoare, preot, propria mamă – nu sunt decât niște ignoranți, Veniamin consideră că poate decide de soarta lor.

Dar filmul nu este doar despre fanatism religios și monstruozitățile generate de el. Această tumoare se dezvoltă în văzul tuturor, inclusiv al autorităților (școala, poliția, biserica) și nimeni nu îndrăznește să i se opună. Mai mult decât atât, unica persoană care înțelege ce se întâmplă cu tânărul băiat și care încearcă cumva să se împotrivească este sancționată... Fiindcă „autoritățile” nu îndrăznesc să combată răul evident care poartă hainele ideologiei oficiale.

Dacă nu ați privit încă acest film, se impune! Pentru o mai bună înțelegere a lumii de azi.

(film recomandat în Revista Timpul din România, ediția Republicii Moldova (nr. 7))

tata nu a scris poezii

de altfel - nici prozӑ

a avut o viaţӑ „prozaicӑ”

cӑrţile pe care le pӑstra pe raft

erau groase şi grele ca metalul

heavy books about heavy metal

cӑrţile tatei erau despre metal

despre rezistenţa materiei

tata nu a fӑcut disidenţӑ

tata nu a fost membru de partid

tata era din altfel de materie

solidӑ

rezistentӑ

tata nu a ştiut sӑ picteze

desenele lui erau toate liniare

executate pe hârtie milimetricӑ

trase cu rigla

şi cu creionul simplu

nimeni nu a ştiut sӑ tragӑ

drepte de diferite grosimi

cu acelaşi creion mai bine ca tata

tata ştia cӑ dreptele nu sunt toate la fel

tata avea un set de peniţe pentru tuş

şi câteva sticluţe de tuş

negru – verde – albastru – roşu

tata nu a fӑcut caligrafie

decât atunci când l-am rugat

sӑ ne scrie „frumos”

o pancartӑ pentru şcoalӑ

am avut cea mai frumoasӑ pancartӑ

în biroul tehnic pe care-l conducea

am vazut zeci de desene tehnice

executate impecabil

cu tuş negru – verde – albastru – roşu

erau cele mai frumoase

desene tehnice executate vreodatӑ

cu o multitudine de cifre mistice

coborâte direct din

heavy books about heavy metal

când a murit tata

uzina îi mai datora câteva luni de salariu

uzina i-a fӑcut gard din metal la mormânt

din contul datoriilor la salariu

heavy metal. too heavy metal.

too much books for this too heavy metal...

Săptămâna trecută românii și-au sărbătorit Ziua Națională. S-ar cuveni că această ediție să fie consacrată în întregime acestui eveniment. Doar în ultimii 10 ani peste un milion de cetățeni ai Republicii Moldova au cerut cetățenia României. Cetățenii Republicii Moldova, tradițional, votează cu picioarele. Cel mai rațional și mai valabil vot!

Din păcate, vom abandona aici mesajele de sărbătoare, căci suntem obligați să consacrăm spațiu altor subiecte.

PROXENETUL POPORULUI Săptămâna a început cu o explozie mediatică de proporţii: Eugen Luchianiuc a publicat pe blogul său un material în care a dezvăluit rolul ambiguu al unui oarecare Dumitru Godorog, om influent care s-a oploșit pe lângă avocatul poporului, Natalia Moloșag. Condamnat pentru proxenetism în trecut și fără a fi angajat oficial, susnumitul se comporta ca un veritabil pașă pe lângă ombudsman. Spațiul mediatic a explodat! Cu toată împotrivirea Nataliei Moloșag, ea a fost nevoită să demisioneze. Nu înainte de a se ridiculiza în cadrul unui briefing. Situația e cu atât mai picantă cu cât Moloșag a fost avocata Maiei Sandu, iar Maia Sandu a încercat să nege că o cunoaște! Se vede că ceva s-a stricat în sistemele de filtrare...

CONSILIERUL LUI GAVRILIŢĂ Același blog, al lui Luchianiuc, mai publică un material, de această dată despre consilierul Prim-Ministrului, Natalia Gavriliţă, un oarecare Segiu Cușnir. Chiar dacă nu are un trecut de proxenet la pasiv, traficul de influență și micmaşurile descrise sunt de toată frumusețea. Din păcate, presa nu a preluat informația și „societatea civilă” nu a mai reacționat cu aceeași vehemență. Cred că Eugen s-a cam grăbit. Evenimentele trebuie lăsate să fie digerate. Cu atât mai mult că între timp a detonat o altă bombă, la Nordul republicii.

PAS – SCOS DIN CURSA ELECTORALĂ Fiți pe pace: ați citit corect. Numai că eu nu mă refer la alegerile primarului municipiului Bălți, ci la cele de mai târziu. La viitoarele parlamentare, spre exemplu. Desigur, ceea ce spun e valabil doar pentru scorul electoral al partidului în municipiul Bălți. Cât privește decizia de a o scoate din cursă pe Tauber, vom menționa doar două lucruri. Primul e că nu sintem la primul eveniment de acest gen. Ne vom aduce aminte de eliminările partidului lui Usatîi și acea a lui Năstase din cursa pentru primăria Chişinăului. Tradiții și niciun mister! Numai că actualii au declarat că rup cu tradițiile seculare?! Și al doilea lucru: de fiecare dată formalitățile legale au fost respectate. Dar, vorba aia, toți înţeleg totul și fără prea multe explicații. Dacă e să ne limităm la cazul Tauber, presa locală de la Bălți a descris cu lux de amănunte campania ei electorală, numai că autoritățile nu au reacționat. Totul trebuie făcut la timp. Și echidistant. Câte s-au scris pe timpuri despre campania lui Dodon, spre exemplu... Degeaba! Putem să-l felicităm de pe acum pe tovarășul Grigorişin. Afacerile familiei vor fi protejate! Și de această dată vom face referință la un material publicat de Eugen Luchianiuc. Dacă crede careva că candidatul PAS poate face faţă la Bălți, greșește amarnic. Încă o dovadă a faptului că „centrul” a pierdut definitiv contactul cu regiunile... Pentru moment însă, acei care câştigă politic sunt ŞOR-iceii. Ei organizează deja proteste...

IMBOGĂŢIRI ILICITE LA PACHET Legea cu tragerea la răspundere pentru îmbogăţiri ilicite e foarte comodă. Nu ai cum reproșa ceva faptului că personaje precum Sîrbu sau Iorgu sunt anchetați, dar toți înţeleg că vor fi „deranjați” doar acei care nu sunt „buni”. Definiția de „om bun” însă devine din ce în ce mai puțin evidentă... Ori dimpotrivă: prea evidentă.

LINII ROŞII Lumea vuiește despre așa numitele „linii roșii”. Vuieşte la un alt nivel, desigur, acel geopolitic despre care se tem guvernanţii să vorbească la noi, dar să știți că există unele limite imposibil de depășit și la un nivel mult mai mărunt. Vă mai aduceți aminte de un personaj destul de exotic, diaconul Ghenadie Valuța? Acel care s-a remarcat prin mesaje extrem de agresive homofobe, care a fost filmat maltratând un câine și multe altele. Și uitasem de el, dar săptămâna aceasta aflam că biserica l-a „concediat”. Poți face ce vrei (ceea ce a și făcut Valuţa pâna acum, de ani buni) biserica va tace molcom. Dar iată „asumarea samavolnică a administrării treburilor parohiale” nu se iartă! Afară cu Valuţa!

VICEGUVERNATORI LA BNM Experții (cel puțin din acei pe care-i cunosc eu) afirmă că inflația la sfârsit de an va atinge 14%. Spre deosebire de ceea ce ni se afirmă de la televizor, doar 4 p.p. din acest scor se atribue prețurilor de pe piața mondială. 10% sunt consecința directă a (in)deciziilor BNM și, în special, a faptului că BNM a ezitat să majoreze ratele dobânzilor, iar atunci când le-a majorat a făcut-o timid, ca o fată mare. Una din consecințe a fost că volumul creditelor de consum a explodat. Ce spune Legea Băncii Naționale? Care este prerogativa BNM?... La ce să ne aşteptăm? O să vedem prețurile galopând și în 2022... O depreciere importantă a leului? Va exploda bula? ... Suspans – suspans...

Dar acest paragraf nu este despre tot binele care ne așteaptă, ci despre importanța instituției și deciziilor care sunt luate de către BNM. Parlamentul a votat numirea a doi viceguvernatori: Tatiana Ivanicichina și Arcadie Albul. Despre Albul nu putem spune mare lucru, dar declarația dumisale promite: „Voi avea bun simț în relația cu băncile din Transnistria. Despre furtul miliardului cunosc doar din ceea ce a scris presa”...

Mult mai interesant este însă parcursul Tatianei! Ivanicichina a fost secretar de stat pe timpul lui Armaşu, cât acela a fost Ministru al Finanțelor, dar când a venit Gavriliţă (primul mandat) a fost „rugată” să plece. Armaşu devine Guvernator BNM în decembrie 2018. Ivanicichina a stat pe tuşă o mică perioadă de timp, cât a durat luna de miere între PAS şi PSRM-ul lui Dodon. Apoi Premier a devenit Chicu. Armaşu o numește pe Ivanicichina în funcție de șef la Direcția de Stabilitate Financiară la BNM și o delegă înapoi la Ministerul Finanțelor. Lucru curios, numirea și delegarea au avut loc practic concomitent, în aceeaşi zi! Printre altele, ea nici legal nu ar putea ocupa funcția respectivă, căci legea BNM spune: 10 ani de experiență în sectorul bancar. Dar opinia publică a trecut pe alături de aceste numiri, orbită fiind de o numire cu adevărat apreciabilă.

ŢURCANU LA TELEVIZIUNE Vlad Ţurcanu a fost numit Director general al companiei Teleradio Moldova! Este, fără îndoială, una din cele mai bune noutăți ale săptămânii, dacă nu ale ultimilor luni! Cel puțin, această numire nu poate fi contestată. Ne mulțumim și cu atât.

CIREŞICA DE PE TORT din această săptămâna o voi trimite vameșilor. Vă mai aduceți aminte de povestea cu vioara Alexandrei Conunova? Apoi să știți că celebra violonistă așa și nu și-a recuperat instrumentul! Tupeul și prostia autorităților din Republica Moldova nu are limite. Repet ce am mai spus acum câteva saptamâni: există textul legii și există spiritul legii. Când nu-i minte, ai texte. Uneori textele sunt un bun paratrăsnet împotriva prostiei. Textele bine scrise, bineînţeles. Alteori, ca în cazul cu această vioară, ele produc ravagii. Fiindcă minte şi obraz nu-i, de aia!

Ce ziceți, tumultuoasă săptămână, nu-i așa?