Imaginați-vă un sat pierdut în timp și spațiu, în care oamenii își duc viața nici bine, nici rău, ba poate chiar destul de rău pentru un ochi străin, venit din sânul civilizației galopante și înfloritoare. Nici sătenii nu zic că ar duce-o înfloritor, dar nici de plâns nu se plâng peste măsură, cu atât mai mult că nici de la „castel” nu prea-i supără careva tare abitir. Are satul respectiv de toate, nu chiar din belșug, dar strictul necesar și-l asigură. E acolo și o babă care vrăciuiește cu ierburi și rădăcini, îndreaptă oase și moșește neveste (iar pentru o plată mai specială face și desface și altfel de legăminte), e și un popă pentru cele trebuincioase la o naștere sau moarte și pentru cele cuvioase, că să fie obrazul satului curat în fața oricui ar întreba, e și un primari, cu tot cu sfat pe lângă el, pentru cele ce țin de grijile comunității (un drum de îndreptat, un pod de reparat, un gard de tocnit), e chiar și un dascăl pentru ca să țină plozii la școală grămadă și cuminți cât e ziua de lungă, iar dacă-i mai învață și câte ceva cu folos, tot e înainte. Are satul chiar și un fierar, un munte de om, care potcovește caii și pe cei mai zăluzi din săteni.

Despre fierar de fapt voiam să vă zic ceva mai multe. Închipuiți-vă că vine la acel fierar un individ dintr-un sat de peste deal și-l roagă frumos să-i facă o pereche de cătușe fiindcă el, de fapt, are de gând să-și ia lui fierăria, căci așa crede el că-i corect, în numele adevărului istoric. El are și o carte cu desene colorate, imprimată tot de el la el în sat, și câteva filme cu suspans despre istoria fierăriei, dovezi incontestabile că fierăria, iar dacă e să ne gândim bine și satul în întregime, îi aparțin. Fierarul e rugat să facă cătușele exact pe măsura brațelor sale, iar dacă se isprăvește bine, a doua comandă va fi o altă pereche, pentru glezne. Acuma bănuiesc că vă gândiți că, logic, muntele nostru de om i-ar fi dat o scatoalcă bună obraznicului și că cu asta s-ar fi terminat povestea, ori cel puțin ar apuca-o pe alt făgaș, dar... Se vede că fierarului nostru îi plac tare cărțile cu desene colorate. Ce-o fi în capul lui nu se știe, poate că s-a speriat să nu rămână fără lucru (că fierăria e a lui nici nu și-a amintit), poate că l-a speriat rău veneticul cu altceva, dar s-a apucat de făcut cătușe! Și le-a făcut pe ale lui, după care și le-a încuiat de bună voie și la brațe și la glezne, iar cheia i-a înmânat-o veneticului, apoi a început a meșteri și pentru toți ceilalți din sat, astfel încât fiecare s-a ales cu o pereche, ba chiar și câte una-două pentru copii și pentru progeniturile eventuale viitoare... Această muncă îi ocupă tot timpul de dimineață și până-n seară astfel că celelalte munci, atât de necesare, erau lăsate pentru altădată.

Încetul cu încetul satul rămânea fără uneltele pe care nu avea cine să le repare, se rupeau cuțitele la pluguri, sӑpile, hârlețele și târnăcoapele... Lucrările țăranilor întârziau, caii, rămăși fără potcoave, își sfărâmau copitele, ușile săreau din bӑlӑmӑli și lacătele nu mai aveau belciuge, așa că s-au început hoțiile de tot felul și totul era făcut de mântuială sau lăsat de izbeliște...

Mă veți întreba despre ce este această poveste și am să vă răspund: este despre cea mai mare hoție care are loc în spațiul care se cheamă pretențios „Republica Moldova”, jaf continuu pe lângă care așa numitul „furt al meleardului” e floare la ureche! Citeam mai zilele trecute o „ştire” care m-a făcut să sar de pe scaun. Credeam această hoție deja consumată, dar iată că aflăm că fierarul încă nu a obosit și-i dă zor înainte!

Se întâmplă în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă. Pentru ca să fie conectaţi la rețeaua de gaz, gospodarilor li se cer câte 21.000 de lei! O schemă veche de când hăul, încă de pe timpurile independenței. La sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut Republica Moldova era o țară destul de slab gazificată. Gazificarea satelor a fost un subiect fierbinte pe agenda tuturor politicienilor până hăt încoace la Voronin. Această „gazificare” era efectuată în mare parte din mijloacele cetățenilor de la care se adunau bani (întotdeauna destul de mulți) pentru a construi gazoductele. Pân-aici – nimic scandalos. Însă ceea ce se întâmplă mai departe nu încape în nicio minte sănătoasă.

Așadar, am ajuns la etapa când pe banii cetățenilor se construiau conducte de gaz. Conductele respective au devenit proprietatea întreprinderii de stat Moldova-Gaz! Și astfel s-au constituit trepatat, an după an, activele de care dispune Moldova-Gaz! Ca să înțelegeți mai bine (fiindcă se pare că chestia asta așa și nu o pricepe lumea): asta cum ar fi ca fiecare dintre dumneavoastră, de bună voie!, să transfere câte o sumă uriașă pe contul unui eventual voronin, filat sau plahotniuc! Iar drept recompensă ați fi primit dreptul de a vă deschide un cont la banca care aparține tot unuia din aceștia trei (nume arbitrare, alegeți care vă este mai simpatic).

Desigur, îmi veți putea răspunde că nu a existat altă posibilitate de a „trage gaz”, căci alte mijloace nu au fost. Țară săracă, etc., etc. Numai că această dilemă putea fi soluționată foarte simplu: prin distribuirea de cote-părți (acțiuni, de exemplu) corespunzătoare cu aportul în capitalul Moldova-Gaz. Dar acest lucru nu a fost făcut (nici barem sub o formă mult mai injustă sau voalată precum un bon în contul consumului ulterior. Să zicem, ați plătit 10.000, puteți beneficia de gaz în această valoare. În fine, înțelegem că această variantă era chiar mai complicat de realizat, căci gazele nu sunt produse de Moldova-Gaz...), respectiv putem, fără nicio jenă sau reticență, vorbi despre un jaf de cele mai mari proporții, care continuă și astăzi.

Ulterior, schema a căpătat alură de trădare de stat! Activele constituite pe spinarea cetățenilor, au fost cedate gratis (!) Gazpromului, întreprindere de buzunar a regimului putinist, transformată în armă de șantaj geopolitic! Oficial, pachetul majoritar al Moldova-Gaz a fost transferat în contul unor datorii faraonice pentru gaze (subiect care meritӑ o investigaţie aparte)...

Cel mai hilar este faptul că nici astăzi lumea nu înțelege că sunt furați în continuare! Scandalul de la Crocmaz nu a izbucnit fiindcă oamenii au fost puși să plătească conducta, ci pentru că li s-a cerut ceva mai mult decât era prevăzut inițial...

În realitate (dar aici eu nu sunt expert, ci mă bazez doar pe o cunoaștere intuitivă a unor sisteme de drept), situația respectivă ar putea fi un element suficient pentru re-naționalizarea Moldova-Gaz. Și nu vorbim aici de acțiuni haiducești de expropriere socialistă, ci de un proces în toată legea prin care s-ar aduna cât mai multe mărturii și s-ar dovedi că activele Moldova-Gaz au fost constituite ilegal... Dar pentru asta e nevoie, probabil, și de ceva voință politică.

Uite-aşa fierӑrim noi de treizeci de ani...

Săptămâna care a trecut nu prea ne-a adus evenimente semnificative. Majoritatea din cele întâmplate sunt urma și ecourile declarației-bombă lansate de Ministrul de externre, Ciocoi. Au reacționat aproape toți, de la deputății primului parlament până la veteranii războiului de pe Nistru, care chiar au ieșit în stradă. Și cu cât mai mare e tămbălăul cu atât mai enervant este. Enervant, fiindcă azi, după 28 de ani, suntem nevoiți să discutăm despre lucruri E-LE-MEN-TA-RE și E-VI-DEN-TE! Dovezi și acte oficiale cu caracterizări ale războiului sunt suficiente astăzi pentru a nu mai avea titluri în presă despre “rolul ambiguu al Rusiei”… Nu există demult nicio „ambiguitate” nimic! Cu atât mai mare iritarea. Căci cineva parcă ne-ar ține artificial în această mocirlă. Iar a nu reacționa la idiotismele lui Ciocoi nu e posibil... Iată că și Krasnoselski, parcă sincronizat cu declarațiile de la Chișinău, vine cu ale lui mesaje „de prietenie”. Iar la Chișinău socialiștii „reanimează” o comisie care va lucra asupra unui pachet de legi pentru a extinde autonomia Găgăuziei! Proiectul „Găgăuzia”, ținând cont de legitimitatea lui electorală (la ultimul scrutin prezența abia de a ajuns la pragul minim și această prezență a fost vădit „forţată”), ar trebui de anulat definitiv încetul cu încetul, dar... nu! Kremlinul are nevoie de el! Cea mai amuzantă în această poveste a fost declarația celor de la PAS: să mori de râs nu alta! Nu tare demult propriul lor ministru ne anunța că a fost „război civil” și era tare bun, iar acum Ciocoi cică nu le place! Fiți consecvenți, bobocei! Nu săriți din luntre-n luntre! Căci declarația lui Popescu și cea a lui Ciocoi e exact din același fir logic... Ca și cea a lui Bătrâncea, acel de rupea hărți în Parlament, despre „război fratricid”.

CÂND ŞTII CE VREI Ferice de țările și de popoarele care știu ce vor! Mai devreme ori mai târziu, dar acest lucru se întâmplă. Probabil, atunci când au decis acei din Macedonia de Nord că vor în NATO, ei nu s-au gândit că va dura într-atât de mult. Dar macedonienii au fost și sunt perseverenți și constanți! Au dreptate orientalii: deseori mișcarea contează mai mult decât momentul când ajungi la destinație. A mai rămas doar Spania să zică „da” și Macedonia de Nord va fi membră a NATO! 27 de ani a durat, dar iată-i aproape intrați. Și noi? Unde-am fost acolo suntem...

METICULOZITATE ŞI LA NOI Le fel, știu exact ce vor (și pare-se că au chiar și un plan de acțiuni) și prietenii noștri de la Tiraspol. Fostul ofițer MGB, „reţinut” amical la AIC de către poliția de frontieră, ar fi divulgat că Tiraspolul are intenții clare de a „curăţa” Benderul de prezența autorităților de la Chișinău și de a expulsa liceul român. Și nu-i exclus să la reușească. Fiindcă, precum ziceam mai sus, important e să știi ce vrei și tenacitatea. Picătura sfarmă piatra: totul e o chestie de timp. Apropo, și nevasta lui Krasnoselski știe ce vrea (la fel precum și acei aproape 4000 de cetățeni ruși care au cerut cetățenia României)!

FACEŢI MUZICĂ, NU RĂZBOI! Îmi aduc aminte de una din cele mai impresionante prestații scenice de la noi din ultimii ani: Vali Boghean și o serie de artiști de diferite etnii interpretând „Plânsul pӑmântului”... Nu știu, poate că anume aceasta este calea cea bună, dacă rațiunea sau exemplul personal al Doamnei Krasnoselski nu funcționează?... Moldovan National Youth Orchestra, condusă de Andriano Marian, a organizat un concert la Tiraspol împreună cu alți artiști și copii de acolo. Pe bani europeni, de la sine înțeles... Mai știi, poate ajută?...

HOŢIA E ÎN TOI! Nu știu care din clasicii ruși a zis ceva de genul „Daca se vorbește despre patriotism, înseamnă că în altă parte se fură!”. Credeam că hoția asta, un adevărat scandal, revelator al naivității și incompetenței noastre colective, a rămas undeva în trecut, dar iată: se întâmplă chiar astăzi în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă. Oamenilor li se cer câte 21.000 de lei pentru „conectare” la gaz! Este probabil cea mai mare hoție și cea mai mare trădare din această țară de la Independență încoace! Furtul meleardului pe lângă ea e răsărită de scuipat! Și ea continuă! Asta cum ar fi ca un fierar să-și facă cu mâna lui, de bună voie, cătușele cu care va fi prins de zăbrelele temniței! Vă explic: acești bani se adunau pentru a plăti conducta, așa-i? Și conducta, făcută pe banii oamenilor, după asta cui aparține? Companiei Moldova-Gaz! Iar Moldova-Gaz cui aparține (pachetul majoritar)? Gazpromului! Activele constituite pe banii oamenilor au fost cedate întreprinderii care constituite principala armă geopolitică a putinismului, în contul așa-numitor datorii! Ce au primit oamenii în schimbul acestor plăți? Acțiuni la Moldova-Gaz? O risturnă pentru livrări de gaz? NI-MIC! Și vă voi aduce aminte că „prietenii” noștri din Transnistria au crescut un buboi de vreo 6 miliarde de dolari de datorii față de Gazprom! Vreți „reîntegrare”? Hmmm... Ei și la asta s-au gândit!

DODON CAUTĂ BANI Se pare că se cam sufocă dodonismul. Sub Halatul-Alb e gol-goluț! Iar în copcă lovele nu se prind. România a anunțat că nu mai finanțează guvernarea, ci doar inițiative locale și de infrastructură. Și cerere există: primarii din Republica Moldova chiar vor investiții directe! Europa, la fel e mult mai reticentă și tinde din ce în ce mai mult să mandateze România pentru tot ce ține de Republica Moldova. Iar Rusia... Rusia și-a făcut demult publică strategia în materie de susținere a vasalilor: «Денег нет, но вы держитесь». După ce a venit cu idei năstrușnice să ia bani din rezerva de stat și i s-a spus că nu se poate, iată că Dodon vrea să ia măcar „beneficiile” de la activitatea BNM! Numai că și aici i se zice că nu-i posibil! Putem desigur să-l acuzăm de „populism” precum mulți o și fac, dar eu altceva vreau să zic: halal Doctor în științe economice! Probabil din aceleași motive își dorește guvernul înapoi AIC care e gestionat astăzi de o companie rusească! Eu unul îi susțin întru totul în această inițiativă. Și le doresc succese mari!

CHICU E VARZĂ Săptămâna trecută am avut dovada faptului că Republica Moldova are intenția să se prefacă, cu Chicu, Dodon și Ciocoi în frunte, într-un fel de hub exportator și promotor al putinismului peste hotare. În afară de unele declarații absolut hilare prin idiotismul și bădărănismul lor la „colegiul lărgit al ministerului de externe” (oare ce o fi asta?), șase ambasadori au fost rechemați la Chișinău. Nu cred că e greu să presupunem care va fi profilul celor trimiși în locul lor. Numai și numai astfel poate fi tălmăcită vizita ministrului de externe ungar, Péter Szijjártó la Chișinău. Nu există alt motiv decât anti-românismul și anti-europenismul lui Dodon pentru această vizită.

PRIMUL ÎN MOLDOVA Știți care este cel mai exportat produs din Repblica Moldova? Vinurile? Greșit! Serviciile IT! Concluziile să le faceți singuri.

A 4-A REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ Între timp socialiștii au început a 4-a revoluție industrială pe care o așteaptă așa de mult Chicu! După ce au instaurat „pacea socială” între ramurile puterii în stat, ei și-au plasat omul lor la șefia Pieții Centrale din Chișinău. Primarul Ion Ceban i-a solicitat noului director interimar ca cel puțin pană în luna aprilie să prezinte conceptul de modernizare a Pieței Centrale. Încă puțin, tovarăș Chicu, până-n aprilie nu e mult! Degrabă începe revoluția industrială! Și cân’ or începe atunci să se-ntoarcă moldovenii acasă! Poate atunci se vor găsi brațe de muncă pentru acele 8500 de locuri disponibile?

Cam atât. Cireşica de pe tort din această săptămână o voi trimite la garajul Parlamentului. Cică Ceban s-a înțeles cu Greceanii ca să transforme 3 etaje din cele 5 în parcare publică! No, sună desigur frumos, „socialist” așa. Numai că... Există noțiuni elementare de securitate pentru instituții care ar trebui să beneficieze de sisteme de protecție ceva mai drastice decât cele elementare. Dar... Voi pune punct aici, nu de alta, dar mă tem să nu dau cuiva prea multe idei.

E întotdeauna complicat să scrii despre cărțile oamenilor pe care îi cunoști personal. E suficient să vezi persoana o singură dată în viață și simți cum sfori invizibile de ață îți împânzesc buricele degetelor împiedicându-te să lovești tastele la fel de dezinvolt ca mai înainte. Și nu vorbesc aici de a scrie de rău sau de bine despre o carte (eu, principial, nu înțeleg de ce ar trebui să scrii despre ceva ce nu-ți place), ci de libertatea în a alege cuvintele: pe bune, și dacă nu o să-i placă? Dacă, involuntar, comiți o gafă și jigneşti fără să vrei? În cazul cărții Lilei Calancea, acest lucru nu se mai poate întâmpla, căci în cadrul unei lansări la Paris tot ce am avut de spus despre „Bocete de nuntӑ” a fost spus, gafele - comise și impresiile - împărtășite. Cu alte cuvinte, ceea ce voi spune aici a fost deja testat și într-n fel validat pe pielea autorului!

„Bocete de nuntӑ” este probabil cea mai „basarabeanӑ” carte a Lilei Calancea. Ea revine la o scriere tradițională a noastră, canonică chiar (și nu în zădar e ponegrit și atacat acest stil din toate părțile: canoanele de aia și există, pentru a fi atacate și denunțate! Dar acest lucru nu face decât să statornicească un stil în statut de canon!), acea scriere deseori numită „patriarhalӑ” despre o realitate rurală, cu acel stil inconfundabil care face uz de cuvinte și frazeologisme locale și niţel arhaice, folosește figuri de stil rudimentare ca structură, dar surprinzӑtoare prin conținut. Oricât de mult nu s-ar răzvrăti răsturnătorii de canoane literare și apărătorii sincronizării literaturii „basarabene” cu acea „mondială”, acest stil există și va exista, cel puțin atât cât vor exista texte care vor descrie Basarabia rurală. Fiecare realitate necesită un stil anume și nu ai cum fugi de asta fără a cădea în ridicol.

Volumul este alcătuit din mai multe texte scurte, marea majoritate din ele fiind amintiri din copilărie, amintirile unui copil de la oraș care-și petrece vacanțele la țară. O postură de observator privilegiat, căci legile nescrise ale comunității - tabuurile, obligațiile, drepturile și satisfacţiile impuse de această societate rurală - nu i se aplică în mod automat, la fel de violent și opresiv, copilului de la oraș. Dar, în acelaşi timp, copilul nu este suficient de „strӑin” pentru ca satul să se îmbrace în straie de sărbătoare și să-și ascundă poveștile după zale de cumsecădenie și falsă cuvenienţӑ.

Descoperim, astfel, o lume crudă, extrem de violentă în toate manifestările ei, atât în urӑ cât și în dragoste. O lume care a dispărut de atunci, fapt constatat şi de autor într-un text din volum, pe care tovarășii de generație ai Lilei (din care fac parte) o regretă cât se poate de firesc, căci este imposibil să nu regreți sau cel puțin să nu resimți un fel de nostalgie față de copilӑrie, dar în care, trebuie s-o recunoaștem, nu am dori să ne întoarcem...

Aceastӑ dihotomie dulce-amarӑ este, în opinia mea, acea coloanӑ în jurul cӑreia se construieşte cartea. Și ne aduce suficiente chei pentru a înţelege multe din procesele actuale din Basarabia!

În ţară, două soiuri de boieri

Împart puterea între ele,

Boieri de-o zi, boieri de ieri,

Stăpânitorii vieţii mele,

Şi unii, şi-alţii de pripas,

Şi nu le poţi mai da de nas.

Unii purced de la Fanar,

Şi alţii de la coada vacii,

Dar întăriţi cu acelaşi har,

Să sugă ţara şi săracii,

Şi toţi de-o teapă şi un soi,

Şi unii şi-alţii sânt ciocoi.

Dintre clănţăi şi-nvăţători

Se pregăteşte-a treia teapă,

Omizi, gândaci şi lipitori,

Şi-alt supt, mai crâncen, va să-nceapă,

Căci corciturile dădură

Pe cea de-a treia corcitură.

Şi fiecare cârd se cheamă

Cumva, cu numele bălţat,

Şi se prefac, ca-n panoramă,

Că se înfruntă şi se bat,

Dar ca şi corbii, pe un leş,

Sunt întru totul înţeleşi.

Când crede împlinit sorocul,

Suflerul face semn să vie

Alţi măscărici să ţie locul

Şi ţara luată cu chirie -

Şi unii vin, şi alţii pleacă,

Lăsând-o-n jale mai săracă.

(Tudor Arghezi, „Boierii”)

Săptămâna trecută vă ziceam că declarații și inițiative, una mai provocatoare ca alta, la capitolul „limbă-alfabet” vor mai fi și vor fi din ce în ce mai multe. Ceea ce vă zic eu în aceste rânduri de șase ani de zile nu ține nici de miracol, nici de capacități supranaturale premonitorii. E din categoria elementarului și a firescului. E ca și cu vasele comunicante: poți desigur să te minunezi de fenomen, dar acest lucru nu denotă decât faptul că ai învățat rău la școală. Apar deja și primele reacții iritate la această avalanșă de declarații de intenții, fapt la fel de firesc, de altfel, căci suntem prinși în această capcană de 30 de ani și mai bine. Dar o bubă rea o tratezi și dacă e inflamată rău, o tai cu bisturiul, nu te faci că nu există! Printr-un efort autosugestiv, poți s-o ignori un timp, numai că durerea nu pleacă nicăieri. Ea revine inevitabil. Cam asta s-a întâmplat și se întâmplă la noi. Sigur, putem zice oricând că de la faptul că va defila Armata Națională la Moscova, ori că va fi deschisă o filială a nu știu care muzeu la Chișinău salariile nu se vor micșora și nici nu vor crește, numai că această afirmație este total greșită. Și iată această conecţiune a cauzei spre efect este cu sârguință ștearsă din închipuirea noastră despre lume! În primul rând fiindcă noi tocmai că (dacă nu greșesc cumva) dorim ca „să crească salariile”, adică ne dorim o schimbare a pardigmei noastre existențiale și iată-ne astfel ajunşi la al „doilea rând”: această schimbare nu se va produce decât atunci când ne vom schimba definitiv cadrul referențial. Cu alte cuvinte, cât nu vom scăpa de buboi ne va durea. Ori buboiul ne va omorî definitiv. Cu riscul de a deveni sâcâitor, căci repet acest lucru săptămână după săptămână, dar aceste exerciţii de autosugestie, de „punere a batistei pe ţambal” sunt la fel de periculoase și nocive, mult mai perverse pe de-asupra, decât a opta direct pentru paradigma trecutului.

Vom reveni la acest subiect, dar vom începe cu altceva:

CONDAMNARE PLATONICĂ Se schimbă domnia, se schimbă și acuzații! Morari, acel care i-a intentat dosar lui Dodon pentru finanțare ilicită, stă în continuare la pârnaie, dar Platon, ultimul din condamnații simbolici din dosarul „laundromatului” din care face parte și „furtul meleardului”, a câștigat brusc 12 ani de viață! Anume cu atât i-a fost prescurtat termenul de detenție de către Curtea de Apel. În toată lumea largă se cunoaște noțiunea de „dragoste platonică”. Republica Moldova a inventat un nou concept: justiția platonică! Dar ia spuneți, nu-i așa că știam cu toții de la bun început că Platon va fi eliberat?

BOTNARI E VINOVAT. TARE-TARE! Ex-șeful SIS-ului, acel care i-a ridicat pe profii turci și trimis direct în temnița lui Erdogan, a fost cică recunoscut vinovat... Numai că Botnari a colaborat exemplar cu ancheta și nu a stat o oră la zdup. Îi este tare-tare rușine și a promis că mai mult nu o să facă. Pe cuvântul său de cinste! Pe bune, băieți așa de sufletiști și de sinceri, cum să-i bagi la dubă?... Iar acei 125 mii euro pe care ni i-a impus CEDO tot noi o să-i plătim, cine altul? Ori Erdogan. Iar pentru Botnari nu cred că trebuie să ne facem griji. Dar noi nici nu ne făceam, nu-i așa?

DISCRIMINARE PRIN CONCURS O știre care, pariez, nu a șocat pe nimeni și pe care probabil ați trecut-o cu vederea. Bănuiesc că ați clasat-o la știri pozitive sau la cele, numeroase, care se adună în teancul nalt cât turnul Babel din categoria „europenii dau bani, dar moldovenii votează cu Dodon”. Știrea este următoare: Banca Mondială a acordat un credit preferințial și a selectat 160 de școli pentru a le furniza „echipament pentru laboratoarele de fizică, chimie și biologie”. A fost cică concurs! Au participat inițial 270 de școli... Din punctul meu de vedere este absolut uluitor! Adică dacă sunteți o școală mare, cu mulți elevi, mai primiți și ajutoare pe de-asupra?... „în baza criteriilor de acces și calitate a educaţiei”?!!! Școala este elementul-cheie prin care statul trebuie să asigure mult-pătimitul „ascensor social”! Logica ar trebui să fie exact inversă: să se investească acolo unde e lipsă! Copilul care s-a născut în convenţionalul „Fundurii de Jos” ar trebui să aibă aceleași șanse în viață ca și acel născut în centrul Chișinăului! Dar la acest capitol mă tem că, așa cum nu am avut susținători atunci când se „optimizau” școli, la fel voi rămâne singur şi în continuare. Idiotism desăvârșit... În 2012 ziceam că adevăratele consecințe ale „optimizării” le vom simți cel devreme peste 5 ani. Ei cum, dragilor? Vă place ce citiți în newsfeed-ul dumneavoastră despre Republica Moldova?... E abia începutul. Și fiți atenți când mergeți pe stradă...

IDIOTISM ŞI LA CCM La categoria „ştiri din absurdistan” (mă întreb dacă mai rămân din altele) vă invit să vedeți și reacția lui Alexandru Tănase la o iniţiativă a CCM: ăștia au organizat o şedinţă a așa-numitului „Consiliu consultativ”, unde au pus în discuție (atenție!) sesizările aflate pe rol! Eu înțeleg indignarea Domnului Tănase, dar și aici am aceeași întrebare: dacă ați ascultat „interviurile” (pe mine m-a împins păcatul) celor care au candidat la „concurs”, dacă ați urmărit atent cum au fost aleși ulterior, cum am mai putea fi surprinși?...

REMANIERI LA GOVERNARE Chicu anunță că cică vor exista remanieri la „govern”. Că nu-i place „randamentul” unor miniștri. Unii, pe semne, au randament prea slab la produs idiotisme. Pariez că Ciocoi va rămâne! El e bun!

PACE DE LA CIOCOI Minitrul nostru de externe (cu siguranță nu-i al Integrării Europene) ne asigură că Rusia a intervenit în războiul din Transnistria pentru... a stopa „vărsarea de sânge”! Ca să înțelegeți ce enormitate a produs vă propun o echivalență (mă scuzați pentru analogie, dar se pare că doar din astea funcționează pe la noi): să presupunem că avem un maniac care prinde o fată și o sechestrează. O bate, o violează, își bate joc de ea, îi trece cu un pumnal pe la beregată, dar nu o omoară. Iar după asta zice că a „stopat o vărsare de sânge”! Apropo, analogia respectivă se potriveşte şi la declaraţiile ministrului anterior despre „războiul civil”. Pe lângă asta, tupeul de a-l propune pe Chirtoacă (nu Dorin, ci Nicolae) în calitate de ambasodor în țara din care a fost expulsat în calitate de spion al GRU (!!!) e floare la ureche. („Nicolae Chirtoacă a fost angajat al GRU. El a făcut parte din cei 47 de spioni sovietici expulzaţi de la Ambasada URSS din Franţa în 1983. Nicolae Chirtoacă a fost una dintre persoanele-cheie care au negociat cu Rusia acordul de încetare a focului pe Nistru în 1992”, scria în 2009 „Jurnal de Chişinău”.) Acum înţelegeti mai bine cine sunt „contingentul” care ne conduce?... Apropo, pentru această „performanţă” îi vom acorda, anticipat, lui Ciocoi Cireşica de pe tort din această săptămână!

ÎN PAS CU ŢARA Grigore Cobzac, originar din Hânceşti, care şi-a anunţat candidatura la alegerile repetate pentru circumscripţia nr. 38, Hânceşti, a fost dat afară din PAS. Pentru că a îndrăznit să se prezinte în locul candidatului de la Chişinău. Logic si conform spiritului locurilor.

IDEI PENTRU IVAN CEBAN Pe Insula Paștelui este un muzeu, „Sebastian Englert”, care vorbește lumii despre o civilizație întreagă, Rapa Nui, care a dispărut misterios și tragic. Vă dați seama? O civilizație întreagă! ... Câte învățăminte am putea trage din această dispariție! La Kigali, în Rwanda, există un memorial dedicat genocidului din 1994. La cest memorial sunt adunate osemintele a 250.000 de persoane... Per total au fost exterminate aproximativ 800.000 de persoane, pe motive de apartenență la o etnie. N-ar fi rău o filială la Chișinău, nu? La Erevan există Memorialul Tsitsernakaberd dedicat genocidului armenilor din 1915-1916. Nimeni nu știe câți au pierit, cifrele variază de la 600.000 până la peste un milion... Ar fi bine să avem o filială și la Chișinău, pe undeva pe lângă Președinție! Şi la Phnom Penh, capitala Cambodgiei, există memorialul Tuol Sleng, pentru a comemora victimile Khmerilor roșii. 20% din populație, 1.500.000 de persoane exterminate... Tot n-ar strica o filială, pe undeva pe lângă complexul Eternitatea, de exemplu. Aș putea continua lista. Din păcate, omenirea cunoaște destule epizoade „glorioase”. Ce zici, tovarăș Ivan? De ce să te limitezi doar la filiala blocadei Leningradului? Dacă e să facem „Disney Land” din masacre, apoi să facem unul adevart, cu anvergură și exotism, nu unul de mântuială... Angajează-mă în calitate de director artistic: să vezi ce show facem! Drept că și la noi a dispărut 1/3 din populație în doar 10 ani, între 1940 și 1950... Dar asta pe cine să intereseze?... Cu certitudine nu pe ciocoii de azi.

6.000. ÎN FIECARE AN În fiecare an 6000 de cetățeni ai Republicii Moldova mor de cancer. Săptămâna trecută a fost Ziua internațională a luptei împotriva cancerului. O asemenea diagnoză în RM este echivalentă cu o sentință. Nu-s bani, nu-s mijloace, nu-s oameni...

4 MLN PENTRU ETERNITATE Fiindcă banii sunt cheltuiți pe aiureli. Căci dacă credeți că toate aiurelile astea ale socialiștilor nu au alt cost decât priponirea noastră într-o lume arhaică ori izolarea de orice formă de speranță de a mișca carul din loc, greșiți amarnic. Mai și plătim din buget pentru prostia lor (și a noastră, la o adică). Iată doar un exemplu: 4 mln de lei vor fi cheltuiți pentru „reparaţia” memorialului „Eternitatea”. Nu există în toată ţara monument „reparat” mai des! Echivalentul a 800 de salarii a câte 5000 de lei fiecare. Și ăsta e doar începutul. Fiindcă socialiștii lui Putin ne pregătesc festivități de amploare de 9 mai, nu foaie verde! Să vedeți voi atunci cheltuieli! Din banii noștri, nu ai lui Dodon! Iar de 9 mai, după cum vă mai ziceam, tinerii noștri vor defila în fața lui Putin, onorându-i orgoliul, umilindu-se și umilindu-ne...

NU-S OAMENI, NU-S BANI Şi oamenii pleacă. Şi tot vor pleca. Iar bani în ţară trimit tot mai puţini. Fiindcă nu mai au cui trimite. Seacă încet cu încet robinetul magic.

2 MLN PENTRU BENDER „Măsuri de Promovare a Încrederii” așa au numit acei de la UE chestia asta. Mă rog, bani cheltuiți pentru conservarea cetății. Patrimoniu. Au găsit și niște artefacte. Pe care le-au și predat administrației cetății. Eu le-aș recomanda să urmărească atent piața neagră. Sau e-bay. Zic oamenii știutori că se vinde bine patrimoniul.

Consilierul (I)

În ultimii treizeci de ani și mai câțiva Irina Curechi (revenise la numele de fată plenipotenţial) a ajuns o ilustră politiciană, apărătoare a valorilor democratice, unionistă, pro-europeană și pro-occidentală. Devenise o veritabilă „pro” din toate punctele de vedere. Apucase și câteva legislaturi în Parlament, o scurtă perioadă fusese și Ministru, dar acum era în „opoziţie” și milita în continuare pentru consolidarea forțelor democratice și o pentru o nouă mentalitate.

Iar Mihail Zahovailov (periodic, în funcție de circumstanțe, devenea chiar și Mihai) s-a dat în business. Flerul (și nevasta, adevărat, care trebuia să rămână cu reputație intactă) nu i-a permis să se facă proprietar de afaceri sau acționar majoritar, dar în acest an, 2018, Mihail era, cum n-ai da, Director Executiv la o firmă de construcții cu reputație bună din Republica Moldova. De facto, el era Nr. 1 și decidea de absolut tot în companie și tot el încasa majoritatea beneficiilor din activitatea firmei, chiar dacă ele erau bine camuflate, de fisc în primul rând, dar și de orice altă formă de curiozitate indiscretă. Proprietarul oficial nu era altul decât fostul său politruk, om bătrân și demult retras din viața activă...

La o adică, nici Mihail Prohorovici nu mai era chiar așa de tânăr. Dar nici la ai săi 70 de ani nu renunța la activitate. Ce altceva ar putea face? Businessul îi era bine rodat, avea intrările sale peste tot, iar dacă avea nevoie să i se deschidă o nouă ușă, doamna Irina Curechi intervenea promt și se rezolva totul. Iar ce nu putea face soția o făcea feciorul, actualmente reprezentantul oficial al Moldovei la un înalt for european. Fiica, mezina, se căsătorise de recent cu un gradat american pe care l-a întâlnit la Bruxelles și locuia acum la Washington. Până la urmă viața a fost foarte și foarte blândă cu Mișka Zahovailov din stroïbat!

S-ar fi putut opri din activitate, dar elementar nu știa ce ar putea face altceva și nici nu era în firea lui Zahovailov să intervină prea voluntar în propriul destin. Nu se considera cel mai tare om de afaceri pe piață, dar afacerea îi era regulată și sigură. Ar fi putut „să crească”, dar nici aici nu simțea necesitatea. Cu atât mai mult că prefera să facă sau să controleze toate procesele singur, nu-i plăcea să delege cuiva chestii pe care le considera importante, iar o extindere a businessului ar fi dus neapărat la asta. În fond, Ivan Prohorovici a rămas același Mişka, cu capacități limitate intelectuale, incapabil să conceapă lucruri mari și complexe, dar cu un simț al contactului extraordinar și un fel de viclenie mojicească înnăscută, simțind instinctiv orice pericol și renunțând imediat, de îndată ce apărea cel mai mic risc, retrăgându-se în vizuina sa la cea mai mică alertă, aidoma unui țistar.

Prin oraș circula cu un șofer și cu un bodyguard, ei doi – în față, el – ocupând toată bancheta din spate a unui Land Rover nu chiar de ultimul model, permanent căutând ceva printre hârtiile ce-l înconjurau ori jonglând cu cele câteva telefoane mobile pentru a pasa sau răspunde la apeluri... Astăzi avea o întrevedere la Primărie, unde trebuia să depună un dosar pentru o autorizație de construcție a unui bloc de apartamente. În principiu, nu se întrevedea nicio problemă de ordin legal, căci Mihail Prohorovici nu comitea niciodată ilegalități (a se înțelege din alea mari de tot, iar dacă îl încurca vre-o normă ceva, se îngrijea, cu concursul Irinei Curechi, s-o modifice din timp ca să nu bată la ochi) și nu de asta îi era lui grijă. Mihail Prohorovici a înțeles demult că nu trebuia să alerge isteric cu bani grei și să vâneze iscăliturile celor mari. Totul trebuie să se întâmple de la sine și chiar așa și se întâmpla. În orice mașinărie birocratică, iar municipalitatea era probabil cea mai desăvârșită mașinărie de acest fel, contau cu adevărat piulițele și rotițele dințate care-i făceau dosarul să avanseze fără piedici de la o masă spre alta, și conform ritmului deloc draconic stabilit de Zahovailov, nu în funcție de mofturile funcționarilor sau a rândului dosarelor. Dar pentru asta mecanismele trebuiau unse regulat.

Sistemul lui Zahovailov funcționa ca ceasul elvețian pe care i l-a oferit feciorul de jubileu: el nu umbla niciodată cu bani pe la funcționari înalți, deci era curat ca lacrima din acest punct de vedere, și nu bătea niciodată pragul ștabilor prea importanți. Punctul său forte era cunoașterea perfectă a procedurilor și a oamenilor mici, care-i lucrau hârtiile. Dosarele sale niciodată nu erau reținute, și se regăseau, ca prin minune, întotdeauna primele la examinare. Aceste servicii necesitau răsplătite, cum altfel?, dar una e un otkat masiv de 10%, sau chiar și mai mare (care nici nu era sigur să fie acceptat, miturile urbane exagerau mult așa numită „corupție” a funcționarilor), și alta e un apartament la preț redus sau chiar dat direct pentru câteva dosare la rând... Erau desigur și puncte nevralgice mai sensibile: de exemplu, pentru ca dosarul să ajungă discutat în consiliul municipal și votat printre primele, fără risc de a fi lăsat pentru ședința următoare, secretarul (el alcătuia proiectul de „ordine de zi”) avea un tarif fix: un apartament. C-o fi blocul din 10 sau din 100 deapartamente. De aia și nu lucra Zahovailov cu chițibușuri mici. În sistemul pe care l-a pus pe roate „recompensele” erau considerate costuri fixe, nu variabile, ca la otkaturi. Cu cât mai mare proiectul, cu atât erau mai mici „costurile de suport”, așa le numea Mihail Prohorovici, raportate la volumul afacerilor.

Nu exista sistem mai perfect și mai sigur ca acel al lui Zahovailov! 0 cash, 0 persoane de rang înalt implicate care ar bate la ochi, 0 conecţiuni directe cu proiecte în desfășurare și o mulțime de oameni recunoscători unii altora! Evident că businessmanii concurenți încercau să-l copie, dar nu prea reușeau. În primul rând modelul lui Mihail Prohorovici se baza pe calitatea relațiilor personale. În al doilea, Zahovailov nu era hapsân și nu punea niciodată presiune pe sistem. Dacă și se putea spune despre cineva din acest business sălbatic al construcțiilor „Om să fii”, atunci acesta era Mihail Prohorovici. Între două posibiliatati echivalente de a „oferi servicii” businessului un funcționar întotdeauna îl prefera pe Zahovailov. Și astfel decurgeau lucrurile.

Consilierul (III)