La drept vorbind, nu credeam. Nu vedeam cum poate fi posibil. Ținând cont de rezultatele primului tur, Maia Sandu nu avea cum să câștige. Cărțile trebuiau redistribuite, iar această redistribuție însemna cel puțin 10 puncte la rata de participare în plus. Ceea ce-mi părea puțin probabil.

Nu am crezut vreodată (calcule și presupuneri se pot face, desigur, dar acum nu am nici timp, nici mare dorință s-o fac) că electoratul lui Usatîi îl va urma și că toți votanții acestuia îi vor asculta chemarea. De altfel, nici nu l-au ascultat : dacă e să privim harta cu rezultatele scrutinului vom constată că Nordul Moldovei, fieful lui Usatîi, a votat majoritar cu Dodon. Să fie clar!

Desigur, putem presupune că dacă ar fi făcut Usatîi campanie pentru Dodon, Maia Sandu poate că ar fi pierdut. Dar nici barem asta nu-i sigur! Anume acele 10 % de participare la vot suplimentare au fost determinante! Maia Sandu și anturajul ei ar trebui să fie conștienți de acest lucru și să nu cadă din nou în capcane cu alianțe dubioase. Nu de alta, dar bănuiesc că Usatîi e capabil să-i ceară recompense, iar Maia Sandu, din câte știm, e cam slabă de înger: alianța ei cu Dodon nu trebuie să fie uitată nici ea.

Și, fără nicio îndoială, acele 262.739 de voturi venite din străinătate (16% din total!), cu o majoritate covârșitoare pentru Maia Sandu, au contat enorm în balanţă. Președintele nou-ales nu trebuie să uite asta. Măcar și pentru faptul că acești alegători i-au asigurat o diferenţă confortabilă de tocmai 14%! (43% vs. 57%)

Toate indică că Dodon era gata să arunce țara în foc și pară, dar doi factori au făcut acest lucru imposibil. În primul rând diferența enormă despre care tocmai am vorbit. Nu cred că au existat falsificări murdare la propriu, în birourile de vot, dar dacă și a încălcat careva regulile electorale, acela a fost Dodon. Nu vom stărui asupra lor, s-a tot vorbit despre asta. Cu atât mai flagrantă și mai imposibil de contestat a fost diferența!

Și în al doilea rând, dar din păcate despre acest lucru se vorbește mai puțin, chiar dacă nu-i deloc neglijabil: Maia Sandu a câștigat și în Moldova! Diferența a fost mică, dar 25.284 e totuși ceva!

Anume faptul că s-au combinat aceste două rezultate - o diferență finală cu scor mare și victoria pe interiorul țării - nu i-au permis lui Dodon să-și asmută zbirîi. Dacă ar fi fost diferența mică, ar fi invocat falsificări. Dacă ar fi fost o victorie datorită doar voturilor din străinătate (ca în primul tur), ar fi fost invocat „transport masiv de alegători” și ar fi fost, cel mai probabil, încercată o anulare a rezultatelor din străinătate.

(Propaganda a și lucrat pentru acest scenariu. O poză cu o coadă impresionantă de alegători, pe care chiar eu am făcut-o la 6h50 dimineața în fața biroului de vot de la Paris, a fost furată de Ernest Vardanyan și folosită într-un text manipulator pe KP. Textul e minciună crasă! Știu ce zic, căci am fost de față. Pentru moment, nu am primit reaspuns la plângerea depusă luni, 16/11, pe situl Consiliului de presă referitor la acest furt.)

Veți găsi aici mai multe gânduri despre aceste alegeri, într-un text mai amplu pe care-l scriam între două tururi. Un singru lucru mai rămâne de spus: 16 % reprezentau 16 deputați cândva. Acum, cu sistemul de vot actual, 16% reprezintă doar 11, dintre care unul va fi cu certitudine pro-rus.  

Desigur, dacă povestea din 2016-2019 nu se va repeta și la parlamentare emigrații nu vor uita din nou să iasă la vot...

P.S.: În 2010 eram în comisia biroului electoral de la Paris, acolo unde se terminau buletinele de vot și unde s-a votat pe foi A4. Vă mai aduceți aminte? A doua zi șeful CEC-ului, Iurie Cecan, spunea că nu va contabiliza aceste voturi. Oricum, zicea el, nu ar fi contat căci numărul lor „nu ar fi modificat distributia mandatelor în Parlament”. În 2020, vicepreședintele CEC, Vladimir Șarban, susține urmatoarele: „Chiar dacă ar fi fost un singur alegător, această situație trebuie să ne determine să întreprindem măsurile necesare ca pentru viitor să nu se mai repete asemenea situații.”

Și totuși câte ceva s-a schimbat în 10 ani.

Origine Imagine: https://www.arman-studio.com/RawFiles/120138.html

Acest text este scris pe 11 noiembrie, cu doar câteva zile înainte de turul 2 al alegerilor Președintelui Republicii Moldova. Textul va fi publicat în săptămâna care va urma după scrutin, atnci când vom cunoaște cu toții cine va fi persoana care mare bine nu poate face, căci nu are împuterniciri, dar care poate dăuna unei țări și populații (că doar nu-i vom zice „popor”?...) mai rău ca viermele unui măr. Din acești ultimi patru ani, sper barem asta să fi învățat (deși eu demult am abandonat orice speranță la acest capitol). Țin să precizez acest lucru și cred că veți înțelege cauza din toate câte vor urma.

Înainte de toate voi menționa următoarele: subsemnatul va merge (a mers) la al doilea tur și va vota (a votat) pentru Maia Sandu. Nu din mare dragoste pentru acest candidat, ci fiind conștient de prejudiciile pe care le-a adus țării Dodon și, mai cu seamă, de hăul în care ne poate scufunda acesta în următorii patru ani. La urma urmelor, subsemnatul își dorește să poată să mai meargă la baștină din când în când.

Dacă am consumat notele preliminare, să trecem la corpul propriu-zis al „analizei”. Începem de la elemantar:

Absenteismul: Mai puțin de 43% de alegători au participat la primul tur al acestui scrutin prezidențial. Este o cifră îngrijorătoare din mai multe puncte de vedere. Această cifră, indiferent de explicația ei (dezinteresul alegătorului, liste elctorale supradimensionate, imposibilitatea organizării unui scrutin în condițiile exodului generalizat al cetățenilor, etc., etc.), ridică câteva semne de întrebare.

În primul rând, absenteismul din ce în ce mai important ne vorbește despre legitimitatea statului Republica Moldova, mai exact – despre absența legitimității lui. Acei care-mi vor aduce exemple din alte țări cu procentaje foarte mici la alegeri ar trebui să-și aducă aminte că existența unui contract social și exersarea lui prin intermediul unui scrutin democratic nu este singura sursă de legitimitate posibilă a unui stat (vedeți aici un alt text la subiect). Existența unei națiuni fondatoare, exercitarea unui contract social avantajos și echitabil, tradiții profunde istorice și inerția legată de această tradiție (de obicei funcționează doar împreună cu exercitarea unui contract social minim), dictatura, la urma urmelor, iată un set de justificări valabile pentru existența unui stat oarecare. Nimic din toate astea nu se regăsește în cazul care ne interesează: Republica Moldova.

În al doilea rând, este extrem de îngrijorător un trend mai nou (autorul acestor rânduri îl consideră de-a dreptul iresponsabil): unii din așa numiții „formatori de opinie” nu ezită să declare deschis și să cheme lumea la absenteism, afișându-și cu un fel de mândrie ostentatorie (ne)alegerea. Acest abandon deliberat al celui mai esențial mecanism democratic este naiv și denotă o ignoranță și un iletrism rudimentar în domeniul funcționării unei societăți democratice (asta dacă e să rămânem în domeniul bunei credințe și să presupunem că nu există alte cauze, despre care nu vom stărui aici inutil). Ce să aștepți atunci de la un arbitrar Moș Ion Roată, dacă indivizi „cu carte” dezertează unicul câmp valabil de bătălie în democrație – scrutinul?...

Și în al treilea rând, absenteismul important mai înseamnă ceva: agenda propusă și câmpul dezbaterilor nu interesează alegătorul. Toate posturile de televiziune, radio, ziarele și celelalte mass-media puse launloc, toți politicienii, politrucii lor și toți acei care i-au crezut vâslesc de câțiva ani din răsputeri să scoată discursul politic din golfstreamul geopoliticului. Absenteismul este și rezultatul acestui efort titanic. Discursul politic a fost astfel deplasat spre zone ale absurdului, deloc credibile, în ape pline de grotesc și ridicol. Și alegătorul, chiar dacă nu poate explica ce i se întâmplă, o simte și reacționează în consecință. Or, în Republica Moldova doar geopoliticul este un adevărat subiect: valabil, credibil și plin de conținut.

Și recordul absolut al voturilor înregistrate în străinătate poate fi interpretat utilizând această dublă cheie: incultura politică (la ultimile parlamentare au votat mult mai puțini decât la precedentele prezidențiale) și conştiintizarea pericolului geopolitic (alegătorul din Occident a înțeles că se poate pomeni izolat de baștină).

Din păcate pentru Republica Moldova, absenteismul nu poate să ne ducă decât la două lucruri: dispariția de pe hartă a statului (și nu în sensul de Unire cu cineva, ci destrămării în unități teritoriale în căutare de alte forme de legitimitate) sau dictatură, iar dictatura în cazul nostru e o variantă cu o probabilitate mai mare...

Rezultatele scrutinului: Oricare nu ar fi rezultatul turului II, putem afirma, fără pic de tăgadă, că acest scrutin, miza căruia a fost, mai mult ca oricând, geopolitică, a avut un singur mare câștigător: Kremlinul! Pentru a înțelege de ce zic asta, cred că e important să amintim ce anume își dorește „mâna Moscovei” în Moldova. Răspunsul este dezarmant de simplu: ca să nu-și dorească Moldova nimic, anume din punct de vedere geopolitic!

Moscova va fi pe deplin satisfăcută dacă Moldova nu se va apropia de NATO, în primul rând, și de UE în al doilea. În rest nu o interesează absolut nimic din câte pot eventual să se întâmple în RM. Poate fi ciumă neagră și foamete ori pot curge râuri de lapte printre maluri de cozonac, pentru Kremlin tot una e. Și este exact ce au obținut în urma acestui scrutin!

Chiar dacă devine președinte Maia Sandu, pozițiile Kremlinului rămân nestrămutate, ba chiar se vor găsi reconfortate într-un fel. Dodon e, cert, un vasal loial și nu va plânge nimeni la Moscova dacă câștigă al doilea mandat, dimpotrivă: pariez că unii vor primi și ordine sau avansări în grad pentru acest „succes”, la fel precum au fost, sunt sigur, decorați și promovați acei care au derulat operațiunea „statul capturat” cu „furtul meleardului” drept punct culminant.

Dar obediența lui Dodon e prea evidentă, cauză din care nimeni nu dorește să discute cu acesta din urmă. Pentru Rusia e mai degrabă o povară, căci regimul lui Dodon mai trebuie și susținut financiar, pe lângă toate.

Și poate cel mai important: pentru marele mahăr al Kremlinului nu există nicio satisfacție personală în a-l domina pe un „dodon”, iar în Rusia actuală stările sufletești ale lui Putin contează poate mai mult decât oricare alt argument posibil. Alta e să domini situația având-o pe Maia Sandu președinte! „Aveti președinte pro-european? Ha-ha! Dar de decis tot eu decid!” – e o cu totul altă satisfacție morală pentru un interlop precum Putin („interlop” nu este o metaforă).

Îndrăznesc să afirm astea fiindcă din partea Maiei nu a adiat niciodată a pericol pentru interesele Moscovei, ea s-a arătat mai cuminte chiar și decât un Voronin în varianta mandatului său II, fiind una din campionii „abandonării geopoliticului”. Or anume eludarea argumentului geopolitic în discursul public și politic a fost și este unica șansă a Moscovei să continue să fie un jucător important în Republica Moldova, căci modelele societale și politice propuse de Rusia țărilor învecinate sunt falimentare și miros a sărăcie și sânge, ceea ce a devenit o evidență pentru întreaga lume. A avansa în câmp deschis nu mai este posibil, în schimb sub cuvertura „luptei cu corupţia” se pot plasa oamenii potriviţi la locurile potrivite şi utiliza marota „armoniei sociale” ori de câte ori va ridica careva capul cu geopolitica lui demodată şi primitivă.

Mai departe Maia Sandu va fi finanțată din greu de occidentali, ceea ce în contextul actual al Rusiei nu-i puțin lucru. A fi la manete pe bani străini e o performanță impresionantă, cum n-ai da, cu atât mai mult că președintele chiar nu are multe atribuții în Republica Moldova (primii ani ai președinției lui Dodon-suspendatul au demonstrat-o), iar cu majoritatea în Parlament și cu atribuția posturilor-chee din stat Maia Sandu s-a lămurit „strălucit” după ultimile alegeri parlamentare, înghițind momeala cu „Prim Ministrul”.

Din păcate pentru populația dintre Prut și Nistru această situație nu-i anunță nimic bun. Cum a fost până acum, așa va fi și înainte.

Cu Dodon președinte va continua marasmul din ultimii 2 ani, iar lucrurile pot lua o întorsătură destul de urâtă: nu uitați de așa numita „federalizare”, nu uitați de faptul că noi așa și nu știm ce înțelegeri are Dodon cu clanul Ceaika, nu uitați că stăpânul de la Kremlin este un tip cu apucături din ce în ce mai draconice (în sensul lui Evgheni Șvarț) și din ce în ce mai bătrân, adică mai puțin teafăr la minte. Cine știe ce chestii poate să-i ceară mâine lui Dodon? Şi ce reacții de răspuns pot avea occidentalii la eventualele apucături ale lui Dodon?

Cu Maia Sandu aleasă preşedinte lucrurile se vor mai ameliora câte puțin, deși ea nu pare să poată beneficia de susținerea unei majorități în Parlament, iar dacă va putea, atunci chiar şi acest lucru nu o avansează cu mult. Europenii vor continua să dea bani, ceea ce înseamnă ameliorări marginale. Din păcate, ținând cont de structura demografică a statului Republica Moldova, ameliorări sistemice și durabile nu pot fi realizate prin definiție, fii tu și de zece ori Maia Sandu... Dacă careva-și imaginează un „miracol moldovenesc” în configurația actuală geopolitică, i-aș recomanda să meargă la o școală ceva și să învețe economie.

Mai putem să vedem și experiențele vecinilor (a învăța din erorile celorlalți e considerat de unii drept un semn al inteligenței), în special în ceea ce privește „lupta cu corupţia”, calul de război al actualilor candidați. În Ucraina, Zelenski (iar Sandu parcă ar fi o clonă în fustă a lui), chiar și cu o majoritate covârșitoare parlamentară, nu a reușit în bătălia cu acest „bau-bau” național, iar la recentele alegeri locale a primit o palmă simțitoare din partea alegătorilor. De cealaltă parte, în România, am văzut avansări spectaculoase în acest domeniu, chiar dacă și la frații noștri de peste Prut constatăm o rezistență îndârjită a nomenclaturii de stil vechi. Numai că România face parte din blocuri geopolitice incomparabil mai mari, NATO și UE, care știu să exercite presiune sistemică și schimbarea, cu scârț uneori, are totuși loc, și mult mai rapid decât „schimbarea mentalităților”.

Și mai trebuie să menționăm ceva, poate că cea mai importantă realizare a Kremlinului: reabilitarea desăvârșită și restabilirea, dacă nu ameliorarea, ratingului lui Usatîi până la nivelul la care era el atunci când a fost scos din cursa electorală. Inexistent o perioadă din sondaje, sub pragul de trecere în Parlament, iată-l acum din nou la cele 20% mult râvnite! Succesiunea lui Dodon este deja asigurată! Remarcați: Usatîi, spre deosebire de Dodon, este deja poziționat „a-geopolitic”: adevărată „generation next”!

Desigur, la un nivel mult mai global putem spune că Putin pierde teren cam peste tot în lume și că pe termen lung (geo)politica lui este pierdantă, dar noi nu suntem nici UE, nici SUA că să ne permitem jocuri strategice de lungă durată. În acest joc noi nu suntem jucător, ci carte de joc. Și acest fapt nu spune nimic bun pentru noi...

Prestaţia unioniştilor: Diversele sondaje realizate în ultimul timp ne spun că proporția „unioniştilor” ar varia de la 30 la 37% (funcție de orientarea geopolitică (ah, și aici!) a sondatorului). Cifrele se referă doar la interiorul Republicii Moldova, iar printre acei aflați peste hotare în Occident acest procentaj este și mai mare.

Cu toate acestea, acei doi candidați unioniști, Ţâcu și Chirtoacă, au acumulat împreună doar puțin peste 3% din voturi, ceea ce nicidecum nu poate fi considerat un scor satisfăcător. Dimpotrivă, în aparență (or, noi trăim în epoca în care doar aparențele contează) e un fiasco răsunător. S-ar cuveni să ne lămurim ce-i cu acest scor și de unde (nu) s-a luat el.

Prima eroare a unioniştilor, care e la suprafață și doar un lenos nu a comentat-o, este faptul că unioniştii au prezentat doi candidați și nu au reușit să se... unească. La drept vorbind, faptul că pe un segment electoral există mai mulți candidați nu-i o problemă. Mai bine zis, nu ar trebui să fie o problemă într-o societate în care mecanismele democratice sunt înțelese și acceptate de alegători. Dar noi vorbim de Republica Moldova, iar despre iletrismul democratic am vorbit deja. Mai mult decât atât, ceea ce le este permis celorlalți – 3 candidați pe segmentul filoruşilor, 3 candidați pe segmentul euro-fililor „a-geopolitici” – nu le este ncidecum permis unioniştilor. Cuvântul „Unire” obligă, pentru imaginarul colectiv, la ceva anume.

Candidații unioniști au reușit să împingă până la absurditate această dualitate suicidară, organizând... dezbateri televizate între ei doi! Dacă ar fi existat doar un singur lucru pe care ei nu trebuiau să-l facă în campanie, acesta era! Din păcate, nu doar candidații unioniști nu au înțeles asta, dar și galeriile de simpatizanți care au fost dezlănțuite una împotriva alteia în electorală. Trebuie să recunoaştem că taberele unioniştilor ne-au cam obișnuit cu gâlceava: azi sunt echipă, mâine se înjură pe rețele de mama focului și se acuză de trădare, iar poimâine se reunesc din nou într-o nouă formațiune politică...

O altă cauză a eșecului deseori invocată de „comentatori” și „analişti” este calitatea celor doi candidați: unul cică ar fi fost prea compromis, iar celălalt cică ar fi navigat prea mult prin formațiuni politice. Adevărat, dar din păcate pentru acești fini observatori ai vieții politice din Republica Moldova acest argument ține mai puțin decât un fir de păiangen: cu toate hibele lor, ambii candidați îmi par superiori celorlalți. Cel puțin ceea ce li se reproșează este imputabil și celorlalți și poate chiar într-o măsură mult mai mare.

Cu toate acestea, niciuna din cele evocate mai sus nu-mi par suficient de handicapante pentru a explica eşecul răsunător al „unioniştilor”. Ce s-a întâmplat, totuşi? Cred că există două cauze majore.

Despre una am pomenit deja: incultura politică și ignoranța mecanismelor democratice. Bombardați de mass-media care de luni de zile afirmă în continuu că în turul doi vor ieși 2 candidați, alegătorii au procedat corespunzător: ei au votat în turul I de parcă ar fi fost în turul II. „Votăm candidatul cu şanse”, vă zice ceva această frază? Și mai stupidă a fost justificarea „ca să nu iasă Dodon din turul I”, de parcă dacă votezi cu un altul i s-ar adăuga automat procentaje lui Dodon. Dezarmantă logică...

A doua cauză este probabil cea mai importantă, esențială: proiectul „Unirea” nu este considerat în societatea Republicii Moldova drept realizabil. E una să răspunzi că ești de acord sau că ești pentru Unire și e alta să acționezi în consecință. Vai, dacă ar veni cineva și ne-ar propune Unirea pe un talger cu bordură albastră, precum visa Ostap Bender!... Dacă s-ar înțelege unchiul Sam cu Putler, am accepta Unirea cu cea mai mare plăcere, nu-i așa? Dar uite că nu se întâmplă: stă o lume-ntreagă cu ochii pe noi și noi... stăm și așteptăm să ne zică careva „Hai, că se poate!”. Cam nasoală situație, nu credeti?

Din păcate, propaganda statalistă a reușit să ridiculizeze noțiunea de „Unire” (ah, acest suav cuvânt, „bagatelizare”, folosit încă de Mircea Eliade referindu-se la Moldova!), mainstreamul mediatic luând permanent în zeflemea cu o asiduitate acerbă orice discurs unionist, fapt ce nu poate să nu ne interpeleze, de altfel. Anume această bagatelizare și o presiune constantă de a împinge spre planul secund subiectul și personalitățile Unirii constituie cauza majoră a scorului unioniştilor.

În loc de concluzii:

• Indiferent de rezultatele turului II ale scrutinului prezidențial, Rusia va continua să exercite o presiune importantă asupra vieții politice din Republica Moldova și va fi în continuare un actor major în teritoriu, grație eliminării „geopoliticului” din discursul politic.
• Relațiile bune ale Moldovei cu UE nu sunt o problemă pentru Kremlin. UE este anchilozată din interior și o nouă adeziune la UE nu poate avea loc încă mulți ani înainte. Despre aderarea la NATO, ceea ce e mai realist, în RM nici nu se vorbeşte...
• Unirea însă (şi aderarea automată a teritoriului la UE și la NATO) se poate întâmpla rapid și în mai multe feluri, dacă condițiile sunt prezente în teren. Istoria ne-a demonstrat-o de mai multe ori şi în raport cu mai multe state. Eliminarea acestor condiții este grija principală a Kremlinului.
• Renato Usatîi redevine „politicianul cu 20%” renăscut ca pasărea Phoenix din zgura uitării graţie poziţionării sale în calitate de „a-geopolitic” şi de adversar al lui Dodon, alături de Maia Sandu.
• Usatîi cu ale lui 20% şi suportul condiţionat pentru candidatul Maia Sandu este garanţia Rusiei şi frâna de mână care va împiedica o apropiere a Moldovei prea „periculoasă” de UE şi de NATO (a se citi „de România”, calea cea mai rapidă, mai simpla şi mai realistă de a integra aceste blocuri geopolitice).
• O nouă configuraţie a majorităţii parlamentare se profilează deja. Această nouă majoritate va decide de viitorul şi adevăratele orientări geopolitice ale Republicii Moldova. Lui Dodon îi este mai uşor să constituie o majoritate favorabilă decât Maiei Sandu, inclusiv din cauza erorilor acesteia din trecut.
• Pentru populaţia Republicii Moldova, un preşedinte pro-european (Maia Sandu) este preferabil unuia precum Dodon, în special pentru emigraţii din ţările occidentale, pentru a evita un blocaj definitiv. O deschidere spre Occident le este net favorabilă.

Vine turul doi. Câte ceva se mai poate scoate şi din acest jăratec: relaţii cu vecinii, o reprezentanţă corectă la cele mai înalte foruri internaţionale, un discurs coerent şi modern al unui şef de stat... Cu alte cuvinte – obrazul. Nu-i puţin lucru. Chiar dacă am pierdut şi această bătălie, se poate de retras pe o poziţie favorabilă pentru viitor. Dodon nu poate să ne mai reprezinte!

Înainte de a scrie despre altceva, țin neapărat să-i doresc însănătoșire grabnică maestrului Nicolae Botgros, care luptă cu molima acestui an plin de napaste… Și vă îndemn măcar pentru câteva clipe să ne gandem la toți acei care, undeva în aceeași lume cu noi, nu realități paralele, luptă pentru o gură de aer…

Nu cred că voi abuza astăzi prea mult de atenția Domniilor voastre. Presupun că dacă citiți aceste rânduri atunci sunteți conectați cu toate câte se întâmplă, iar cum suntem în săptămâna de după alegeri, cred că sunteți la curent cu toate cele. Așa dar avem candidații pentru turul doi : Maia Sandu și Igor Dodon. 

Sunt, de fapt, foarte multe de spus, și chiar le voi spune, precum am promis, imediat după scrutin. Pentru moment voi zice doar trei lucruri :

1. 42%... Doar atât. Această cifră nu spune decât un singur lucru. Statul pre nume falnic Republica Moldova nu există de facto ! Ceea ce și trebuia de demonstrat.
2. Maia Sandu s-a pomenit propulsată pe locul I și l-a întrecut până și pe Dodon. Toate astea grație voturilor venite din străinătate. 21,5% din voturile Maiei Sandu au venit de la cetățenii emigrați. Dar orice bucurie e prematură. Aritmetic, Maia Sandu pierde turul doi fără o mobilizare și mai masivă a electoratului pro-european. Da, stimată doamnă, fără geopolitică nu faci nimic, sper că e o evidența.
3. Și încă ceva, un lucru care pe mine m-a supărat mult. În acest tablou sunt cifrele cu prezența la vot în străinătate.

Am o rugăminte, dragi frați români din România: dacă pe 15 noiemebrie vedeți pe undeva v-un basarabean, dacă aveți din aceștia prin anturajul d-stră, faceți cumva, cu o rugăminte, cu un șut în fund, whatever, dar trimiteți-l la vot. Nu de alta, dar e jenant. Adică cum? Au trecut râpa și gata, au uitat de greblă? Dragi frați români din România, dacă tot ne dați bani și ne ajutați cu toate cele, s-o faceți, vă rog mult, și pe asta. Investițiile trebuie protejate, cum n-ai da.

Iar pe final, în loc de Cireșica de pe tort, va mai spun o pătăranie: Cred că se întâmpla în primul an de studenție la Paris. Demult tare s-a întâmplat, nu vă mai spun când anume. Eram la fel de bogat ca Ion Creangă în fragmentul ăla de-l învățam cu toții pe de rost în copilărie. Cred că încă nu intrasem în v-o cafenea pe aici (asta s-a întâmplat undeva prin al doilea an de Paris) de bogat ce eram. Ziceam că nu-mi place cafeaua lor, exact așa le ziceam, să nu creadă ei altceva. Apoi iată, pe acele vremuri mănoase îmi cumpărasem o geacă tare stilată de la H&M. Tare-mi mai plăcea. Am jupit pielea de pe cur (scuzați, vă rog, e o expresie franceză, "ça coûte la peau des fesses") ca să port geaca aia. Un an să nu mai beau cafea dacă mint! Apoi iată: am purtat-o doar v-o 2-3 săptămâni cred. O spurcăciune de hulub pe care taman atunci l-a apucat pântecăreala m-a făcut cu o pată pe spatele gecii cam de la umăr și până la buca rămasă fără piele... Nu știu ce deșeuri radioactive o fi mâncat, căci nu s-a mai luat cu nimic. Despre ce e povestea asta? Despre faptul că de atunci urăsc aceste păsări. Tare le mai urăsc. Un an să nu mai beau cafea dacă mint!

Și totuși ei au făcut-o!... Iese exact ca în legea lui Murphy : dacă ceva rău poate să se întâmple, atunci acest ceva numaidecât se va întâmpla. Acei care urmăresc atent aceste editoriale săptămânale știu că nu am fost niciodată încântat de capacitatea a-lor noștri de a face politică. Dimpotrivă, întotdeauna am zis că le lipsește cu desăvârșire un anumit soi de inteligență politică, de fler, de simț al momentelor decisive, de înțelegere a mecanismelor puterii, de viziuni puțin mai largi și mai holistice, de conecţiune cu realitatea, de… Nu știu, multe le lipsesc.

Desigur ați putea să-mi răspundeți că în față au un redutabil aparat de stat, cu experiență și competențe diverse în subversiuni și manipulări de tot felul (mă refer la Kremlin, de la sine înțeles), numai că... Am impresia (și o vagă speranță) că există lucruri elementare care ar trebui însușite. Nu mă refer la combinații cu multe etaje, ci la banalități și erori de începător.

Nu știu dacă ați priceput până acum la ce fac aluzie. Vă zic imediat: la acea „dezbatere” electorală dintre... Ţâcu și Chirtoacă! Nu cred că e momentul să dezvolt anume acum, suntem în prag de alegeri. Vom avea ocazia să revenim mai târziu. De îndată ce ieșim din electorală, mă voi strădui să nu uit acest mic angajament...

KREMLINOVICI Fără îndoială, cea mai răsunătoare poveste a săptămânii a fost publicarea de către rise.md a unei anchete despre legăturile directe pe care le-a avut și le are Dodon cu serviciile specializate rusești. Desigur acele detalii, nume și agenda publicate nu ne spun nimic nou. Nu știu dacă mai există v-un naiv care credea că Dodon nu e pilotat direct de Kremlin. La acest capitol dubii nu au existat niciodată. Ori poate doar în minți cu neuroni într-atât de puțini încât aleargă cu săptămânile prin cutii craniene ca să facă barem o conecţiune... În acest caz, da, poate dura luni întregi... Tocmai din această cauză și consider că, în pofida numărului aparent mare al candidaților, alegere veritabilă nu prea există. Doi candidați și cam asta e tot. Şi, credeţi-mă, ceea ce zic nu se referă doar la unioniști...

DEFILAREA KAMAZURILOR Vinerea trecută Ceban și Dodon au plimbat prin tot Chișinăul cinci Kamazuri pe care rușii le-au trimis în calitate de „ajutor”, cu alai și drapele rusești vizibile tuturor! Ținând cont de starea lor (nu sunt noi), cred ca ruşii le-au trimis în Moldova ca să nu le arunce la gunoi. Ca să înțelegeți cât de „neutră” e această putere amintiți-vă de cele 20 de camioane pline cu echipamente de cea mai stringentă necesitate pe care actualii Kremlinovici le-au ascuns sub pod!

NICIO ZI FĂRĂ CEBAN Și primarul Chișinăului e 100% apolitic! Într-atât de apolitic, încât chiar și atunci când își ia vacanță ca să facă campanie pentru Kremlinovici, el nu lasă primăria fără Ceban! Cât timp Ivan îl ajută pe Igariok, la primărie Ceban rămâne un Ilie.

VOTĂM! Apropo, pentru toți prietenii mei de peste hotare! CEC a publicat lista birourilor de votare din străinătate. O puteți accesa aici. Și nu uitați să votați pe 01 noiembrie!

6 MILIOANE PENTRU O SPĂLĂTORIE Între timp, sub cuvertura vacarmului electoral, relaxările marilor criminali continuă! Vă mai aduceți aminte de enormisima schemă de spălare de bani murdari rusești prin intermediul judecătoriilor din RîMî? Apoi să știți că săptămâna trecută toți au fost scoși de sub urmărire penală! Mai mult decât atât, ei cer să fie restabiliți în funcție și să li se plătească salariul pe toată perioada cât au fost suspendați, ceea ce constituie 6 mln de lei (bani din buget, amintesc)! Incredibil tupeu! Dar știți ceva? Eu cred că vor reuși...

Dacă e să credem sondajelor realizate recent, procentul cetățenilor din Republica Moldova care ar fi favorabili Unirii ar fi de 35-37%. Și acesta este doar scorul celor din interiorul țării. Printre emigrații din Occident acest procentaj este și mai mare, ceea ce ne permite să considerăm, cu destulă marjă de rezervă, că avem astăzi aproximativ 40-45% de cetățeni „unionişti”. 

Desigur, cu 45% e cam greu să faci „Unirea”, ne mai lipsesc v-o 15%, dar un Președinte cu siguranță poți alege (Președintele Franței, Macron, a fost ales având doar 24% din voturi la turul 1)! Iar de o prezență activă și numeroasă în Parlament și Guvern nici nu ar trebui să mai pomenim.

Cu toate acestea, politic vorbind, unionistii nu prea contează. Paradoxuri moldovenești...

Să încercăm să găsim o explicație plauzibilă a acestei stări caraghioase de fapt.

Tradițional, la noi se obișnuiește să se dea vina pe politicieni sau pe așa numiții „intelectuali”, faruri ai neamului. Nu vom merge pân într-a nega categoric culpa categoriilor sociale respective, dar vom dilua considerabil povara cu care-i încărcăm.

Dacă e să vorbim de politicieni, apoi suntem obligați să constatăm că „oferta politică” la această categorie a fost întotdeauna prezentă, iar calitatea politicienilor care-și revendicau unionismul a fost (e opinia mea, dar se apropie de convingere) mai întotdeauna net superioară celorlalți. Fiți atenți la nuanțe: nu zic „buni”, ci „mai buni” ca ceilalți.

De ce atunci se votează așa de puțin pentru „unionişti”? Fiindcă alegătorul, ființă mofturoasă, nu crede în unionism! Da, desigur, dacă ar veni unchiul Sam sau tătuca Putin, iar cel mai bine amândoi de mână, și ne-ar ruga, ne-ar implora cu lacrimi de crocodil să ne unim și noi, o dată și o dată, cu frații noștri de sânge, poate că ne-am scărpina moldovenește la ceafă, am întreba „da-s muieţi posmagii?”, apoi, fiindcă suntem mărinimoși de fire, am accepta să ne unim, căci noi de fapt suntem cu toții unioniști, doar că așa era conjunctura, nu era încă momentul, „aşa erau vremurile”, ei și o mulțime de alte mici piedici insurmontabile pentru ca să fie realizată chemarea noastră ancestrală spre Unire... Și fiindcă tot nu venea și nu venea momentul cela, am tot votat și noi pe tot netotul, că doar nu vom vota un unionist, dacă tot nu veni momentul?

Dar de ce nu cred unioniştii în Unire? Aici ar fi mai multe de spus, cu incursiuni detaliate în istoria trizomico-trizecimală (ce să-i faci, dacă de mai mult nu s-a adunat, oricât nu s-ar screme pe latrinile propagandistice făuritorii de „istorie”?), dar am putea rezuma totul la ceea ce a și fost deja menționat în paranteze: propaganda, bat-o vina.

Iar „elitele” noastre, oare de ce nu ne apucă de gulerașe spre a ne ridica din mocirlă și a ne a duce spre viitoare (ori viitoruri?) mai luminoase (ori luminoși?)? Păi ele sunt deja unite, pentru acei care reprezintă cu adevărat o valoare! Oare nu participă ei la festivaluri de muzică, de teatru, de literatură, nu-și publică ei deja cărțile la cele mai mari și însemnate edituri din România, nu-și scot șlagăre la cele mai prestigioase label-uri de muzică de peste Prut?... Și dacă ar fi să-i întrebi, ei sunt pentru Unire, oare nu e clar? Toată activitatea lor este o dovadă că ar fi mai bine dacă am fi uniți, oare nu se vede?

Dar a face prea multe valuri cu „Unirea” (precum o făceau Aldea-Teodorovici, spre exemplu) ar însemna să se certe cu cealaltă „elită”, care este și nu poate fi „elită” decât între aceste două ape: Prut și Nistru, căci de îndată ce ies din acest perimetru magic, „elitismul” lor se destramă misterios. Această legătură telurică a elitismului moldovenesc îi face pe aceștia din urmă „antiunionişti”, dacă nu declarați, atunci din simplu instinct de supraviețuire. Pe bune: „mai bine în sat fruntaș decât la oraș codaş”! Așa că, cu tot regretul şi respectul pentru adevăratele valori ale neamului, dar eu nu aș conta prea mult pe „elite”. Epoca idealiștilor a cam trecut...

Cu toate acestea, lucrurile se schimbă spre bine și nu doar la procentul celor care ar fi de acord cu Unirea. Săptămâna trecută am fost să recuperez un colet de la un atobuz din acelea care brăzdează drumurile Europei, connecting people mai bine ca Nokia și șoferul mi-a vorbit într-o română mai frumoasă decât a multor reprezentanți ai „elitelor” cu viză de reședință restrânsă a titlului. 

Nu rămâne decât un lucru simplu: cine vrea Unire, păi să și-o facă! Și nu în visuri despre viitor luminos, ci în cabina biroului de vot. Vreți Unire? Vreți să fie ca în România? Ca în Europa? Votați unioniști! Simplu, nu?

P.S.: Unirea va fi! Poate chiar mult mai devreme decât se crede. E un iz așa de Unire în aer. Nu-l simțiți? Și să vedeți voi atunci ce de-a „unionişti” vor mai apărea! Vom descoperi subit că tot mainstreamul nostru elitist pruto-nistrean a lucrat acerb pentru Unire, în chinuri groaznice de conștiință, dar cu ferma clarviziune că Unirea va veni! Vor fi cam tot atâția câți anticomuniști au fost după căderea lui Ceaşcă. Pariem?

Origine Imagine