Am obosit… mi-au îngălbenit muşchii..
Atâta primăvară zbuciumată;
Atâţia vlăstari de crescut;
Aisberguri de topit;
Muguri de desfăcut unul câte unul
Din toropeala iernii,
De înflorit, de rotungit şi de copt;
Atâta arşiţă văratică
De stins în băuturi răcoritoare
Sorbite pe apucate
Prin crâşmele oraşului calorigen;
Atâta praf de spălat
Din porii pielii arse de soare
Şi uscate de suhoveiuri
Ce-mi chiuie strident în urechi,
De spălat în ape curgătoare
Secătuite pe jumătate…
Am obosit... simt cum îmi pierd verdele...
Se ofileşte treptat,
Iar un roşu sîngeros
Iese cu încăpăţânare în vileag
Prin nervurile frunzelor -
Răni care trebuie date la pământ
Toate până la ultima!
Să putrezească acolo jos,
La rădăcinile pădurii osificate, scheletice:
Ai zice că a apucat-o subit o criză de anorexie...
Am obosit... Am mâinile reci
Şi suflu în pumni un fum alb
De gunoi ars
De la care prind unghiile promoroacă
Şi-mi vine să plâng ciobăneşte
Peste obrajii ciornoziomului nebărbierit:
O mirişte ţepoasă
Întoarsă cu lama plugului pe dos..
Am obosit... Stingeţi culorile!
Să fie totul alb!
Să-mi odihnesc barem ochii,
Să-mi îngheţe lacrimile, să nu mai curgă!
Şi să-mi amorţească sucurile
Măcar pentru o iarnă...
Aş vrea acum să ies afară şi să mă arunc în zăpadă. Nu contează dacă e iarnă sau nu, dar aş vrea acum să ies afară şi să mă arunc în zăpadă. Zăpada să se lipească de mine şi eu să mă rotesc mai departe până aş deveni un boţ de zăpadă. Peste munţi, dealuri. Poate asta m-ar ajuta. Poate că nu. Să mă încălzesc acolo în mijlocul zăpezii. Apoi să explodez.
Al. Vakulovski, „Pizdeţ”, (Aula, 2002, p.63)
