Dragă Enrique,
Îţi scrie un anonim admirator de care habar nu ai, la fel cum nici eu nu am habar pe unde eşti acum şi dacă vei ajunge să-mi citeşti răvaşul vreodată. Ziceai că şoricarii sunt longevivi, dar cum n-ai da, s-a scurs ceva apă pe Nistru şi pe Elba din acel sombru şi trist 1996, an în care ai pus punct sfîşietorului tău jurnal…
Vei fi probabil neplăcut surprins, dar filele tale au ajuns pe mîna unor netrebnici editori (dacă nu ţi-o fi jucat Grăsanul o ultimă farsă) şi acum întreaga ţară poate să se delecteze neruşinat cu cetitul mărturisirilor tale. Dar fii pe pace, lectura nu face parte din ocupaţiile preferate prin părtile noastre şi o anumită discreţie îţi este încă garantată.
Dacă eşti cumva curios, pe la noi lucrurile nu prea s-au schimbat de cînd aţi plecat. Poate doar vulpoii au devenit mai scîrboşi şi mai obraznici, iar lupii mai colţoşi şi mai fioroşi... Crede-mă, dragă Enrique, nu-i uşor (iartă-mă dacă am atins cumva o rană încă sîngerîndă), căci lupii de azi rup în carne vie din dreapta şi din stinga şi nu se mai satură, iar neamul şoricarilor s-a cam rărit şi nu prea are cine le veni de hac...
Nici nu ştiu de ce îţi scriu acum... Poate din cauza lunii spre care ne îndreptăm privirile aşteptînd să ne miluiască zeii şoricarilor, căci ai noştri au plecat în vacanţă şi nu le mai pasă de noi.
Enrique, dragă, ce mai face Grăsanul? Să ştii că ne lipseşte enorm de mult şi el. Dacă e carecumva prin preajma ta, spune-i, rogu-te, că-i ducem dorul...
Iată: pun punct la acest mic răvaş. Dar cum nu ştiu care îţi este adresa, am să ies pe prag şi am să-l urlu la lună. Mai ştii, poate mă auzi de cealaltă parte?
Cu drag, un şoricar ratat.
