« …fiecare îşi coase cadavrul biografic în sacul de pînză al formularului standard pantru a-şi salva pielea ; măiestria scrisului constă în a trage toate aţele înăuntru… »
Emilian Galaicu-Păun, « Ţesut viu. 10x10 » p. 313.
Atunci cînd te duci la război nu pentru a vărsa sînge ci ca să alegi.
Atunci cînd alegi floarea de zece ori pentru a le alege pînă la urmă pe toate zece.
Atunci cînd pui fir chetriu pentru cerul dorului şi chiclăzăriu pentru apele iubirilor scurse.
Atunci cînd alegi vişiniu pentru cireşele dulci ale copilăriei şi curechiu pentru chinurile (des)facerii adolescentine.
Atunci cînd culorile maturităţii rămîn albe pe floarea din ramă, dar fiecare gospodină ştie că se vor ţese numai şi numai cu negru.
Atunci cînd stai în faţa drucilor montaţi într-un cadru ce te cuprinde întru totul şi nu poţi trece decît prin urzeala aţelor întinse strună, una cîte una, sute, mii, întinse de el, dar trecerea rămîne a ta şi numai a ta.
La acest război se porneşte în doi sau în trei, sau în patru… Acest război este doar al tău şi numai al tău.
Atunci cînd culorile florilor de ales sunt bătute cu pieptenele greu de lemn, greu ca ultima cămaşă lumească, una după alta, într-un ritm continuu în două tacte : un fir – boc-boc – un rost, un fir – boc-boc – un rost. Ai numărat rîndurile ? Dar rosturile ?
Ah, ce război ! Ah, ce ales ! Ah, ce ţesut ! Parcă-i viu, nu alta !
