„Я умереть за нашу Родину несчастную готов,
Но к сожаленью, а есть семья и дети.”
Ю. Шевчук
Criza… Nu există cuvint mai oribil pentru salariaţi decît „criza”. Vine regulat şi din ce în ce mai des de cînd cu căderea peretelui. Parcă ar exista undeva un spectator blazat şi plictisit de show-ul pe care i-l oferă furnicarul nostru uman şi, de urît, îi dă din cînd în cînd cu piciorul… Cum ne mai agităm atunci cu toţii !
Criza este o scuză universală pentru toate mîrşăveniile posibile şi inovaţiile în acest lugubru domeniu. Colegi, altădată formînd o gaşcă solidă şi unită, se ceartă şi se mănîncă, şi profită de cea mai mică ocazie pentru a-şi înfunda vecinul de birou... Normal, frate! Se luptă pentru existenţă: criză!
Aţi fost cîndva obişnuiţi cu re-valorizări salariale, prime, bonusuri, cu eforturi şi supra-performanţă recompensate? Ei, ce-s cu alintările astea „comuniste şi staliniste”?! Gata-gata: e criză! Dar ţine minte că ţara (ptfuu! firma) este în pericol şi are nevoie de cei mai buni fii ai ei, iar cei răi vor fi pedepsiţi cu GULAG-ul şomajului!
Să mai vorbim de timpurile demult uitate cînd întreprinderile rivalizau în calitatea pachetelor sociale? În genere, îşi mai aduce cineva aminte ce înseamnă asta? Hai lăsaţi, doar ştiţi că e criză... Trebuie să fim competitivi!
Criza este un fel de cutie a Pandorei care, odată deschisă, permite şefuleţilor, ba chiar într-un fel îi obligă, să fie „activi”: nu contează ce faci anume şi mai puţin încă dacă ceea ce faci are vreo justificare raţională. Principalul e să fii activ („создавать видимость бурной деятельности” – ecouri dintr-o altă epocă...)! Să demonstrezi că în perimetrul puterii conturate de alţi şefi, ceva mai mari, mînuieşti bine biciul...
Dar cît de mult afli despre nivelul de negreaţă al ceriului gurii la colegii din fosta „gaşcă”! Scuzabil... Căci fiecare are familie, copii, şi – cel mai nasol – cîte un credit - două de achitat. Şi mensualităţile nu aşteaptă... Iar băncile gestionează cifre, nu destine...
Să vedeţi ce au mai inventat: există şi o întreagă teorie, care se predă în şcoli de prestigiu (eu ştiu, căci m-au învăţat şi aşa ceva): criza ca o metodă de management! E foarte simplu: numai cum simţi că subalternii au dat de bine, că se instaurează un fel de rutină, dă-i cu piciorul! Nu contează ce faci, poţi da pe cineva afară, poţi începe o re-organizare, poţi inventa noi metode de lucru, orice, din moment ce bagi criza în oasele salariaţilor!
Criza ori frica? This is the question!
xxxxx
Se întîmpla acum 3 ani: în 2010. În plină (versiunea oficială) criză. Şi şefii au decis să facă economii. Ceea ce înseamnă în limbajul lor „concedieri”. În mare parte, clienţii noştri depăşiseră deja panica din 2008-2009... Unii înregistrau în toamna lui 2010 recorduri absolute (all times ever!) la vînzări...
Parcă scăpasem, dar se impuneau, pentru exemplu, „acţiuni”. Ni s-a cerut să facem „economii”. Ni s-au interzis călătorii la clienţi (s-au interzis călătoriile celor „mici”, căci şefii „mari” călătoresc de atuinci şi mai intens „întru salvarea Patriei”... Ca să vezi...) şi multe alte restricţii mărunte...
Dar toţi se aşteptau la decizii mult mai sîngeroase...
Ah, cum mai înfloriea cobirea, iudeala, bîrfeala, linguşeala şi pupcurismul prin open space-ul firmei... Întrebări în suspensie: Cînd şi cine? Cine şi cînd? Şi speranţe: nu eu – nu eu – nu eu – nu eu... Toată lumea înţelegea: vor fi 1-2 şi gata. Aşa au fost fixate obiectivele de mai de sus: din satul ăsta să fie ridicaţi 100 de culaci...
Şi iată ca într-o zi din acelea (deloc bune) se apropie şeful BU-ului de mine şi aşa, chipurile „în treacăt”, mă întreabă: „Vitalie, dacă ar fi să-mi descrii în cîteva cuvinte performanţa asistenţilor tăi (aveam atunci patru) şi să faci un clasament, cum ar arăta el?”
Eu nu ştiu ce a trecut prin capul meu... Am şi eu familie, plătesc şi eu credit...
L-am privit intens fără a-mi eschiva privirile şi i-am zis: „H., dacă îmi concediaţi barem unul din asistenţii mei, puteţi să mă concediaţi şi pe mine chiar acum, căci nu voi mai fi capabil să menţin proiectele la nivelul obiectivelor pe care le-am fixat cu clienţii.”
Eu nu fac parte din tagma celor care cred că şefii şi clienţii sunt toţi proşti şi incapabili. Dimpotrivă.
Şeful s-a uitat la mine, oarecum interlocat, vădit surprins, şi mi-a răspuns gaulle-eşte: „Vitalie, te-am înţeles”. Şi a plecat în treaba lui de şef de BU...
Mi-a fost frică... Cîteva zile, chiar săptămîni la rînd... În fond, eu sînt un fricos fără pereche...
xxxxx
Deznodămîntul? Banal:
Aceeaşi întrebare a fost adresată şi celorlalţi salariaţi, bineînţeles. Colegii mei s-au executat fără a crîcni şi au făcut clasamente. În baza acelor clasamente doi asistenţi au fost concediaţi. A urmat şi o mică reorganizare. Acei patru asistenţi ai mei, care lucrau doar pentru mine, acum lucrează şi la alte proiecte (ale colegilor, acelor care au ştiut ce va urma în urma „răspunsului” lor, dar l-au dat...) pentru a echilibra şi nivela volumul de muncă (rămas acelaşi, by the way)... Resource sharing se cheamă...
Colegii nu mi-au iertat-o... Nimeni nu iartă altora propria laşitate. Dar nici nu am fost mari prieteni pînă atunci... Doar că acum sînt mult mai atent şi ştiu că la prima ocazie nu mă vor cruţa.
Şeful se teme puţin acum de mine. Ori e o formă de respect? Dracul să-l ştie... Dar dacă la alţii, în scăpări colerice, îşi mai permite să ridice vocea, cu mine discută întotdeauna păstrînd convenienţele de rigoare.
Subalternii? A devenit extrem de uşor să lucrez cu ei. Atunci cînd îi rog să facă ceva, cînd le fixez o sarcină, o execută în prioritate... Şi o execută bine. Şi nu am nevoie să pierd timp cu controale excesive...
Unul din ei, cînd s-a concediat acum cîteva luni, mi-a spus că mă bucur de un respect deosebit în micul lor „cerc”... Cică aş avea reputaţia unui soi de „Zorro” intern...
Caraghioasă întorsătură... Toţi se străduie să se pună bine cu superiorii ierarhici, iar eu mi-am creat o imagine la subalterni... Hmmm... Doar că mensualităţi băncii plătesc eu, nu „Zorro”...
